Priviţi cît de patetic glăsuia Nicolae Iorga într-una din conferinţele publice ţinute în anii întîiului război mondial, despre această entitate a fiinţei româneşti: „Nimeni nu va putea aşeza în mormînt Idealul nostru” şi, mai încolo: „Puterea unui popor o formează două lucruri: sau o sublimă conştiinţă de ideal, de datoria sacrificiului, cuprinzînd pe toţi, sau o tradiţie unitară, atît de adînc înrădăcinată în mulţime încît orice s-ar petrece la suprafaţă, orice slăbiciune ar fi, nimic nu-i poate înlătura puterea”. Noi, românii, le-am avut şi trăit pe amîndouă, la confluenţa lor luînd naştere cele mai frumoase pagini de eroism. Este o cinste pentru noi, oamenii de cultură şi artă, că dascălii noştri întru înnobilarea ţării, anonimi sau celebri, au servit în majoritatea lor copleşitoare tocmai aceste aspiraţii.
Exponenţii cei mai de seamă ai spiritualităţii noastre s-au aflat întotdeauna în avanpostul luptei pentru izbînda năzuinţelor populare. Altfel, cum am putea concepe o serie dintre marile momente din constelaţia istoriei româneşti, fără aportul imens al aces­tora?! Este un adevăr limpede că artiştii-cetăţeni ai neamului au sorbit lacom din izvoarele vii ale Cetăţii şi, la rîndul lor, le-au îmbogăţit şi ei, cu umanismul, cu­răţenia morală şi forţa a tot ceea ce au întreprins. Ei toţi aveau o disciplină a spiritului şi a trupului, o forţă emulativă şi catalizatoare care îi făceau să pună mai presus de orice deşertăciune a plăcerilor şi intereselor mediate, slujirea cu evlavie a României. Astăzi, cînd ne gîndim la elanul lor şi îi cuprindem pe toţi pe ecranul încăpător al memoriei, ni se pare că exista un acord tacit între ei, un spirit pozitiv de castă, chiar dacă trăiau în provincii despărţite vremelnic, sau în exil, sau a zeci şi sute de ani distanţă unul de altul, acord conform căruia conlucrau toţi, fiecare după puterile şi specificul muncii sale, la aceeaşi operă majestuoasă, umplînd golurile rămase într-un domeniu sau altul, sprijinindu-se și completîndu-se reciproc, oferind maselor cele mai bune valori spirituale în momente-cheie, trudind cu migală şi umilinţă de apostoli la emanciparea unui popor avid de cultură. Principiul meschin al lui „vitam vivere” era scuturat ca un gînd rău de făpturile jertfelnice ale lui Varlaam şi Dosoftei, Costin şi Neculce, Şincai şi Maior, Jipariu şi Murgu, Bariţ şi Bărnuţiu, Lazăr şi Asachi, Mureşan şi Coşbuc, Goga şi Pârvan. În memoria noastră, îi vor fi veşnic purtaţi, cum ar fi spus episcopul Dunării de Jos, Melchisedec, adică purtaţi în triumf în mod firesc. Cu o asemenea zestre moştenită, noua cultură română a ţîşnit vertiginos, s-a afirmat cu o forţă vegetativă de-a dreptul miraculoasă. Era în logica lucruilor să se întîmple aşa de vreme ce pe trunchiul străvechi al patriei s-a altoit, printr-o opţiune istorică, un vlăstar nou, de o prospeţime avută numai de marile adevăruri: programul construirii unei noi societăţi, mai umane, mai bune, mai drepte. Şi pentru că tot am vorbit despre Pârvan, deopotrivă de mare şi ca istoric şi ca scriitor, îmi voi permite să-i reproduc o interogaţie, de fapt o profesiune de credinţă, care proiectează lumini vii pînă în contemporaneitate: „Cine va lămuri pe viitor care-i sensul existenței naţiunii noastre? Cine va feri naţiunea noastră de tragedia eroului dus pe căi greşite, tot mai departe de biruinţă? Cine va creşte naţiunea noastră întru eroismul activ, creator şi sigur de rostul jertfei sale, naţiunea noastră, care de două mii de ani nu cunoaşte decît suferinţa martirului, răbdarea infinită sub loviturile sorţii...? Cine va învăţa naţiunea noastră ce e ideea în viaţa popoarelor, ce e întruchiparea spre veşnicie a gîndului în formă vie şi în putere renascătoare? Cine va da naţiunii noastre suprema sanctificare a scopului vieţii spirituale, acordarea întru sublim a scopurilor individuale cu cele sociale și universale?”.
La toate aceste întrebări dramatice, la toate problemele cardinale care au frămîntat şi frămîntă acest popor, încercăm astăzi, cu toţii, să dăm răspuns.
Înălţată pe o treaptă superioară, iubirea de ţară a găsit în cei mai mulţi dintre slujitorii de astăzi ai culturii partizani înflăcăraţi, veritabili rezoneuri şi menestreli ai noii noastre ere. Indiferent de forma artistică de exprimare, pe o largă paletă de genuri şi stiluri, trebuie să întoarcem societăţii tot ceea ce ne-a dat, să contribuim la ridicarea poporului pe o simbolică scală a educaţiei şi frumuseţii fie numai şi cu cîteva gradaţii. Nu este deloc o misiune uşoară, travaliul în sine e greu, gustul estetic al fiecăruia şi al tuturor la un loc trebuie satisfăcut tot mai bine, iar comenzile vremii sînt în continuă creştere. Ne apropiem cu paşi repezi de sfîrşitul unui mileniu. Numai de noi, de întregul popor român, depinde să încheiem acest mileniu în cinste şi mîndrie, aşa cum au năzuit în stările lor de veghe, cu tîmpla lîngă inima patriei, toţi înaintemergătorii. (1981)


RĂDĂCINILE
Prin natura sufletului şi prin cea a profesiei, intru în legătură, de multe ori, cu un alt chip al Bucureştilor: cel ascuns, cel haşurat de umbre şi lumini, cel cu profunzimi istorice. Este armătura de rădăcini a acestei aşezări, care o fixează în timp şi spaţiu cu o vigoare ce a avut darul să răpună toate vremelniciile şi ostilităţile, fie ele naturale, politice sau militare. Parcurgem zilnic arterele de soare şi vegetaţie, de piatră, aluminiu şi asfalt ale acestei moderne metropole europene şi, în forfota vieţii, sîntem dispuşi să uităm ce „vistiar de bogăţii“, cum spune cronica, se află la temeliile sale. Personal, eu nu văd în hrisovul împodobit cu chinovar şi aur al lui Vlad Ţepeş din anul 1459, actul de naştere al aşezării, întrucît ea a luat fiinţă cu cel puţin cîteva mii de ani înainte. Şi mă gîndesc, ca un act de reparaţie morală, la urmele neolitice scoase la iveală de arheologi, fie în cartierul Militari, fie în Pantelimon sau Buftea. La Muzeul de istorie a municipiului pot fi văzute, de altfel, straturile de civilizaţie în care, ca în faimosul tabel al lui Mendeleev, dacă îmi poate fi îngăduită comparaţia, există încă spaţii goale ce vor fi umplute cu siguranţă de roadele săpăturilor viitoare. Era firesc ca un pămînt mănos, scăldat de meandrele Dîmboviţei, aflat nu prea departe de vîna jugulară a continentului, am numit Dunărea şi la intersecţia astrală a unor mari drumuri comerciale între nord şi sud, între răsărit şi apus, să devină vatra ospitalieră a aşezărilor umane. Urcînd către istoria mai recentă, voi spune că aproape nu există figură ilustră a letopiseţelor ţării care să nu îşi fi legat viaţa, într-un fel sau altul, de acest oraş: iată-l pe Ștefan cel Mare ocupîndu-l în noiembrie 1473, cu un gest sublim care anticipa într-un fel unirea înfăptuită puţin, mai tîrziu de Mihai Viteazul; iată-l apoi chiar pe acesta din urmă, care, la 1593, în drum spre Călugăreni „ieşi din Bucureşti cu opt mii de ostaşi şi merse de înfipse tabăra în drumul Giurgiului“ (apud. N. Bălcescu); nu-i pot uita, bineînţeles, pe revoluţionarii paşoptiști, pe Cuza Vodă (alegerea lui ca domn al Ţării Românești pecetluind Unirea Principatelor, iar asta s-a petrecut tot în Bucureşti), pe marii cărturari şi artişti ce au găsit aici un popas rodnic: Eminescu, Hasdeu, Caragiale, Iorga, Arghezi, Blaga, Pârvan, Sadoveanu şi mulţi, mulţi alţii.
Farmecul acelor timpuri care, acum, de la înălţimea zorilor Mileniului III, ne apare izvoditor de artă, îl descria pe la mijlocul secolului trecut poetul francez Jules Brun într-o stampă mai puţin cunoscută: „Bătrîna mahala răsună de chiote şi de flaşnete/ Cocoşii îşi strigă cucurigul vibrant pînă în depărtare/ Iar arborii se poartă astăzi în straiele de sărbătoare.//Alături, în livada verde, sub rufele de pe frînghie/ Îşi leagănă măicuța pruncul, veghind să nu se stingă focul/ De ceaunul care fierbe o aurie mămăligă./ Un moş adus de şale trece/ Pe cînd, desculţi, copiii se ţin ciotcă/ De turcul care vinde braga rece“. Pentru a ne da seama de proporţiile gigantice ale înnoirii edilitare, după nici secol, vă voi spune că acest colţ uitat de lume, condamnat parcă să se surpe sub povara patriarhală a tristeții de provincie, este astăzi chiar zona fascinantă, de o splendidă estetică urbană, a Spitalului Municipal și staţiei de metrou „Eroilor“.
Încărcaţi de istorie, rezistînd cum s-au priceput mai bine revărsărilor de ape, incendiilor pustiitoare și zguduirilor de pămînt, jafurilor străine, asediilor și bombardamentelor, Bucureştii şi-au cucerit de-a lungul vremurilor dreptul de a fi inima ţării. Puternic şi vital împînzit de industrii moderne, înălţîndu-şi navele gigantice ale urbanismului sub pavilioanele păcii, orașul păstrează încă în faldurile sale noi, încrustate ca stelele pe o mantie voievodală, biserici şi poduri vechi, pasaje pogorîte din atmosfera albăstruie de Curtea Veche geamlîcuri cu iz levantin. Prin urmare, un specific al său care îl face unic între capitalele lumii. Tocmai în această simbioză a specificului tradiţional cu inovația şi funcţionalitatea optimă, a trecutului, prezentului viitorului, în această ştiinţă de a supune timpul şi de a se sluji de el ca de o materie primă, rezidă secretul tinereţii sale fără bătrîneţe. (1981)
CORNELIU VADIM TUDOR