– Helmut Kohl, cel care a unit Germania și a creat Uniunea Europeană –

Existența unei singure națiuni –
un scop greu de atins (2)
În primii ani ai domniei sale, Helmut Kohl a urmat o politică a pașilor mici. În mesajele sale anuale „Despre starea națiunii în Germania divizată”, s-au oferit date despre condițiile de viață din ambele state și s-au făcut propuneri de interacțiune economică, politică și culturală cu populația RDG. Cooperarea financiară și economică dintre cele două țări s-a consolidat treptat. Pînă la mijlocul anilor 1980, 27% din cifra de afaceri totală a RDG cu țările occidentale era în RFG. Cu taxe preferențiale, guvernul german a legat din ce în ce mai mult economia vecinului său estic de a sa. Cercurile financiare și industriale ale RFG au crescut sistematic investițiile în RDG și au oferit împrumuturi întreprinderilor, ceea ce le-a permis în cele din urmă să influențeze economia și politica statului socialist. Diplomația populară a jucat un rol important în viitoarea unificare: două treimi din est și o treime din vestul germanilor aveau prieteni și rude de cealaltă parte a graniței. Kohl a încurajat puternic programele de schimb cultural și științific, a dezvoltat parteneriate între orașele din Germania și RDG.
Punctul de cotitură în relațiile dintre cele două Germanii a fost vizita primului secretar al Comitetului Central SED, Erich Honecker, în capitala Republicii Federale Germania, Bonn. Helmut Kohl a găsit foarte repede un limbaj comun cu el.
Pe tărîmul politicii externe, Helmut Kohl a preferat acțiunile prudente. În timp ce menținea relații strînse de alianță cu Statele Unite, el construia simultan o cooperare cu Uniunea Sovietică, unde perestroika era în curs de desfășurare. Mihail Gorbaciov a fost interesat de un dialog cu Kohl, întrucît vedea în RFG un mediator în dialogul dintre URSS și Europa. În urma mai multor întîlniri din 1988-1989, ambii lideri au căzut de acord asupra chestiunii germane. Kohl l-a convins pe Gorbaciov că unificarea Germaniei reprezenta o chestiune internă a germanilor. În urma unei alte întîlniri, cancelarul l-a convins pe secretarul general să retragă trupele sovietice din RDG și a ajuns la un acord ca această parte a țării să devină „sfera de acțiune a NATO”. De fapt, era vorba despre capitularea RDG în fața Uniunii Sovietice.
Lăsînd deoparte versiunile despre trădarea lui Gorbaciov sau prostia patologică a conducerii sovietice de atunci, există o versiune mai plauzibilă și mai pragmatică asupra celor întîmplate. În acel moment, sistemul socialist se afla într-o criză profundă, URSS nu-și mai permitea să păstreze fostele zone de influență și pur și simplu a scăpat de „activele cu probleme”. Acestui lucru s-a suprapus o anumită simpatie pentru Occident, manifestată nu numai în rîndul unei părți semnificative a societății sovietice, ci și în rîndul politicienilor sovietici din acea vreme, precum și speranța unei cooperări fructuoase. În plus, potrivit istoricului Boris Petelin, partea sovietică credea că unificarea Germaniei va dura ani de zile, și ar putea oferi URSS posibilitatea de a construi o nouă politică europeană, mai pragmatică.
Într-adevăr, cu doi ani înainte de căderea Zidului Berlinului, în 1987, Kohl i-a spus lui Honecker că „chestiunea germană rămîne deschisă, dar soluția ei nu se află acum pe agenda istoriei mondiale”. Cu toate acestea, pe fundalul prăbușirii sistemului socialist, evenimentele au început să se precipite. Honecker, desigur, a rezistat unificării și nu a vrut să schimbe nimic. Cu toate acestea, de la începutul anului 1989, criza socio-economică din RDG s-a intensificat semnificativ, iar fluxul de dezertori în RFG a crescut și el. Serviciile de stat ale Republicii Federale Germania au oferit asistență semnificativă refugiaților germani. În același timp, în Germania de Est creștea o mișcare de protest, susținută de sute de mii de germani.
Germania, cu sprijinul Statelor Unite, a lansat o campanie de propagandă folosind tehnologia „soft power”. În același timp, chiar și fără asistență externă, cetățenii RDG au fost conștienți de inegalitatea în dezvoltarea economică a celor două Germanii, au înțeles inutilitatea existenței unei țări divizate. Est-germanii au părăsit masiv rîndurile partidului de guvernămînt – SED. În paralel cu aceasta, URSS a oprit ajutorul pentru RDG. Elitele est-germane au fost private de sprijin economic și politic și nu erau pregătite pentru acțiuni decisive. În primul rînd, Erich Honecker a demisionat. Exemplul lui a fost urmat de alți lideri ai RDG. La 9 noiembrie 1989, purtătorul de cuvînt al guvernului RDG Günter Schabowski a anunțat noi reguli pentru trecerea în Berlinul de Vest, iar aceste reguli au intrat imediat în vigoare. Zeci de mii de est-germani s-au repezit la punctele de trecere a frontierei, au început să demoleze Zidul Berlinului, acest simbol vizibil al divizării Germaniei.
Aici s-a încheiat de fapt istoria RDG. Toate acordurile ulterioare privind unificarea celor două state erau doar o formalitate. Unificarea oficială a RFG și RDG a avut loc la ora 00:00 pe 3 octombrie 1990. RDG a încetat să mai existe ca stat, iar Berlinul de Vest a încetat să mai existe ca entitate politică independentă cu un statut internațional special. Aceasta a fost a doua unificare a Germaniei din istoria sa.
„Germania este patria noastră”
Helmut Kohl este mai bine cunoscut drept cancelarul unității germane. Se vorbește mai puțin despre rolul său într-un alt proiect global, deși el este considerat pe drept unul dintre fondatorii Uniunii Europene moderne.
Lupta pentru conducere în Europa a continuat timp de secole și a dus doar la pierderi și distrugeri. După cel de-al II-lea Război Mondial, politicienii europeni au început să caute o nouă formă de conviețuire și integrare care să contribuie la încheierea războaielor de pe continent odată pentru totdeauna. Primul exemplu de organizație supranațională a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, creată de Franța, Germania, Italia și țările Benelux în 1950. Mai mult, integrarea europeană s-a dezvoltat constant, dar au existat factori care au împiedicat-o. Unul dintre acestea este confruntarea veche dintre Germania și Franța. Amintirea nenumăratelor războaie, a morții și a distrugerii a împiedicat în mod invizibil cooperarea normală dintre cele două țări conducătoare ale Europei de Vest. Trebuia făcut ceva în privința asta.
Reconcilierea simbolică dintre Germania și Franța a avut loc pe 22 septembrie 1984 la Verdun, unde s-a desfășurat una dintre cele mai mari bătălii din Primul Război Mondial. Cancelarul german Helmut Kohl și președintele francez François Mitterrand și-au dat mîinile în tăcere în memoria victimelor celor două războaie mondiale, un gest surprins într-o fotografie istorică care a devenit un simbol important al reconcilierii franco-germane. Dezvoltînd relații între țări din diverse domenii, politicienii au pus bazele unor proiecte precum Corpul European, care a fost conceput ca un prototip al armatei comune a unei Europe unite, un singur canal TV Arte, o rețea internațională de proiecte de cercetare. Dar principalul scop este crearea Uniunii Europene. Mai mult, odată cu prăbușirea URSS și a blocului socialist, a devenit mult mai ușor de realizat unificarea – au apărut multe state în Europa care nu erau legate de obligații și restricții politice anterioare.
Partea politică a Tratatului de la Maastricht a fost dezvoltată în Tratatul de la Lisabona din 2007, dar principiile generale ale politicii monetare a țărilor UE au rămas neschimbate: deficitul bugetar – nu mai mult de 3%, datoria publică – nu mai mult de 60% din PIB, controlul strict al inflației și ratele pe termen lung la obligațiunile de stat. Responsabilitatea pentru politica monetară a fost încredințată Băncii Centrale Europene, cu sediul la Frankfurt pe Main. De dragul introducerii unei noi monede unice – euro – Helmut Kohl a fost însă nevoit să abandoneze marca germană, care era principala unitate monetară a statelor germane încă din Secolul al XVI-lea. Era un patriot ferm și sincer și, în același timp, înțelegea bine că în viitor oportunitățile Germaniei vor deveni mult mai largi decît granițele sale oficiale. „Germania este patria noastră, Europa unită este viitorul nostru”, spunea Helmut Kohl.
Totul are un sfîrșit
Helmut Kohl a trecut cu greu peste alegerile parlamentare din 1990 și 1994. „Bismarck al Secolului al XX-lea”, s-a bucurat de autoritate necondiționată în societate, a condus țara către unitate și măreție – nu este de mirare că la acea vreme nimeni nu-l putea contesta. Mai mult decît atît, germanii înșiși – atît în Vest, cît și în Est – au observat rezultatele pozitive ale domniei sale de aproape zece ani. Ca urmare a unificării, RFG a primit 16 milioane de foști cetățeni ai RDG. Pe lîngă est-germani, Kohl a adus înapoi aproximativ cinci milioane de germani ruși din țările fostei Uniuni Sovietice. Acest lucru a întărit și mai mult economia și a crescut baza electorală a CDU. Potrivit lui Oleg Bondarenko, milioane de germani ruși i-au fost recunoscători lui Helmut Kohl pentru oportunitatea de a se întoarce în patria lor istorică și au votat pentru CDU pînă în anii 2010. Cu toate acestea, unificarea Germaniei a avut un dezavantaj. Grupurile financiare și industriale occidentale au distrus de fapt industria est-germană, nu foarte puternică. Nivelul de trai în est era vizibil mai scăzut, iar după reunificare s-a scufundat și mai mult. Guvernul a cheltuit sume gigantice pentru nivelarea situației și integrarea de noi regiuni, ceea ce a impus introducerea de noi taxe și restrîngerea prestațiilor sociale. La mai bine de 30 de ani de la reunificare, nivelul de trai în estul și vestul Germaniei este încă diferit.
Procesul prelungit de integrare a ținuturilor estice și dificultățile socio-economice care au apărut în legătură cu aceasta l-au costat în cele din urmă pe Helmut Kohl postul de cancelar. La alegerile din 1998, el a pierdut în fața social-democratului Gerhard Schröder. Și chiar anul următor a izbucnit un scandal în jurul fostului cancelar și al partidului său legat de finanțarea ilegală a CDU. Helmut Kohl a recunoscut că a primit între un milion și jumătate și două milioane de mărci în donații pentru nevoile partidului. În același timp, a refuzat să dezvăluie numele donatorilor, explicînd că și-a dat cuvîntul pentru aceasta. Și deși nimeni nu l-a acuzat vreodată pe Helmut Kohl de îmbogățire personală – el s-a remarcat întotdeauna prin modestie în viața privată – acest scandal, alături de recenta înfrîngere la alegeri, l-au obligat pe fostul cancelar să se gîndească la ieșirea din politică. În ianuarie 2000, Kohl a demisionat din funcția de președinte de onoare al CDU.
A fost o perioadă cu adevărat dificilă în viața cancelarului Unității Germane, umbrită de o tragedie personală. În timpul scandalului finanțării CDU, el a fost respins de protejatul său și, după cum i se părea, un aliat loial Angela Merkel. Viitorul cancelar german și-a atacat mentorul politic cu critici publice. Și în 2001, suferind de o alergie, draga sa soție Hannelore s-a sinucis. Helmut Kohl a murit în 2017, la vîrsta de 87 de ani.
Kohl a rămas în memoria germanilor ca unul dintre cei mai importanți politicieni ai Secolului XX. Fiind ultimul reprezentant al unei generații de mari oameni de stat, a reușit să-și aducă țara la unitate folosindu-se doar de voință și patriotism pentru atingerea acestui scop.
Helmut Kohl aparține generației care a pus bazele conducerii de necontestat a Germaniei în Uniunea Europeană. Avînd în vedere toate realizările lui Kohl, nu este de mirare că a stabilit și un record de mandat ca și cancelar – 16 ani. Într-o democrație, aceasta valorează foarte mult. La urma urmei, de fiecare dată Helmut Kohl nu numai că a îmbunătățit calitatea vieții germanilor, dar și-a dat seama și de nevboia lor de unitatea și măreție. „Dacă un politician încearcă să-și realizeze ideile, trebuie să fie un om cu putere. Și dacă este deștept, știe cînd este timpul pentru asta”, spunea acesta. Exemplul lui Helmut Kohl arată însă că, dacă există voință politică, intenții ferme și sprijinul poporului, statul și liderul său sînt capabili să rezolve cele mai dificile sarcini și să realizeze cele mai ambițioase planuri. Este o muncă grea și necesită timp, dar putem vedea din exemplul Germaniei că merită.
Sfîrșit
N.K.