Iubitor de neam şi ţară (II)
  • 09-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 20
  • 0

Ceea ce n-a dorit să ne recunoască vrăjmăşia străină, prin mijloace paşnice, am cucerit pe cîmpurile de luptă, acolo unde sîngele ia locul cernelii, iar baioneta pe acela al condeiului, scriind apăsat, pentru milenii întregi, numele ţării.
Obişnuim să spunem, pe bună dreptate, că epoca actuală este cea mai înfloritoare perioadă din istoria României. Fără îndoială, au mai existat epoci de stabilitate şi de progres, dar în raporturi de subordonare politică sau de suzeranitate, în condiţii de înstrăinare a intereselor naţionale sau de lupte acerbe ale partidelor aşa-zis istorice – evoluţia unei ţări are mai mult o dimensiune orizontală şi, în orice caz, limitată. În materie de progres, totul porneşte de la factorul politic. Aspecte aparent minore din structura acestuia, odată transpuse la scara majoră a realităţilor social-economice capătă proporţii fenomenale. Noi nu am avut pînă acum două decenii o strategie a dezvoltării globale şi, dacă stăm să ne gîndim bine, nici nu puteam avea. Chiar epocile de relativă înflorire au suferit de păcatul fragmentarismului. Nolens-volens, edificam într-o parte şi istoria distrugea în alta, aveam umanişti sau savanţi de geniu, dar analfabetismul făcea ravagii în rîndul poporului, ceea ce semăna pur şi simplu a genocid cultural. Instinctul sigur de autoconservare al românilor a găsit însă, în funcţie de condiţiile istorice, cele mai bune forme de a salva identitatea na­ţională în ansamblul ei: după retragerea de 1000 de ani într-o viaţă de tip an-istoric, asistăm la o perioadă de circa 800 de ani de cooperare cu istoria în direcţia făuririi şi salvării vieţii statale. Este cunoscut faptul că românii au fost singurul popor din această zonă frămîntată a lumii care a reuşit să îşi menţină existenţa statală – ceea ce, din punct de vedere tactic şi strategic, a avut o însemnătate excepţională în săvîrşirea treptată a idealurilor naţionale. Din păcate, vorba unui cărturar, am fost nevoiţi să construim în locuri ferite, pitit, la munte, atît din cauza lipsei de pace şi de posibilităţi, cît şi din dorinţa de a nu-i irita peste măsură, prin fast şi armonie, pe agresorii care aveau la acea oră a umanităţii o cultură net inferioară. În acest sens voi aduce numai două exemple: pe de o parte, palatele şi basilicile supradotate ale cetăţii lui Constantin cel Mare, menite să-i umilească şi să-i ţină la respect pe migratori, au atras în final furia posesivă a ocupanţilor de la 1453, iar după exact 230 de ani, în vremea asediului Vienei, aceiaşi agresori erau enervaţi la culme de catedrala Sf. Ştefan, pe care au bombardat-o de la distanţă. E numai unul dintre motivele pentru care construcţiile noastre au fost îndeosebi din materiale perisabile, ceea ce şi explică într-un fel puternica civilizaţie a lemnului care s-a afirmat pe aceste meleaguri. Atunci cînd izbuteam să edificăm lăcaşuri mai durabile, bucuria mulţimilor era infinită, procesiunile şi serbările întinzîndu-se de-a lungul a zile şi săptămîni întregi. Astfel, ne bucuram pentru înfăptuiri mari, cum erau lăcaşurile de cult sau palatele voievodale, dar ne bucuram şi pentru lucruri mărunte, într-atît de firească şi legitimă era mîndria pămîntenilor de a înnoi ţara cu aşezăminte. O ase­menea construcţie – măruntă în raport cu istoria, dar importantă prin utilitatea ei – figurează în lucrarea venerabilului istoric G. Potra – „Din Bucureştii de altădată“.
Este vorba despre Casa apelor, construită în 1846 pe locul fostului Palat al Poştei de pe Calea Victoriei – edificiu menit a adăposti o maşină cu aburi ce scotea apă din Dîmboviţa, o filtra şi o pompa către puţinele fîntîni publice ale oraşului. Punerea de către Gheorghe Bibescu a pietrei de temelie a constituit prilejul unei adevărate solemnităţi naţionale, despre care ziarul „Vestitorul românesc“ scria: „Cînd s-au cîntat troparul botezului, artileria a slobozit după dealul Cazărmii (Dealul Spirii) vreo cîteva salve de tunuri... Bucuria ce domnea în toate feţele la această împrejurare era cu atît mai mare şi mai plăcută cu cît această întreprindere colosală va aduce şi folos însemnat sănătăţii locuitorilor Capitalei şi podoabă oraşului“. Apoi, într-o piatră scobită aflată la temelie, s-au aşezat un hrisov domnesc şi o medalie „spre ştiinţa generaţiilor viitoare“. Adevărat este că după numai doi ani, la 1848, revoluţionarii munteni l-au silit pe domnitor să semneze Constituţia şi să abdice, iar din „întreprinderile colosale“ ale lui, despre care primarul Ion Oteteleşeanu spunea că „vor trece din veac în veac“, nu s-au mai ales cu timpul nici măcar ruinele.
Este departe de mine gîndul de a minimaliza realizările cîrmuirilor anterioare. La proporţiile timpului ele erau valoroase, avînd un rol şi un pitoresc deosebit. Tot ceea ce doresc este să arăt, prin puterea documentelor istorice, de unde am plecat, ce drum anevoios am străbătut şi unde am ajuns. Dacă pentru clădirea unei maşini hidraulice de dimensiuni artizanale se trăgeau salve de artilerie, se îngropau medalii şi mesaje destinate viitorimii, răsunau muzicile naţionale, iar oraşul era împodobit cu chioşcuri şi ghirlande tricolore, – ce ar trebui să facem noi astăzi, cînd înfăptuirile Bucureştilor, ca şi ale ţării întregi, sînt de-a dreptul epocale şi încorporează geniul tehnic şi miliardele de ore de muncă ale unei naţiuni libere? În cei aproape 140 de ani scurşi de atunci, legile progresului s-ar fi impus oricum şi am fi putut consemna, chiar şi numai în virtutea lor, realizări demne de laudă. Numai că acestea, prin ele însele, nu sînt de ajuns. Aici este vorba, în primul rînd, tot despre factorul politic invocat anterior. Pentru că de atunci şi pînă azi au avut loc evenimente excepţionale şi fiecare în sine, ca o veritabilă Casă a apelor, a captat şi filtrat energiile naţionale către înfăptuirii unor opere mai durabile decît bronzul. Nu am putea înţelege devenirea noastră de astăzi fără Anul revoluţionar 1848, care nu s-a lăsat amăgit sau întîrziat de micile eforturi ale municipalităţilor şi a grăbit procesul de democratizare a structurilor social-politice. Au venit Unirea cea Mică (după expresia lui Hasdeu) de la 1859 (care pare mică doar sub raport teritorial, faţă de aceea din 1918, dar în realitate este covîrşitoare ca importanţă), pe urmă Războiul de Independenţă, din 1877–1878, mai apoi Războiul de întregire a neamului, încununat de Unirea cea Mare și Veşnică din 1918.
Pe acest traseu eroic, care jalonează însăşi Epopeea noastră din timpurile moderne, cuvine-se ca memoria contemporanilor să facă un pelerinaj îngîndurat şi să aprindă o lumină la căpătîiul martirilor de la 1907. Frămîntarea masei de ţărani (să nu uităm că 400.000 de lucrători ai pămîntului erau complet lipsiţi tocmai de pămînt!) a fost anticipată de tînărul, pe atunci, Nicolae Iorga cu vorbele profetice: „o mînă pelagroasă scrie pe pereţii auriţi ai sălilor de banchete cu litere mari MANE, TEKEL, FARES“. Articolul se intitula „Ascundeţi ţăranii“ şi exprima revolta istoricului faţă de expoziţia jubiliară organizată în iulie 1906 pe Dealul Filaretului, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I. Mînia lui Iorga era alimentată de uimirea unor ţărani transilvăneni la vederea mizeriei în care trăiau fraţii lor din regat, a căror existenţă semifeudală amintea de stările de lucruri descrise cu un veac în urmă de Dinicu Golescu. Asta nu înseamnă că ardelenii trăiau cu mult mai bine, dar lăcomia bestială a latifundiarilor şi arendaşilor oploşiţi de Carol I întrecea în ferocitate pînă şi jugul de fier austro-ungar. În acea epocă de zbucium ţărănesc, care a marcat cumpăna veacurilor XIX şi XX, lăudători de profesie se întreceau în osanale byzantine, de glorificare a aceluia pe care publicistul Alexandru Beldiman îl numea, într-o cuvîntare rostită la Iaşi în 1891, „Rege cioclu care sapă mormîntul României“. Astfel, A.C. Sturdza tipărea la 1904, în franceză (Paris, Librairie J. Rothschild), lucrarea „Pămîntul şi rasa românilor“, în care scria: „Fără Carol I, ţara poate că ar fi continuat să trăiască în agitaţiile sterile, care marcaseră înainte regimul lui Cuza (...) Carol I, regele României, este fără îndoială cel mai mare dintre domnitorii români din toate timpurile, şi pe deasupra, unul dintre cei mai străluciţi suverani ai istoriei universale. Posteritatea îi va acorda renumele de «cel viteaz» şi «cel mare». Dar cu cei 11.000 de morţi de la 1907 cum rămîne? Dar cu scandaloasa afacere Strussberg? Dar cu îndîrjirea de a intra în primul război mondial alături de Austro-Ungaria, care oprima milioane de români ardeleni şi care ne-ar fi tras sigur într-o prăpastie fără fund? Pînă şi într-o problemă relativ minoră, cum a fost restaurarea din 1875 a Mînăstirii Curtea de Argeş, Carol I a comis o eroare fundamentală, acordînd lucrarea neinspiratului arhitect francez Lecomte de Nouy, care a acoperit vechile fresce cu nişte kitsch-uri jalnice. Este bine cunoscut faptul că în toată această perioadă s-au realizat şi opere durabile, dar a-l minimaliza pe Cuza pentru a-l sanctifica pe Carol, care ar fi fost, chipurile, încă din timpul vieţii, mai important decît iluştrii domnitori pămînteni Mircea şi Ştefan, Mihai şi Brâncoveanu – e o eroare de neiertat.
Am făcut acest excurs pentru a înţelege mai limpede unele dintre premisele marilor noastre înfăptuiri de azi. La temelia ideii de progres şi a stadiului la care a ajuns civilizaţia românească contemporană se află o mulţime impresionantă de eforturi, de creaţii şi aspiraţii care au configurat o tradiţie. Tradiţie care tezaurizează, în egală măsură, legenda Meşterului Manole şi calendarul solar al dacilor, valul lui Traian şi podul lui Apollodor, porţile de lemn maramureşene şi curcubeiele Voroneţului, vestitul „murus dacicus“ şi roata (precursoarea turbinei lui Pelton), vălurile de tîmplă ale domniţelor şi evangheliarele ferecate ale Evului Mediu, gînditorul de la Hamangia şi ceramica fără pereche, culele brâncoveneşti şi basilicile Dobrogei, fîntîna subterană de la Sucidava şi podul lui Constantin cel Mare, tezaurul de la Hinova şi uriaşa enciclopedie a folclorului nostru. Sînt o geografie şi o istorie, o hartă în spaţiu şi timp, care acoperă cu podoabele geniului toate aşezările şi epocile patriei.
Sfîrșit
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite