Iubesc frumosul liber
  • 14-10-2020
  • 0 Comentarii
  • 224
  • 0

Era ziua mea de miere albă. Soarele dogorea ca un cuptor de pîine, într-o strălucire de rugăciune şi parfum de flori de aiazmă, întru bucuria dorului nespus de ape cristaline. Aşa era ziua mea, de scris poeme de dragoste din faguri de apă răcoroasă şi lingouri de frunze de plop, tremurînd la margine de drum. Aşa era în realitatea visului meu, văzut prin lentilele parfumate cu miez de pepene roşu... Pretutindeni erau tije de papură verde, scăldate în cîntec de păsări aprige... Aşa era în visul meu cu care m-am născut și pe care-l duc cu mine ca pe un dar de ploaie albastră. Iată-mă în prezent pe coame de cai sălbatici din veacuri trecute, gonind prin cîmpuri cu floare de izmă şi cîntec de ţambal la răscruci de drumuri... Doruri de şoapte ascunse se aud întru lătratul căţeilor pămîntului, printre frize de gard şi rădăcini de brusture tămăduitoare de ierni, din veacuri de seminţe de iubire, dătătoare de vieţi fericite, de basm... Era la scăpătat de amurg, de ploaie sentimentalo-poetică, pe cărările ceasului uns cu sacîz de mure răscoapte în cuptoarele verii, cu vise incandescente, în care se adună armonii de fructe coapte şi daruri îmbrăcate în rochiţa rîndunicii. Despre toate acestea poeţii ştiu de secole, iar visele lor de frunze verzi, de dealuri de stele - devin tot mai melancolice de la o zi la alta. De la o noapte la alta, poezia lor se înnoieşte cu veşminte de lună mieroasă, pentru o frumoasă schimbare de lume, binefăcătoare. Şi iată că în această zi mirifică, ziua mea de scris poeme pilduitoare cît toate rîurile, negurile se scaldă, întru sfîntul botez, în ape descălecate la bulboane, prin margini de codru cu cocoşi sălbatici şi zvelte căprioare, ce îmi aduc aminte de primele taine ale iubirii mele... Şi iată cum toate, după voia Domnului, trec peste rîuri de gînduri ca niște albine, iar eu mă cinstesc cu mierea luminii binecuvîntate din cer, în scînteieri de galbenă rouă. Doamne, îmi încerc norocul la toate fericirile zilnice, sorbind din pocale de aur miere de floare de măr de pe întinse livezi. E ziua mea de toamnă aurie - cea mai frumoasă zi de pomenire a vremurilor fericite și de iertare a păcatelor din ulcelele cu buze de pămînt, în care doinesc vinuri legendare de petreceri lumeşti... Uite aşa am descălecat la marginea crîngului cu iepuri sălbatici, alergînd prin poieni aurite și livezi de poame dulci. Peste tot, furnicile harnice își duc în mușuroaie agoniseala pentru viscolele nemiloase ce or să vină, iar săteanul își umple căruța și pleacă la drum cu sacii plini de vise, făcînd în ciudă Marelui Absolut... Aşa e viaţa cu fiecare început către un nou şi substanţial răsărit. Chiar dacă lumea se schimbă, noi rămînem aceiaşi, cu aceleaşi sensibilităţi pămîntene... Pentru toate acestea am încercat să îmi fac radiografia firii mele zilnice, nu de creaţie, nu de poezie, ci de existenţă fizică la parametri normali, chiar dacă uneori - metaforic vorbind - m-am abătut de la albastrul cerului, din dorința de a cunoaște mediul în care trăiesc şi în care m-am născut, probabil, cu conştiinţa împăcării cu mine... Şi uite aşa, plantînd un copac, mi-am definit felul de a fi: un om care iubește frumosul liber, şi nu doar de ziua lui de scris poeme, ci, dintotdeauna, de cînd se știe pe aici - om, pasăre, cal sau lup de mare.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite