Iustinian Și Teodora (IV)
  • 09-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 33
  • 0

Istoria secretă a celui mai celebru cuplu al tronului
byzantin, scrisă de Procopius din Cezareea


TEODORA (II)
Așa s-a întîmplat că a ajuns pe lume, a crescut și s-a făcut cunoscută această femeie în mulţimea mare a femeilor de rînd şi pe lîngă toţi oamenii. De fiinţa aceasta, ajunsă din nou în Byzanț, s-a îndrăgostit Iustinian cu o patimă nemaipomenită, și a păstrat-o mai întîi ca țiitoare, măcar că o ridicase la treapta de patriciană. Teodora a izbutit în curînd să dobîndească o putere deosebită şi să ajungă stăpînă peste averi foarte însemnate; căci Iustinian socotea drept lucrul cel mai plăcut din toate, cum se întîmplă de obicei celor îndrăgostiţi peste măsură, să împlinească toate dorinţele iubitei şi să-i dăruiască orice lucru de preţ.
Cît timp a trăit împărăteasa bătrînă (Eufemia, soţia lui Iustin – n.r.) n-a fost chip ca Iustinian să poată lua de soţie pe Teodora; căci numai în această privinţă se împotrivea, iar în toate celelalte îi făcea întotdeauna pe plac (Eufemia – n.r.), se dovedea străină de orice răutate, însă era prea ţărănoasă şi neam barbar, cum am mai spus; și n-a izbutit deloc să se şlefuiască, ci se arăta cu totul nepricepută în treburile de conducerea statului. Ea n-a putut pătrunde în palat nici măcar cu numele ei (Lupa, Lupicina – în traducere: femeie uşoară – n.r.), care stîrnea rîsul, ci a fost poreclită Eufemia, iar după cîtva timp s-a întîmplat că împărăteasa a încetat din viaţă. Iustin, prostit şi îmbătrînit cu desăvîrşire, pricinuia zîmbete în rîndurile supuşilor şi făcea să fie privit cu uşurinţă de toată lumea, deoarece nu înţelegea nimic din ceea ce se petrecea în jurul său şi era trecut cu vederea, dar lui Iustinian îi slujeau toţi cu multă frică, deoarece era mereu pornit, şi tulbura din temelii toate rînduielile și le întorcea pe dos. El a încercat să ia de soţie pe Teodora, însă un bărbat ajuns la treapta de senator nu putea lua în căsătorie o țiitoare, căci se împotriveau legile din vechime. De aceea l-a silit pe Iustin să le înlocuiască şi să aducă o lege nouă. De atunci înainte a trăit împreună cu Teodora, care a ajuns în felul acesta soţie legiuită, şi a îngăduit tuturor celorlalţi să se însoare cu țiitoare. Iustinian şi Teodora au căpătat domnia cu trei zile înainte de sărbătoarea Paştilor, cînd nimeni n-are voie să primească prieteni sau să facă urări de fericire. Cîteva zile mai tîrziu, Iustin a murit de boală, după o domnie de nouă ani, şi au rămas stăpîni numai Iustinian şi Teodora.
Nimeni din sfatul bătrînilor n-a cutezat să se împotrivească şi să îndepărteze fapta, ci toţi i s-au închinat ca înaintea unei fiinţe dumnezeieşti. Nu s-au răzvrătit nici preoţii, cu toate că urmau să-i zică în viitor (Teodorei – n.r.) „stăpîna noastră“, iar poporul, care o privea altădată în teatru, a ajuns în grabă şi fără îndoială sclavul ei, strigînd cu mîinile întinse că e gata s-o slujească şi doreşte să fie chemat „robul împărătesei“. Nu s-au supărat nici oştenii, care trebuiau să îndure primejdiile războaielor în folosul odorei şi n-a înfruntat-o nimeni dintre oamenii de pretutindeni, ci toţi s-au ploconit în faţa întîmplării.
De altfel, Teodora avea o înfăţişare plăcută şi frumoasă, statură măruntă și faţa puţin cam palidă, dar nu prea mult, şi o privire totdeauna sălbatică şi pătrunzătoare.
CapricioasĂ
Voi înfăţişa acum pe scurt isprăvile săvîrșite de dînsa şi de bărbatul ei, care, în traiul lor împreună, nu făceau nimic unul fără celălalt. Un timp îndelungat, mulţi au crezut că ei merg pe căi deosebite, în gînduri şi în fapte, dar mai tîrziu s-a văzut că era la mijloc o prefăcătorie bine chibzuită, spre a măcina dîrzenia supuşilor şi a le fărîmiţa împotrivirea faţă de dînşii.
Mai tîrziu au dezbinat pe creştini şi păreau că se împotrivesc în neînţelegerile iscate între aceştia şi i-au răvăşit pe toţi, cum voi arăta puţin mai departe. După aceea au răscolit pe răzvrătiţi. Ea se prefăcea că ajută din toată inima pe „albaştri“ și pregătea împreună cu ei mijloace de luptă împotriva duşmanilor, apoi le dădea putinţa să greşească şi să facă lucrurile cele mai josnice, fără nici o rînduială, iar el lăsa să se creadă că are altă părere şi se împotriveşte în taină, dar nu poate trece peste voinţa soţiei sale. De multe ori schimbau perdeaua puterii, de ochii lumii, şi mergeau pe o cale cu totul potrivnică; Iustinian socotea că trebuie să pedepsească fărădelegile „albaştrilor“, iar Teodora, sub cuvînt că e su­părată, se înfuria şi zicea că numai de nevoie se supune bărbatului.
Răzvrătiţii din rîndurile „albaştrilor“, cum am spus, se arătau oameni foarte cumsecade și nu foloseau niciodată împotriva semenilor lor toate silniciile de care erau în stare. În certurile cu prilejul judecăţilor se părea că fiecare din cei doi suverani sprijină una din părţi, însă trebuia să iasă biruitoare partea care n-avea dreptate, şi în felul acesta izbuteau să pună mîna pe cele mai multe dintre avuţiile împricinaţilor. Pe mulţi din sfetnicii din împărăție îi lăsau să facă silnicii şi să înşele statul cum voiau; iar după ce-i vedeau înconjuraţi de oarecare bogăţie, vrednică de luat în seamă, îi prăvăleau de la putere, sub învinuirea că nu se poartă bine cu împărăteasa. La început, ea nu pregeta deloc să se arate foarte binevoitoare, dar mai pe urmă îşi schimba purtarea prietenoasă faţă de aceşti oameni şi ajungea deodată nehotărîtă. Ea îi învinovăţea de faptele cele mai josnice, iar el se prefăcea că nu înţelege nimic din tot ce se întîmplă şi le lua toate avuţiile, în chipul cel mai neruşinat cu putinţă. Totdeauna erau uniţi sau se înţelegeau între dînşii cu asemenea şiretlicuri şi făceau pe cei din afară să creadă că se ceartă, şi aşa izbuteau să dezbine supuşii şi să-şi întărească temeinic stăpînirea asupritoare. Dar Teodora stăruia şi se întărea mereu în pornirile ei, căci niciodată nu făcea ceva la îndemnul sau porunca altuia, ci îşi împlinea cu toată hotărîrea gusturile şi poftele, deoarece nimeni nu cuteza să-i ceară îndurare pentru cel căzut în nenorocire: nici trecerea timpului, nici asprimea pedepsei, nici ameninţarea cu moartea care ar fi căzut din cer asupra neamului ei întreg nu puteau s-o înduplece să pună un capăt mîniei sale nestăpînite. De fapt, nimeni n-a văzut-o vreodată pe Teodora împăcată cu cel care o supăra, nici chiar după moarte; feciorul mortului purta mai departe pe umerii săi povara de ură a împărătesei şi ponosul părintelui său pînă la feciorii feciorilor lui.
Îşi îngrijea trupul mai mult decît era nevoie, dar mai puţin decît ar fi dorit. Intra zorită în baie şi zăbovea acolo vreme îndelungată, iar după ce se spăla, se ducea să dejuneze, apoi se hodinea. La prînz şi la cină gusta din toate mîncările şi băuturile. Somnul îi era totdeauna prelungit, cel de zi tîrziu pînă la căderea nopţii, iar cel de noapte pînă la răsăritul soarelui. Prinsă cum se găsea în toată această necumpătare şi lîncezeală, în timpul care mai rămînea din zi ea se încumeta să conducă toată împărăţia romană.
La împărăteasă n-ajungeau nici dregătorii, decît după un răstimp îndelungat şi cu multă trudă, şi toţi trebuiau să aştepte totdeauna ca sclavii, în faţa intrării, într-o încăpere îngustă şi înăbuşitoare tot timpul. Ei stăteau mereu pe vîrful picioarelor şi fiecare căuta să se înalţe cu faţa deasupra celui de lîngă dînsul, ca să poată fi văzut de eunucii care ieşeau dinlăuntru. După multe zile, cu greu erau chemaţi cîţiva dintre ei, şi abia intraţi erau repede îndemnaţi să se îndepărteze, după ce făceau închinăciuni pînă la pămînt şi atingeau cu vîrful buzelor încălțămintea ei de la amîndouă picioarele; căci nimeni n-avea voie să vorbească sau să ceară ceva decît cu îngăduinţa împărătesei.
Dacă venea vorba că unul dintre duşmanii Teodorei a suflat cumva un cuvinţel cu totul nevinovat, ea îi găsea îndată omului tot felul de pricini închipuite şi împingea lucrurile pînă la o mare fărădelege; se auzea vorbindu-se de o mulţime de răutăţi, iar pentru descurcarea lucrurilor împricinate se făcea judeţ şi se aduceau judecători aleşi de dînsa, care trebuiau să se înfrunte unii pe alţii, şi fiecare din ei căuta să fie mai vrednic decît celălalt şi să facă pe placul împărătesei, dînd o hotărîre neomenoasă. În felul acesta, ea lua îndată pe seama statului averea celui căzut în nenorocire, după ce îl supunea la chinuri îngrozitoare, măcar că era născut din părinţi aleşi, şi nu şovăia deloc să-i pedepsească cu surghiunul sau cu moartea.
(va urma)
Selecţie şi prezentare: ELISABETA PETREANU
Traducere: H. MIHĂESCU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite