(La Centenarul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I“)

Armata. Imagini colorate defilează prin fața ochilor într-o desfășurare de forțe umane și tehnică militară impresionante, care converg într-o simbioză dintre om și mașină – rezultanta unui număr de studii și cercetări îndelungate, care premerg actului contemplativ al spectatorului neutru. Defilarea Armatei. Cadre parcă decupate dintr-o panoramă inițiatică, rulînd rectiliniu, într-o muzică înșelătoare a motoarelor care fac să trepideze coloana vertebrală a fîșiei de asfalt văruită cu linii albe, în cinstea evenimentului sacerdotal. Oameni și aplauze. Copii înălțați pe umeri de bărbați, dornici să nu piardă nici o strălucire din scurgerea în coloană perfectă a metalului metamorfozat în tehnica sofisticată din care copilul extrage rădăcina pătrată a spectacolului șenilat.
Defilarea Armatei. Unități terestre trecînd pe sub Arcul de Triumf de la Șosea, ca într-un defileu al Istoriei noastre, în timp ce, deasupra capetelor miilor de spectatori, urmașii lui Aurel Vlaicu săgetează văzduhul Bucureștilor cu silueta sclipitoare a avioanelor de vînătoare, urmate de huruiala asurzitoare a borțoaselor elicoptere. La terminarea paradei militare, la care au fost admirate și uniformele specifice ale diferitelor arme – ademenitoare pentru căutătorii de inedit în viața particulară – drumul spectatorului spre casă pare mai zglobiu, imaginea grandoarei spectacolului la care a fost martor îi deschide apetitul spre reverie și mulțumirea de sine. Doar politicienii, prezenți (din obligație) la acest „chin”, răsuflă ușurați că au terminat corvoada de azi, grăbindu-se spre locuri mai călduțe și fără să mai simtă trepidația ușuratică a poporului.
Am început acest reportaj într-un cadru de gală, prezentînd Armia Țării într-o fotografie de sărbătoare – la o Paradă cu o încărcătură națională și cu o radiere emoțională perenă – ca o sondare mediatică a reflexiei spiritului militar asupra cotidianului nostru, oricît ar fi acesta, cîteodată, de sumbru și nelămurit. Am ales acest model de punere în temă, considerînd faptul că tot românul a fost, măcar o dată, martorul unei asemenea Parade Militare (privită aievea, sau la televizor), dar mulți concetățeni nu cunosc mai nimic despre subiectul declinat al reportajului de față – Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I“ – o instituție muzeală din România, care – prin efortul Ministerului Apărării Naționale și al unor oameni inimoși, specialiști în arta muzeală – ne prezintă, într-un număr de săli, apariția și evoluția la români a Armatei naționale, sîmburele a ceea ce avea să devină sistemul național de apărare actual.
Se știe că dintotdeauna poporul român a manifestat o vocație pașnică, dezvoltînd aspirații de bună înțelegere cu toate neamurile din jur, căutînd pace dimprejur, aceasta fiind condiția de dezvoltare proprie, în limita unei bune vecinătăți cu alte popoare. Totuși, de-a lungul Istoriei, împrejurările istorice vitrege au obligat poporul român să-și întrerupă îndeletnicirile pașnice și să pună mîna pe arme, pentru a-și apăra vatra străbună împotriva năvălitorilor de aiurea, dornici de a cuceri bogatele ținuturi românești. Despre evoluția factorului militar românesc, în condițiile confruntării cu forțe din afară, în cele mai multe cazuri oastea noastră ieșind victorioasă, avem dovezi grăitoare din scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, ale unor oameni politici și istorici de vază, precum: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Șincai, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu – Hașdeu, Alexandru D.Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan, generalul Radu R.Rosetti, Constantin Daicoviciu, C.C.Giurescu și ale altor astfel de istorici și gînditori care s-au aplecat cu venerație asupra trecutului militar al românilor.
Din multe lupte la care oastea română – indiferent în ce etapă de coagulare și dezvoltare se afla – a participat, mulți ostași nu s-au mai întors, jertfa lor pecetluind libertatea celor de acasă, independența și integritatea Țării. Cifrele, multe pierdute în negura vremii, sînt mărturia dureroasă a sacrificiului suprem pe care acești fii l-au făcut, în onoarea Patriei. Cei aproape 100.000 de morți din ultima conflagrație mondială merită respectul nostru și o perpetuă aducere aminte, astfel cum ne apare și în emoționantul cîntec „Imnul eroilor”, compus de Ionel G.Brătianu, pe versurile poetului Iuliu Roșca Dormidont, pe care-l redăm aici, pentru profunzimea sentimentului iubirii de Țară și pentru mesajul de slăvire a cultului eroilor adevărați. „Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi/ Spre
a fi mai dulce somnul fericiților eroi./ Ridicați pe piramida nemuririi faima lor/ Însemnați în cărți de aur cîntecul nemuritor./ Pe copii la sînul vostru/ Alintați-i cu-acest cînt/ Povestindu-le cu farmec/ Al eroilor avînt./ Dezveliți tot adevărul/ Și le spuneți tuturor/ Cum muriră frații noștri/ Pentru Neam și Țara lor./ Și pe sacrele morminte puneți lacrime și flori/ Ca să fie dulce somnul miilor de luptători./ Sufletele lor curate, înspre ceruri să ia zbor/ Căci muriră-n luptă sfîntă, pentru Neam și Țara lor”.
Începuturi  îndepărtate
Respectul pentru credința înaintașilor, tezaurizarea obiectelor de valoare și a vestigiilor trecutului s-au manifestat cu milenii în urmă, încă din antichitate, apoi primii regi geto-daci erau preocupați de a aduna la un loc diferite piese din aur, argint, pietre prețioase – comoara lui Dromichete (anul 300 î.Chr.) rămînînd, pînă astăzi, o enigmă în planul acestor semne incipiente de a strînge și a păstra obiecte de maximă importanță. Pentru că sîntem în perimetrul cazon, amintim că primele manifestări muzeografice în domeniu au fost semnalate între anii 1834 și 1837, cînd, după reînființarea Armatei Române conform Regulamentului organic, la Arsenalul Armatei au fost aduse modele de armament și diferite obiecte de uz militar, apreciate ca fiind ilustrative pentru trecutul oștirii române.
Cum domnia lui Alexandru Ioan Cuza și-a pus amprenta și pe latura militară a Principatelor Unite, iată că și în domeniul tezaurizării trecutului militar acționează hotărîrile acestuia. Astfel, decide ca la Arsenalul Armatei să se creeze un spațiu de depozitare unde, pe lîngă obiectele depuse anterior, să fie păstrate și drapele de luptă, uniforme, arme și piese de artilerie care au ieșit din dotarea armatei. Odată cu aducerea pe tronul României a lui Carol I, numărul pieselor din acest depozit se mărește în mod simțitor, cauza fiind disponibilizarea unor repere militare, ca urmare a achiziționării de armament nou și înlocuirea celui vechi. Deja, spre sfîrșitul Secolului al  XIX-lea, se putea vorbi de un muzeu al Artileriei, în cadrul Arsenalului Armatei.
La început de Secol XX, în anul 1906, a fost organizată, la București, în parcul care astăzi poartă numele regelui Carol, o mare Expoziție națională, prilejuită de împlinirea a 4 decenii de la urcarea pe tron a regelui Carol I. Pentru desfășurarea acestui inedit eveniment, în parc au fost construite impozante clădiri  în care a fost organizată Expoziția. În cadrul acesteia, exponatele de la Arsenalul Armatei, cele care făceau parte din Muzeul Artileriei, au constituit secvența militară a Expoziției, cu accent pe evidențierea formei armate a poporului român, fiind rememorate, în special, fapte de arme din Războiul de Independență – piatră de hotar în formarea Statului modern Român.
Ca un ecou al reușitei expoziției de la 1906, au apărut în spațiul public voci care propuneau înființarea unui muzeu militar, ca atare, cu scopul de a venera amintirea vitejiei ostașilor români, precum și de a  contribui la educarea și instruirea publicului larg. Un prim pas a fost făcut atunci cînd, la 19 ianuarie 1914, maiorul Radu R.Rosetti (viitor general, academician și mare om de cultură român) trimite Ministerului de Război un Raport prin care propune înființarea unei secții militare pe lîngă Muzeul Național ce se construia pe șoseaua Kiseleff, propunere care a avut finalizare, Decretul respectiv specificînd, printre altele: „Se vor expune obiectele atingătoare de istorie militară a neamului”. Într-adevăr, primele asemenea „obiecte atingătoare” – embrionul viitorului Muzeu Militar, au fost (conform datelor oferite de documentele Muzeului Militar Național): 126 de tunuri, mitraliere, țevi și afete; 34 de proiectile de artilerie; 682 de arme albe și de foc; 601 cartușe de infanterie; 575 de decorații și accesorii pentru decorații; 73 de drapele; 13 machete; 15 uniforme și accesorii pentru uniforme; 4 armuri; 142 de piese arheologice; 6 sculpturi; 2 tablouri și alte piese. Pentru că nu am înșirat aceste repere ca pe un inventar, descopăr, cu mîndrie că, în sinea lor, acestea îmbracă o paletă largă de exponate, arătîndu-ne că tezaurizarea trecutului nostru militar nu se reduce doar la elemente pur militare, ci acesta este mai complex, introducînd descoperiri arheologice și lucrări de artă, care întregesc o mai bună cunoaștere a trecutului nostru istoric.
După Primul Război Mondial, Armata țării suferă o rapidă reorganizare, domeniul muzeografiei fiind și el în vederile unor șefi militari. Un nou prilej de dezvoltare a acestui domeniu se ivește în 1919, cînd, la 12 mai, Nicolae Iorga, cel care conducea din 1908 Liga Culturală (Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, înființată în 1890 la București), sub auspiciile căreia au fost înființate Universitatea populară de la Vălenii de Munte și Teatrul popular din București – adresează o scrisoare Marelui Cartier General și solicită ca instituția militară să participe la Expoziția Ligii Culturale din acel an cu o secțiune militară, astfel că, la 6 iunie 1919, în prezența familiei regale, regele Ferdinand și regina Maria, expoziția și-a deschis porțile, vizitatorii putînd admira, pe bază de exponate, capturi din Primul Război Mondial, precum și alte piese din Arsenalul Armatei.
După această Expoziție, lucrurile evoluează favorabil – calea inițierii unui Muzeu specific militar avînd culoarea verde. Practic, după închiderea Expoziției Ligii Culturale, la 15 august 1919, entuziasmat de succesul cu care au fost întîmpinate exponatele venind din sistemul militar, ministrul de Război de atunci, generalul Ion Rășcanu, hotărăște înființarea unui muzeu militar în adevăratul sens al cuvîntului. Pentru a completa fericita hotărîre a ministrului Rășcanu, Ministerul Agriculturii și Domeniilor (ministru – Ion Gh. Duca), la data de 8 septembrie, cedează Muzeului Militar, pe timp de 3 ani, Palatul Artelor din Parcul Carol, gest căruia îi urmează cedarea a încă două clădiri din vecinătate, colonelul C. Ștefănescu-Amza avînd onoranta (dar și greaua) misiune de a fi numit director al noii instituții militare cu profil muzeistic.
Decretul Nr. 6064 din 18 decembrie 1923
Deși v-am purtat pe apele învolburate ale timpului, amintind și de un rege de acum 2300 de ani, acolada temporală fiind introdusă pentru a crea substratul ancestral al rădăcinii Poporului lui Decebal, nolens, volens, reportajul a ajuns la kilometrul zero al nașterii Muzeului Militar Național – punctul din care impactul documentar și emoțional își dau mîna într-o horă ce s-ar putea numi Hora Istoriei renăscute din amintiri de război. Într-adevăr, după începuturi fragile, putîndu-le numi de conjunctură, dar determinante pentru Marele Muzeu, se apropia ora nașterii unei instituții militare unice, cu radiații mergînd pînă la tezaurul lui Decebal îngropat la Tismana, și mai departe, așa cum am mai menționat aici.
Deschis spre tezaurizarea moștenirii noastre armate și spre slăvirea înaintașilor întru dobîndirea independenței României, regele Ferdinand, urcat cu 9 ani înainte pe tronul Țării (după decesul bătrînului Carol I), și-a pus semnătura (nu doar augustă, dar și istorică) pe Înaltul Decret nr. 6064  din 18 decembrie 1923, prin care „Secția Militară, înființată prin Î.D. No. 1789 din 22 aprilie 1914, pe lîngă muzeul național se transformă în muzeul militar național, a cărui organizare a început în 1919, în localul cedat ministerului de război prin Î.D.No. 4836/919”.
Deși anul următor se vor deschide porțile Muzeului, data de mai sus rămîne ca singura Zi de naștere a Muzeului Militar Național.
Dacă facerea a fost relativ ușoară, dezvoltarea Muzeului și aducerea lui la un nivel istoric și muzeal decent a cunoscut multe linii sinuoase, complexitatea unei astfel de lucrări impunînd un travaliu imens. Curînd, însă, expoziția muzeului, dispusă în 17 săli și 8 galerii, cu ecouri venind de la înființarea Principatelor Române Țara Românească și Moldova, pînă în anul 1922, cu reflectarea celor două evenimente cruciale pentru soarta României – Războiul de Independență și Primul Război Mondial, s-a constituit în primul examen al noii instituții muzeale, examen reușit cu brio, deși se simțea o trimitere mai în profunzime a devenirii României de atunci, ceea ce s-a și făcut, partea istorică pură se deschidea cu paleoliticul. O sală de onoare aprindea inimile vizitatorilor și imaginația, la întîlnirea acestora cu o vastă colecție de drapele militare, de asemeni, întîlnind numele ofițerilor căzuți în prima conflagrație mondială.
Totul funcționa „brici”, cum spunem noi.
S-a mărit spațiul de expunere, s-a inaugurat o nouă clădire a bibliotecii muzeului, s-au editat ghiduri de prezentare, s-au tipărit albume, fotografii, hărți, planșe cu imagini din muzeu, filmele prezentate la diferite activități (peste 42.000 metri de peliculă) aducînd imagini vii dintr-un trecut care nu trebuia uitat, ajungîndu-se ca, în aproape 20 de ani de la inaugurare, Muzeul Militar Național să-și sporească patrimoniul de aproape 100 de ori.
Ca și astăzi, vizitatorii anului 1930 se opreau și priveau cu ochi mari exponate de o valoare istorică inestimabilă. Prin fața omului de rînd – care a avut sau nu contact cu Armata – steagul militar din vremea lui Ștefan cel Mare, țeava de tun din timpul domnitorului Petru Cercel (a înființat o turnătorie de tunuri), steagul și sabia lui Tudor Vladimirescu, obiecte personale ce au aparținut lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele unităților distinse în campaniile din 1877-1878 și 1918-1919, făceau să vibreze aerul din incintă, impactul cu istoria vie a unui timp de glorii avea să-l urmărească multă vreme.
Așa precum citim în cronicile acelor ani, la un deceniu și ceva de la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, vizita la Muzeul Militar Național era considerată obligatorie pentru educarea patriotică  a tineretului (atenție! nu era în epoca Ceaușescu), elevii vizitau Muzeul atît cu școala, cît și însoțiți de părinți. În aceste condiții nu este de mirare că, anual, numărul celor care treceau pragul Muzeului era, în medie, de 70.000-90.000.
Din nefericire, soarta Muzeului nu depindea doar de inimosul colectiv de aici (muzeografi, restauratori, istorici, ghizi, bibliotecari etc.), ci și de forțe și întîmplări exterioare care, din păcare, venind ca un tăvălug, unele după altele, au încetinit dezvoltarea Muzeului, punîndu-i chiar existența sub semnul întrebării. Pentru depășirea rapidă a acestor întîmplări nefaste, le voi consemna ca atare, fără prea multe comentarii:
1. Din cauza unui trăsnet, în dimineața zilei de 15 iunie 1938, a avut loc un puternic incendiu care a mistuit o mare parte din clădirea centrală, ca și o parte din colecțiile semnificative (drapele, uniforme, documente). La refacerea inventarului, cu ochii în lacrimi, salariații Muzeului au constatat pierderi (obiecte și documente) de o valoare inestimabilă, care nu au mai fost recuperate niciodată;
2. După mulți ani de refacere și punerea iar la dispoziția publicului, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, în urma unui cutremur de mare intensitate (7,4 grade pe scara Richter), care a omorît 429 de oameni, rănind un număr de 1.092, a avut de suferit și muzeul. Bineînțeles, acest dezastru natural a produs pagube și Muzeului, afectînd, în mos special, structura de rezistență a clădirilor. Deși reconstrucția s-a terminat în 1942, în plin război, exponatele, împachetate în lăzi, încă din anul 1941, nu au mai fost etalate. Sub pretextul înălțării unui complex de clădiri care să cuprindă și Muzeul Mlitar Național, s-a propus demolarea clădirilor care adăposteau muzeul, lăzile cu averea Muzeului fiind transportate la Sinaia și pe Șoseaua Giurgiului, în București. După presa vremii, adevăratul motiv al „dispariției” MMN a fost frica de germani, care atunci erau în România, frică generată de intenția acestora de a lichida tot ce amintea de Primul Război Mondial și ar putea întreține o atmosferă antigermană;
3. Pe 15 septembrie 1950, Muzeul s-a organizat într-un nou sediu, în clădirea Societății sportive „Înainte”, din Calea Șerban Vodă 213-217;
4. Nici nu se organizase bine că, pe 12 octombrie 1955, a fost mutat pe Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, în fosta clădire  a Ștabului domnesc al lui A.I.Cuza;
5. Din păcate, nici în acest loc n-a stat prea mult, curînd fiind mutat în clădirile fostei Școli de Infanterie și Cavalerie din București, în Dealul Spirii, adresă ce corespundea cu strada Izvor 137, vecin cu  redacția ziarului Militar „Apărarea Patriei”.
6. După ce, între anii 1972 și 1975, se închide pentru reamenajare într-o nouă concepție, peste 11 ani, venind peste el lucrările centrului civic și ale actualului Palat al Parlamentului, Muzeul ia din nou drumul, în căutarea
altei adrese de domiciliu, de data aceasta oprindu-se (credem, definitiv), în fosta cazarmă a Regimentului IV Ilfov nr. 21, din strada Mircea Vulcănescu 125-127 (fostă Ștefan Furtună).
23 octombrie 1988 este ultima deschidere a Muzeului Militar Național la adresa de mai sus, într-o expunere modernă, pe o suprafață de peste 22.000 metri pătrați, cu un număr total de 9 nivele și un parc exterior de tehnică militară diversă. Desigur, noua etapă istorică a României a influențat și organizarea (organigrama) Muzeului Militar Național, nume ce a înlocuit (din martie 2006) fosta titulatură de Muzeul Militar Central. Între timp, pentru o mai largă expunere în teritoriu, au luat ființă 5 filiale: Bacău, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Oradea.
Astăzi, prin cele 13 săli de muzeu, doldora de istorie, prin care au trecut, în 2023, peste 43.000 de iubitori de istorie militară, ne oprim în fața miilor de exponate într-o structură muzeală de excepție: expoziția permanentă despre Istoria Militară a Poporului Român; expozițiile permanente cu o multitudine de colecții, sau unele temporare, pe categorii de arme sau pe evenimente anuale. În primul rînd îți taie respirația descoperirile arheologice, expuse în Muzeu. Cum te raportezi tu, om al mileniului III, atunci cînd te afli în fața secolelor și mileniilor trecute, cînd admiri Marea Zeiță neolitică de la Reșca, comuna Dragosloveni (Olt), Cetatea Romula, plăcuța votivă reprezentînd „Cavalerul trac” de la Polovragi, un vas de ceramică de provizii cu inscripții paleocreștine, de la Copăceni; cînd îți vine să atingi Istoria însăși prin atingerea sabiei lui Constantin Brâncoveanu, a lui A.I.Cuza, Ferdinand I, Gheorghe Magheru, tunul antitanc „Reșița”, obuzierul de mare putere pe calea ferată „Skoda” (420 mm), unicat în Europa; medaliile „Serviciul Credincios”, „Steaua României”, Ordinul „Mihai Viteazul”; uniformele și ținutele militarilor și membrilor Casei Regale, printre care reginele Elisabeta și Maria, principesele Mărioara, Elisabeta și Ileana, mareșalilor Al. Averescu, Constantin Prezan și Ion Antonescu, generalilor Carol Davila, Eremia Grigorescu, Ion Dragalina, Vasile Milea; sau cum stai și duci, involuntar, mîna la piept, cînd te afli la doar cîțiva centimetri de zecile de drapele ale unor unități militare, stindarde purtate în zeci de lupte, unele și peste granițele țării, ale căror culori și fîlfîire au însemnat legătura – poate pentru ultima oară – soldatului român cu pămîntul de acasă, cu iarba din curte și cu mama, așteptîndu-l cu lacrimi în pridvorul casei bătrînești, într-o eternă emoție.
Chiar acesta este sentimentul care ne copleșește de la primul și pînă  la ultimul pas în marea „Aulă” a Istoriei noastre Militare – emoția ce ne inundă ființa, pentru că ne-am aflat, un timp, în epicentrul unei structuri semnificative pentru liniștea noastră – în Sanctuarul Eroilor Neamului – Muzeul Militar Național din București unde, un colectiv de 90 de specialiști, conduși de directorul instituției, colonelul Radu Riti – slujesc Patria sub emblema eternității acesteia. În clipa de libertate sufletească, dar și în momente de tensiune socială, vizitați acest Muzeu de suflet, pentru a vă încărca sufletul cu puterea țîșnită din piepturile celor care dorm somnul de veci, trecuți în neființă în timpul tuturor Războaielor Patriei, ai căror ochi plînși de dor ne veghează din pînza Drapelelor de luptă.
Istorie și Glorie – iată sintagma care trebuie să constituie emblema României de azi, dacă vrem ca o instituție patri­otică, precum este Muzeul Militar Național, să mai arboreze la intrare Drapelul Tricolor – simbolul României Moderne.

GEO CIOLCAN