Iustinian și Teodora partea a -V-a
  • 17-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 29
  • 0

TEODORA (III)
Comediană (I)
Odată, un prieten bătrîn, fost multă vreme într-o dregătorie înaltă (ştiu cum îl cheamă, dar nu-i dau numele ca să nu arunc asupra lui o neîntreruptă ocară), nu putea scoate o datorie de la un slujitor al împărătesei, pe care îl împrumutase cu mulţi bani. El s-a dus la dînsa să-şi învinuiască datornicul şi s-o roage să-l ajute în drepturile sale. Teodora a aflat din timp şi a poruncit scopiţilor (eunuci – slujbaşi obişnuiţi ai suveranelor byzantine – n.r.) să-1 înconjure cu toţii în clipa cînd va veni la dînsa şi le-a spus ce anume trebuie să răspundă la cuvintele ei. După ce a intrat în încăperea împără­tesei, patricianul s-a închinat pînă la pămînt, cum era obiceiul că i se închina lumea, și i-a vorbit cu lacrimi în ochi: „Stăpînă, e neplăcut lucru pentru un patrician să fie sărac; căci altora sărăcia le aduce îngăduinţă şi milă, dar pentru această stare ea sfîrşeşte în hulă. Cînd altcineva se găseşte într-o mare lipsă, poate sta de vorbă cu împrumutătorii şi iese din încurcătură; dar un patrician care n-are cu ce plăti datoriile se sfieşte să spună acest lucru; cînd spune, nu poate niciodată să înduplece pe cineva că oamenii din această stare luptă cu sărăcia; iar dacă îl înduplecă, se simte foarte stingherit şi ruşinat. Stăpînă, eu m-am împrumutat de la cămătari, iar alţii s-au împrumutat de la mine. Cămătarii îmi cer mereu banii şi nu pot să-i duc cu vorba, deoarece mi-i ruşine de cinstea în care mă găsesc; dar se întîmplă că datornicii mei nu-s patricieni şi folosesc tot felul de mijloace neomenoase. De aceea mă îndrept spre tine, te rog fierbinte şi stăruiesc să mă ajuţi pe calea dreptăţii, ca să scap din nenorocirea în care mă aflu“. Aşa a vorbit omul, iar Teodora a răspuns cu tîlc: „Patriciene cutare...“. Ceata scopiţilor i-a luat cuvîntul din gură şi a adăugat: „Ai mare vătămătură“. Omul a rugat-o din nou şi a rostit cuvinte asemănătoare celor spuse mai înainte; însă femeia (împărăteasa – n.r.) a răspuns la fel, iar ceata scopiţilor a adăugat aceleaşi vorbe, pînă cînd nenorocitul a pierdut orice nădejde, s-a închinat pînă la pămînt, cum era obiceiul, s-a tras îndărăt şi s-a dus acasă.
RĂZBUNĂTOARE
Cînd Amalasunta era gata să rupă legăturile cu goţii şi să-şi schimbe felul de viaţă şi se gîndea să treacă în Byzanț, cum am povestit în cărţile de mai înainte, Teodora a cumpănit în mintea ei şi şi-a dat seama că Amalasunta era o mlădiţă de soi bun, o regină şi o femeie deosebit de frumoasă şi de hotărîtă în ceea ce urmărea. Ea a început să fie bănuitoare pentru măreţia şi curajul femeii şi se temea de slăbiciunea bărbatului ei; de aceea, n-a stăruit mult cu zelul în lucruri mărunte ci a păşit cu hotărîre s-o înfrunte, chiar cu moartea. Deci şi-a înduplecat îndată bărbatul să trimită sol în Italia numai pe Petru, iar, la plecare, împăratul i-a poruncit cele spuse de mine în locurile (cărţile – n.r.) amintite, unde mi-a fost cu neputinţă să arăt dedesubturile faptelor, de frica împărătesei. Ea i-a cerut doar atîta: să ucidă cît mai repede femeia. Şi i-a făgăduit avuţii mari, dacă va împlini cele poruncite. Firea omului nu-i în stare să pregete mult în faţa unui omor nelegiuit, cînd i se flutură nădejdea unei dregătorii sau a unor avuţii însem­nate. După ce a sosit în Italia, nu ştiu prin ce îndemnuri, Petru 1-a înduplecat pe Teudat s-o ucidă pe Amalasunta. Pentru această ispravă a ajuns la cinstea de magister şi la mare putere, mai cu seamă în hotărîrile luate împotriva duşmanilor. Aşa s-au petrecut lucrurile în legătură cu Amalasunta.
Era unul cu numele Priscus, alcătuitor de scrisori pe lîngă Iustinian, de loc din Paflagonia, un om tare răutăcios, însă priceput să facă pe placul stăpînului şi cu mare trecere pe lîngă dînsul, încredinţat că se bucură din partea lui de tot atîta dragoste; de aceea a ajuns repede stăpîn peste avuţii întinse, dobîndite cu strîmbătate. Pe acest Priscus, sub cuvînt că-i prea încrezut şi încearcă să i se împotrivească, Teodora 1-a pîrît la bărbatul ei. La început n-a izbutit nimic, dar nu mult mai tîrziu l-a urcat pe o corabie, în timp de furtună, şi l-a trimis unde a vrut, apoi l-a tuns şi l-a silit să se facă preot fără voia lui. Iustinian s-a prefăcut că nu ştie nimic de cele întîmplate, n-a întrebat unde se găseşte şi nici n-a mai pomenit de acest lucru, ci a păstrat o tăcere de mormînt; i-a lăsat omului o brumă de bunăstare, iar avuţiile i le-a luat pe toate.
Bănuită că ar fi îndrăgostită de un sclav cu numele Areobind, un barbar de neam, tînăr şi frumos, pe care îl rînduise vistiernic al palatului, ea a căutat să pună capăt zvonurilor, măcar că îl iubea nebuneşte, și a poruncit să fie chinuit şi bătut fără nici o pricină. După aceea nu s-a mai ştiut nimic de dînsul şi nimeni nu 1-a mai văzut pînă în ziua de astăzi.
Cînd voia să ascundă una din faptele sale, rămînea o taină pentru toţi şi despre acest lucru nu se mai vorbea; nici cel care ştia ceva n-avea voie să spună rudelor sau prietenilor şi nici cel care căuta să ştie, oricît de răzbunător ar fi fost, nu era în atare să afle ceva. Cel căzut în nenorocire nici n-avea unde să se ascundă, căci o sumedenie de iscoade vesteau îm­părătesei tot ce se vorbea şi se făcea în tîrg şi prin case. Iar cînd dorea să nu se ştie deloc felul pedepsei, făcea aşa: trimitea să-1 aducă pe om la dînsa, dacă se întîmpla să fie un cetăţean de seamă, şi-l încredinţa cu mîna ei unui slujbaş, ca să-1 ducă în ţinuturile cele mai îndepărtate ale împărăţiei romane. Acesta îl suia pe o corabie, în toiul nopţii, legat şi ferecat, şi pornea cu dînsul unde poruncea femeia, iar acolo îl încredinţa în taină unui slujbaş anume pregătit pentru asemenea faptă si-i spunea să-1 păstreze sub cea mai straşnică pază; şi-i mai zicea să nu sufle nimănui nici un cuvînt, pînă cînd se va îndura împărăteasa să-1 scape pe bietul nefericit; sau, ajuns în pragul morţii şi sleit de puteri după multă vreme de suferinţă, îşi dădea duhul în părţile acelea.
S-a înfuriat şi pe Basianus, un tînăr „verde“ dintr-o familie bună, pentru că ar fi bîrfit-o. Basianus a aflat de această supărare şi a fugit în Biserica Sfîntului Arhanghel, împărăteasa a trimis îndată pe dregătorul aflat în fruntea cetăţii, cu porunca să nu-1 învinuiască de bîrfire, ci de legături de dragoste cu bărbaţii. Dregătorul 1-a smuls din lăcaşul sfînt şi 1-a supus la chinuri de neînchipuit. Văzînd atîta suferinţă în trupul unui cetăţean cu drepturi depline şi crescut pînă atunci în trai fără cazne, tot poporul s-a îndurerat de pătimirea lui şi a început să scoată strigăte pînă la cer şi se ruga să-1 lase în pace pe tînăr. Dar ea s-a înverşunat şi mai mult cu pedepsirea, i-a tăiat părţile ruşinoase şi 1-a prăpădit fără judecată, iar averea a luat-o pe seama statului. Aşa se purta această femeie cînd se înfuria: nici sfinţenia lăcaşului lui Dumnezeu, nici scutul legii şi nici sprijinul cetăţii nu mai erau în stare să-l scape pe cel căzut în nenorocire. Nimic pe lume nu-i mai putea sta împotrivă.
Sfîrșit
Selecţie şi prezentare: ELISABETA PETREANU
Traducere: H. MIHĂESCU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite