Motto: „Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții” (Nicolae Iorga)     

Cînd vorbim despre Istorie și oamenii care o generează, în diferite etape ale dezvoltării acestei științe, îi putem încadra pe aceștia cel puțin în patru categorii: oamenii care fac Istoria; oamenii care scriu Istoria, oamenii care citesc (studiază), și cei care vorbesc despre Istorie (unii nici măcar n-au citit-o). În acest adevărat patrulater al Muzei Clio, cîteodată aceste patru feluri de a privi Istoria se întrepătrund, dînd la iveală fenomene cu interconectări pe diferite paliere de cunoaștere și de interpretare a Istoriei, ceea ce nu e rău, mai ales cînd, obligați să studieze, în vederea susținerii unei teze diferită de  propria percepere a unei idei, cei din ultima categorie fac un salt salutar, trecînd din sfera „vorbirii Istoriei după ureche” la cea a cunoașterii și înțelegerii acestei științe atît de concludent motivată de marele savant Nicolae Iorga.
Revăzînd cele patru categorii de oameni de mai sus, poziționați în raport cu Istoria, mi-a apărut pe retină și în gînd un altfel de om, legat în mod intrinsec de știința Istoriei, care, însă, cumulează mai multe „funcții” în ceea ce privește implicarea acestuia în fenomenologia actului istoric, pe mai multe trepte:
1. A studiat Istoria;
2. A scris Istorie;
3. A îmbogățit Istoria;
4. A făcut Istorie.
Peste toate aceste patru operațiuni izvorîte din magma Istoriei (cea Universală, dar, în mod exemplar, Istoria Patriei), cel la care fac referire a așezat – ca o înnobilare perpetuă – cununa unui sentiment uman, trăit la cote de incandescență națională – PATRIOTISMUL! Pentru că, astfel cum se poate dovedi în prezent, relevarea Istoriei doar ca știință rigidă și independentă de starea de spirit a unei națiuni, nu semnifică nici măcar cît o lecție școlară pentru gimnaziu. Privită, înțeleasă și, mai ales, prezentată prin filtrul sacerdotal al Patriotismului, Istoria are altă față, din filele ei răsărind pe toată întinderea Țării: de la Rovine la Podul Înalt, de la Mărășești la Oarba de Mureș, de la Oituz la Carei,  precum și în alte zeci și zeci de locuri unde s-au jertfit românii, răsărind floarea nemuritoare a recunoștinței contemporanilor pentru suprema jertfă a înaintașilor noștri.
Sînt sigur că ați înțeles și ați recunoscut numele acestui Patriot, caracterizat aici prin subordonarea temelor istorice, a lecției Istoriei sentimentului fierbinte și patriotismului –
nimeni altul decît regretatul nostru, CORNELIU VADIM TUDOR. Da, din generațiile pe care România le-a cunoscut în a doua jumătate a secolului trecut și în primii 15 ani din Mileniul III, fostul președinte de partid, senator, europarlamentar, poet, scriitor, pamfletar, jurnalist, fondator de publicații și, nu în ultimul rînd, istoric – Corneliu Vadim Tudor, îndeplinește toate condițiile de a fi considerat un Patriot, un istoric patriot, ale cărui viață și operă întrunesc din plin coordonatele unei astfel de clasificări. Pentru cine s-ar întreb ce legătură are Corneliu Vadim Tudor, absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București, cu Istoria, răspunsul îl ofer repede:  pe lîngă faptul că fiind un scriitor și un jurnalist prolific, care nu-și putea clădi opera fără a avea la bază și pilonii istorici, Corneliu Vadim Tudor a studiat un an la Viena, Istoria, în calitate de student „extraordinar”, în perioada 1978-1979, beneficiind de bursa Premiului internațional Herder, la recomandarea deținătorului acestui premiu, scriitorul Eugen Barbu. Deslușită și această posibilă enigmă, hai să ne bucurăm mintea și inima cu lumina reflectată de Patriotismul vadimist în scrierile celui pe care, astăzi, îl venerăm la trecerea celor 9 ani de cînd a plecat, prematur, dintre noi și s-a dus să-l întîlnească pe Nicolae Iorga în Cartea de Istorie a Neamului Românesc.
Dintre sute de discursuri
Pentru ca să scrii despre Corneliu Vadim Tudor, abordînd tematica prezentată în titlul acestui articol, nu-ți trebuie doar ideea și determinarea, pe care, uneori, le poți avea instantaneu. Nu, în cazul de față, în afara cunoașterii textelor cu care vrei să exemplifici interdependența Istorie-Patriotism (un travaliu imens, constînd în citirea a sute, chiar mii de pagini), ai nevoie de acea determinare de a înțelege – a fi, adică, pe aceeași lungime de undă cu autorul – toată avalanșa de subiecte, de abordări singulare, de contraziceri și reveniri tumultoase asupra divergențelor de opinii – toate aceste chestiuni așezate în rezonanță cu vibrația ta interioară, de român al Mileniului III, care are onoarea de a prezenta cititorului român contemporan urmele  
trecerii prin lumea noastră efemeră a celui ce a fost Patriotul Corneliu Vadim Tudor.
Iată, de pildă, un discurs care mi s-a părut unic, nu doar prin fulminanta sa linie patriotică, normală la Corneliu Vadim Tudor, ci, mai ales, prin curajul nebunesc de a-l prezenta în fața tîrgmureșenilor, la Marea Adunare Populară desfășurată la Palatul Culturii și Sporturilor din oraș, pe 29 noiembrie 1990, cu prilejul primei sărbătoriri a Zilei Naționale a României – 1 Decembrie. Curajul de care aminteam mai sus rezidă din mai multe paliere de risc, primul fiind generat de conflictul interetnic de la Tîrgu Mureș, odată cu tragicele evenimente desfășurate în perioada 19-21 martie 1990. Dar, așa cum l-am cunoscut pe Corneliu Vadim Tudor, tocmai rănile acestui eveniment tragic pentru naționalitatea română din oraș și din județul Mureș l-au atras pe Tribun în mijlocul taifunului care mai făcea ravagii pe Valea Gurghiului. Că ceea ce scriu eu aici este pură realitate, nu ficțiune jurnalistică de doi bani jumate, redau începutul acelui discurs, rostit liber (Vadim era, iremediabil, impregnat de ardelenism), în aplauzele românilor, „răzbunați” că, iată, un adevărat român de la București, un patriot, nu i-a uitat (așa cum a făcut regimul de atunci).
„Am venit în pofida tuturor restricțiilor, a tuturor acelora care mi-au spus să nu vin, că-i pericol. Am venit pentru că, dacă acum, de Ziua Națională a României, nu sîntem în mijlocul tragediei românești din Transilvania, nu mai merită să trăim!”. Să nu vă grăbiți, eventual, să fixați rîndurile de mai sus în vreo panoplie a metaforelor gazerărești, pentru că acele fraze defineau pînă în măduva oaselor caracterul și conștiința vorbitorului, metafora putea fi doar învelișul literar al crezului Tribunului și al suferinței acestuia, ca ecou la suferința românilor din județul Mureș, și nu numai. Probă viabilă la afirmația de mai sus sînt chiar următoarele cuvinte rostite de Corneliu Vadim Tudor la acel miting, cuvinte care tremură și astăzi pe buzele celor care le citesc, la scurgerea celor aproape 34 de ani de la rostirea lor: „Nu sînteți singuri! Toată Țara e cu Transilvania! Inima Țării bate la Tîrgu Mureș și Alba Iulia, bate la Cluj, peste tot unde românii au început să se simtă străini la  ei acasă. Știm  tot ce se întîmplă în Ardeal. De peste tot ne vin mesaje, vin scrisori, vin zeci de semnături de adeziune. Pulsul Ardealului îl simțim lîngă tîmpla noastră. Întîmplarea face că sînt ardelean după regretata mea mamă. Primele legende pe cre le-am auzit, înainte de a învăța să buchisesc, au fost cele depre Avram Iancu, Horea și toate patimile pămîntului românesc. Iar fluviul de lacrimi al Ardealului nu îl va putea scoate nimeni din sîngele nostru. România fără Transilvania nu poate exista!”.
Pentru unii de astăzi – contemporani cu Vadim, dar care au memoria prea scurtă și vătămată de cosmopolitism, sau pentru generația postdecembristă, cuvintele înflăcărate de mai sus pot părea niște banalități rostite într-un cadru festiv, de complezență, de protocol. Însă nu era nicidecum astfel. În atmosfera incendiară de după martie 1990, în situația în care românii se simțeau abandonați de către autoritățile Statului, cînd un fel de ONG unguresc, am numit aici UDMR, era statuat ca partid politic, în totalul dispreț al Constituției României, cînd martirul român Mihăilă Cofariu, schilodit de bandele ungurești, era popularizat de presa internațională ca fiind etnic maghiar bătut de „criminalii”  români, prezența lui Corneliu Vadim Tudor la Tîrgu Mureș și, mai ales, discursul său zguduitor și încurajator, au dat speranțe românilor din această parte de Țară că, totuși, românii și România au un apărător curajos și capabil să redreseze politica Țării de după decembrie 1989, care aluneca, vizibil, spre dezmembrarea României Mari, după ce vom deveni o țară – colonie a Europei flămînde – ceea ce, în cea de-a doua parte, „obiectivul” s-a și realizat...
Către finalul acestui discurs, spre a spulbera ideea malefică precum că Vadim instigă Poporul Român la ură împotriva etniei maghiare din Transilvania, Corneliu Vadim Tudor și-a deschis inima nu doar în fața tîrgmureșenilor, ci și a maghiarilor, nu doar din județul Mureș, ci și din toată România. Citiți aceste cîteva fraze și meditați asupra înțelesului lor prietenesc și uman – comandamente sociale valabile și astăzi în județele cu populație maghiară. „Noi plecăm de aici, dar voi veți rămîne cu conaționalii maghiari, și mă rog lui Dumnezeu din ceruri să vă dați mîna, ca pînă acum, și să trăiți ca frații, altfel nu se va putea. Și bine ar fi dacă  cerul le-ar lumina calea liderilor maghiari cinstiți, să-și potolească conaționalii, să le spună că pot înflori în limba, civilizația și datinile lor foarte bine, mai bine decît pînă acum. Poarta către viitor este deschisă. De ce forțează extremiștii unguri cursul istoriei?  Pentru că ce vor ei nu se poate! Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului!”.
Cu ce argumente să vă mai luminez mintea pentru a-l memora pe Corneliu Vadim Tudor în adevărata lui lumină apostolică, de apărare a valorilor esențiale ale Neamului Românesc? Poate doar cu cîteva versuri din poemele recitate de Corneliu Vadim Tudor la finalul acestei întîlniri cu frații români din Mureș, poeme sub titulatura „Triptic la Marea Unire” și „Călăii”, din acest ultim reproduc finalul:
„Istoria și-a spus din nou cuvîntul
definitiv, tenace și firesc:
cît o să fie cerul și pămîntul
ARDEALUL VA FI VEȘNIC ROMÂNESC!
iar el va fi de-a pururi casa bună
pentru români și pentru frații lui
aici trăim de veacuri împreună
și nu dăm socoteală numănui!”
Corneliu Vadim Tudor, despre Avram Iancu
Pentru că în aceste zile aproape se suprapun două evenimente care, deși la distanță de două veacuri, au conotații comune din punct de vedere al eroilor care le guvernează: AVRAM IANCU   și  CORNELIU VADIM TUDOR, primul – la aniversarea celor 200 de ani de la naștere, iar cel de-al doilea – comemorarea a 9 ani de la plecarea dintre noi, m-am gîndit că în cadrul genericului exprimat prin titlul prezentului articol, să includ scrieri din discursurile Tribunului Vadim care au ca subiect figura istorică a Crăișorului munților, moțul Avram Iancu, a cărui viață de sacrificiu și luptă națională au fost exemplar înțelese de Corneliu Vadim Tudor.
Pe acest subiect cu rezonanță patriotică națională am găsit mai multe discursuri rostite și nerostite (!?!) la Sanctuarul de la Țebea, unde este înmormîntat Avram Iancu. De ce pomenesc de unele discursuri nerostite la mormîntul Crăișorului Munților? Pentru că, dacă ați uitat, ceea ce vă voi dezvălui acum ne readuce în față tabloul României în primii ani ai noii „democrații”, cînd patrioți de felul lui Corneliu Vadim Tudor erau împiedicați de Puterea de la București să se manifeste public cu privire la probleme și evenimente care, deși nu aveau nicio legătură directă cu politicul, isterizau Cotrocenii și Palatul Victoria, astfel că nu știau decît politica pumnului în gură, cu atît mai mult cînd de față se afla Corneliu Vadim Tudor, fondatorul și președintele Partidului România Mare.
Prima nelegiuire de acest fel a avut loc la 14 septembrie 1991, la Țebea, în prezența președintelui Țării, Ion Iliescu, și a primului-ministru, Petre Roman, sub ale căror presiuni Corneliu Vadim Tudor a fost interzis de la manifestație. De ce au procedat atît de nedemocratic și atît de antiromânește cei doi demnitari români de rang înalt? Se temeau oare ca nu cumva să vină președintele PRM cu oarece dezvăluiri din politica lor, pe alocuri antinațională? Îi asigur că s-au speriat degeaba, pentru că acest discurs nu era altceva decît o lecție de istorie predată la un înalt nivel patriotic în mijlocul moților adunați să-și venereze eroul, pe Avram Iancu, liderul de necontestat al Revoluției de la 1848 din Transilvania. Păcat, mare păcat! Mulțimile adunate la Țebea într-o asemenea zi de înălțare patriotică națională au fost oprite de la un discurs istoric, în care figura revoluționarului Avram Iancu ar fi fost reprezentată, istoric și social, în cele mai luminoase trăsături ale sale, așa cum reiese din următorul pasaj al acestui discurs... nerostit.
„Cei care l-au depus spre odihnă veșnică aici, în catedrala miniaturală, ca o bijuterie, de la Țebea, sub gorunul lui Horea, au știut bine ce fac. Pentru că în Ardeal numele de Horea și Iancu numai împreună pot sta, ca două lumînări într-un sfeșnic, ca două tulpini de crini împreunate. Și nu departe de aici, la Cîmpia Turdei, tot în pulberea cîmpului, ca și trupul lui Horea, s-a risipit în vălmășagul anotimpurilor și trupul unui alt Erou Național, Mihai Viteazul. Și iată că ei sînt acum trei. Și dacă ne gîndim că, la o azvîrlitură de privire prin cele 18 trecători ale Carpaților, vom afla la Putna osemintele altui martir creștin și militar, care a împreunat și el crucea cu spada, l-am numit pe Ștefan cel Mare, iar apoi vom afla la București trupul decapitat al lui Constantin Brâncoveanu, la Trei Ierarhi moaștele lui Alexandru Ioan Cuza și pretutindeni pe acelea ale Măriei Sale, Eroul Necunoscut – atunci ne va fi mai lesne să înțelegem ce armătură de rădăcini puternice ține pămîntul acesta românesc, ca să nu-l smulgă viscolele istoriei de pe hartă!”.
Cu ce vă deranjau aceste cuvinte, domnule Iliescu și domnule Roman?
Cel de-al doilea discurs rămas doar pe hîrtie, deși Corneliu Vadim Tudor a fost prezent la Țebea, este cel din 12 septembrie 1993, deci la doi ani după prima cenzură ilesciană. În acest caz, poliția politică a fost reprezentată, culmea, de niște indivizi care, cică, erau din partea ... Uniunii Vatra Românească, notați de către președintele PRM cu numele de Diniș, Hașa și Alic. Ca situația să fie și mai neverosimilă și mai nedemocratică, tot atunci nu le-au dat voie să-și exprime punctul de vedere la acest eveniment național – cei trei confiscînd, pur și simplu, manifestarea națională de la Țebea – altor doi oameni, români de valoare: Adrian Păunescu și Gheorghe Funar. Din acest discurs rămas în memoria documentelor, să ne bucurăm conștiința cu ceea ce trebuia să fie începutul cuvîntării:
„Onorată Adunare, frați români, în aceste momente dramatice pentru Neamul Românesc, morții noștri, scumpii noștri morți sînt mai vii decît ne închipuim, și noi cuvine-se a lua tărie de la ei pentru izbînda cauzei naționale. Iar acela împrejurul căruia ne adunăm în această dimineață de septembrie nu este un nume oarecare risipit pe-o cruce, nu este un medalion comun din galeria Neamului, ci este bradul cel mai înalt al Munților Apuseni și Rege al Moților, Avram Iancu!”. Cîtă elocință, cîtă trăire româneasă alături de una dintre cele mai luminoase pagini din istoria României! Și ce crimă mediatică, și nu numai, au săvîrșit indivizii care au blocat accesul Tribunului anului 1993 la tribuna de la care ar fi cuvîntat despre  Tribunul anului 1848!
Proclamația de la Țebea
Cu cît creștea atracția maselor pentru Partidul România Mare și, implicit, pentru președintele său, Corneliu Vadim Tudor, a cărui activitate politică și al cărui mesaj patriotic veneau în consens cu așteptările milioanelor de români, cu atît mai mult adversarii săi politici, de fapt, adversarii Poporului Român, își coagulau forțele întru stăvilirea ascensiunii forțelor naționaliste, puse în slujba Țării, în cadrul noului sistem politic și social implementat după decembrie 1989. Prigoana împotriva PRM și a lui Corneliu Vadim Tudor îmbrăca forme diferite – mergînd de la atacuri frontale, cu amenințări cu moartea, pînă la șicanări subversive, tot, tot, s-o prinde ceva, și Tribunul va renunța la lupta lui, sau, pe un alt plan, va pierde din popularitate.
Cu toate aceste încercări mîrșave, jucate pe scena politicii românești postdecembriste, cu precădere de liderii partidelor politice „reînviate” după 1989 (PNȚCD și PNL), cărora li s-a alăturat (cu un alt obiectiv, bineînțeles) UDMR, statutul politic și moral a lui Corneliu Vadim Tudor s-a conturat din ce în ce mai puternic, la nivel național, acesta ajungînd, în anul 2000, să candideze la alegerile prezidențiale, în turul doi, și dacă nu ar fi fost furat mișelește la urne, și-ar fi încununat munca și vocația cu cel puțin un titlu de Președinte al României – situație în care Țara și Poporul Român ar fi arătat astăzi cu totul și cu totul altfel. Dar, pentru că tratez acest subiect prin prisma bicentenarului nașterii revoluționarului Avram Iancu, ne întoarcem la discursul președintelui PRM de la Țebea, de data aceasta unul real, adică susținut în fața Adunării de lîngă sanctuarul Crăișorului.
Sîntem în 12 septembrie 1999, la Țebea. O mare de oameni tălăzuia pe colina din fața mormîntului lui Avram Iancu. Apariția la tribună a lui Corneliu Vadim Tudor a fost întîmpinată cu salve de urale și aplauze, urmate de scandări patriotice. Cum istoria cu întregul său alai de eroi curge prin sîngele președintelui PRM, nu se putea ca primele cuvinte să nu fie marcate de acest „virus”.
„Iubiții mei frați români, există în această Țară cîteva locuri sacre, unde brazii sînt mai înalți, stejarii mai puternici, păsările mai săgetătoare, cerul mai limpede și mai albastru, iar inimile mai năvalnice. Acestea sînt sanctuarele de la Sarmizegetusa, de la Densuș, de la Mînăstirile Putna și Dealu, din Șcheii Brașovului, de la Mausoleul Mărășeștilor, de la Ip și Treznea, Oarba de Mureș și Carei. Un astfel de loc sfînt este și Țebea, unde rădăcinile Gorunului lui Horea împletesc o armură invincibilă peste osemintele lui Avram Iancu”. Mulțimea ovaționează, scandînd numele președintelui PRM, cu conotații vizibile de iubire și de simpatie: „România Mare! România Mare!”; „Vadim și Funaru/ Apără Ardealu!”. În acest moment de amploare a manifestației, Prefectul PNȚCD al județului Hunedoara și alte oficialități locale au încercat să-i interzică președintelui PRM accesul la microfon, tăindu-i sunetul, însă, la protestele vehemente ale mulțimii, care prinsese să se agite periculos, situația a revenit la normal.
Într-o ascultare de catedrală, discursul Tribunului continuă, dezvăluind în fața mulțimii liniștite pagini cu nume glorioase, pe care Corneliu Vadim Tudor le vrea imortalizate în memoria colectivă. „Ce minunată și dumnezeiască lucrare se săvîrșește aici, sub picioarele noastre, ce lanțuri ale generațiilor lui leagă verigile în adîncuri, pentru a nu se mai desface niciodată! Istoria, leoaică nebună și cu puii luați, ne-a făcut să nu știm unde se află mormintele lui Decebal, Glad, Menumorut, Ioan Vodă cel Cumplit, Horea, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu și al Mareșalului Antonescu. Noi sîntem Poporul cu cele mai multe morminte lipsă, ceea ce arată urgia nemaipomenită pe care a trăit-o pe viu, fără anestezie, fiecare generație de români”. Mulțimile aplaudă și așteaptă, în continuare, cu ochii ațintiți spre tribună și cu urechile pîlnie la ce urmează, sorbind cu evlavie cuvintele Tribunului, oricare ar fi fost acestea: despre Istorie, despre România de azi, sau despre chemarea la luptă spre învingerea greutăților. Pentru că încheierea înseamnă o apoteoză a unui discurs de lîngă mormîntul lui Iancu, discurs „aprobat” cu îndelungi urale, într-un freamăt al mulțimilor, și cu scandări precum: „VADIM PREȘEDINTE!”; „ROMÂNIE NU UITA/ DOAR VADIM TE VA SALVA!”,  iată-l, spre încîntarea și a cititorilor care nu au apucat acele vremuri în care se mai vorbea despre salvarea României.
„Trageți clopotele în tot Ardealul și aprindeți focurile de veghe pe munți! Haideți să depunem jurămînt aici, pe racla seculară a aceluia de care s-au cutremurat grofii și principii, și să-i făgăduim că nu-i vom trăda idealul, că scaunele de ceară ale pigmeilor și marionetelor se vor topi în flăcările deșteptării naționale și că nu vom avea odihnă pînă cînd nu vom face România Mare, prosperă și puternică! Aidoma lui Petru Rareș vom spune și noi: vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît! Asta vă cer vouă, românii mei: muncă, cinste, patriotism și credință în Dumnezeu. Fie ca nu peste multă vreme să
se înfăptuiască o adevărată concordie națională, să piară discordia dintre români, fiidcă nori negri se arată la ori­zont! Trăiască Ardealul în veci românesc! Trăiască Armata și Biserica străbună, cele mai glorioase trîmbițe ale deșteptării naționale! Le poftim să se alăture forțelor patriotice sănătoase, singurele care mai pot salva Țara de la catastrofă! Trăiască România Mare, acum și în vecii vecilor!”.
Ce păcat că acest semnal de alarmă – Proclamația de la Țebea – nu s-a materializat! Motivele sînt multiple, cu ramificații în afara Țării și cu trădări din interior, trădări și împotriva lui Corneliu Vadim Tudor, puse la cale nu doar de dușmanii săi, ci și de unii foști colaboratori, care, într-un final nefericit, l-au adus într-un stadiu de îmbolnăvire incompatibilă cu viața, decedînd acum 9 ani, la 14 septembrie 2015! Analizînd acest discurs patriotic, în liniile lui esențiale, precum: „muncă, cinste, patriotism și credință în Dumnezeu, concordie națională”, vedem că, astăzi, aceste deziderate naționale au trecut în derizoriu, pînă și ultimul fiind „sabotat” chiar din interior. Cît despre Armată, percepută ca „trîmbiță a deșteptării naționale”, de-ar trăi Tibunul s-o vadă în chip de „trîmbiță” la NATO și la întreținerea focarelor de război în lume, cred că s-ar mai fi îmbolnăvit o dată!
Cu observația dureroasă de mai înainte, acum, la comemorarea celor 9 ani de la plecarea dintre noi a lui Corneliu Vadim Tudor, regretul că l-am pierdut prea devreme devine și mai traumatizant. Din 2015 și pînă în prezent, lipsa unui lider precum Corneliu Vadim Tudor, naționalist și patriot, și a unui partid de forța PRM, a creat terenul alunecării României pe toboganul sărăciei, al depopularizării și, ceea ce este cel mai riscant – împingerea Țării într-un război care nu este al românilor! Mai mult ca sigur că dacă mai trăia Corneliu Vadim Tudor, acest fenomen n-ar fi avut loc...


A mai trecut un an...

A mai trecut un an cu frunza rară,
Cînd toamna ne îmbracă-n simfonii,
Pe cer de brazde Carul Mare ară,
Și plîng ciorchinii ruginiți în vii.

A fost un an cu întrebări stupide,
Și respirări blocate-n evantai,
Ascunși sub bolți, în zilele toride,
Ne-am picurat în viață zvon de nai.

Și întrebări din gînduri negîndite
Ne-au scăpărat în părintescul prag,
Peste pămînt, cu umbre alungite,
Ne-am amintit de numele tău drag.

Și-n cîmpul verii adormite-n ape,
Ca-n amintirea unui vis străbun,
Cînd dăm de greu, noi te dorim aproape –
Un fulger peste nume de Tribun.

Cum ar fi fost - o, visuri ne-mplinite,
Să fii cu noi în clipe de restriști?
Multe virtuți ce astăzi-s adormite
S-ar fi trezit doar pentru că exiști.

Cu glasul tău de patriot fierbinte,
Am fi-nțeles mai bine lumea, azi,
Ne-mbărbătai cu fapte și cuvinte,
Că-n dorul tău de Țară tot mai arzi,

Și mai reverberează vocea-ți tare,
Peste mulțimi avide de cuvînt,
Istoria cu tine-i sărbătoare,
Și dacii din Columnă-s pe pămînt.

Toți voievozii Țării sînt emblemă
Pe care-ai construit-o cu mult har,
Tu i-ai urcat cu spicele în stemă,
Și i-ai plantat, simbolic, la hotar,

Să vadă Europa-ncoronată
Cu false diademe de valori,
Cum Țara n-a dus lipsă niciodată
De oameni dîzi, ca stîncile din nori.

Și n-am îngenuncheat de bună voie,
Doar cînd cuțitul ne-a ajuns la os.
Dar ne-am salvat. Și ca un mitic Noe,
Am ancorat în locul luminos.

Astăzi, mi-i greu să recunosc povara
Pe care o purtăm, românii, toți.
Ne-am arvunit Poporul, Neamul, Țara,
Să le mărim averile la hoți,

Să suferim în bogăția Țării
Pe care-am dat-o gratis la străini.
Ce ne-a rămas? Lumina lumînării,
Și Bărăganele cu mărăcini.

Și lacrima, și ea este secată
Ca apa din fîntînile din sat.
Neamul ce l-ai iubit, va fi vreodată
Liber, în Țara lui, cu-adevărat?

Acum, cînd două secole coboară
De cînd pe lume Iancu a venit,
Mi-e dor de tine și mi-e dor de Țară,
De cei doi aștri prinși în infinit.

Făcînd o paralelă legendară
Între cei doi eroi cu suflet bun,
Un Tricolor se-ntinde peste Țară,
Și iar din munți vin glasuri din Tribun
S-aprindă Revoluția plenară.
... A mai trecut un an cu frunza rară!

GEO CIOLCAN