Istorie și civilizatie -  o adevărată carte  de învăţătură românească şi de patriotism.

Cartea ,,Istorie și civilizație”, apărută în 1983 la Editura ,,Eminescu”, conținînd o suită de eseuri, medalioane, recenzii și interviuri ale marelui patriot Corneliu Vadim Tudor, reprezintă un veritabil manual de istorie și civilizație românească. Prin această prezentare, oferim cititorilor o reîmprospătare/ rememorare a cunoștințelor despre temele fundamentale care privesc istoria și cultura neamului românesc, abordate de un spirit enciclopedic și patriot desăvîrșit.
Cartea cuprinde două părți mari, care la rîndul lor conțin mai multe capitole. Prima parte, intitulată Iconografie, este axată pe portretizări ale unor personalități ale culturii și istoriei naționale, pe unele consemnări și studii ale autorului.
Capitolul I, Educație și cultură, arată necesitatea educării tineretului în spiritul dragostei de neam și țară, a cunoașterii trecutului istoric și a valorilor culturii și civilizației românești. În urma unui studiu sociologic efectuat asupra a 150 de fete și băieți din 5 clase de a VIII-a, atît din mediul urban, cît și rural, Corneliu Vadim Tudor constată că majoritatea subiecților răspund cu succes la întrebările esențiale legate de literatura și istoria poporului român (s-au pus întrebări despre Balada Miorița, despre originea latină a poporului și a limbii române, despre rolul lui Mihai Viteazul în istoria României, etc.), dar s-au constatat și carențe grave în educația unor elevi (într-adevăr, la un număr mic), care totuși au promovat clasa a VIII-a. De aceea, el atrage atenția profesorilor precum și autorilor de manuale asupra rolului important al educației și al folosirii unor termeni cît mai accesibili în predarea acestor discipline.
Capitolul al II-lea, cu titlul Nicolae Iorga – orator, ne înfățișează personalitatea marelui istoric și literat, om politic și orator, publicist și spirit enciclopedic, patriot și dascăl al neamului, oglindită în activitatea pusă în slujba neamului românesc și a țăranului român. Rămîn epocale intervențiile sale în Parlament în apărarea țăranului român, în zbuciumatul an 1907. Contemporan cu alți mari patrioți, mulți dintre ei colegi de Cameră, ca Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Coșbuc, Octavian Goga, Titu Maiorescu și Ion Luca Caragiale, oratorul Nicolae Iorga a mînuit logica și verbul cu o știință neegalată pînă acum în istoria civilizației românești, trasînd drumuri noi, presărînd semințele iubirii de patrie cu obștesc folos pentru viitorime. Nicolae Iorga ne apare astăzi de o mare actualitate, semn că fenomenul pe care l-a reprezentat în epocă, razele de lumină ale personalității sale copleșitoare au fost rodul întîlnirii unei minți de geniu cu lava cosmică a idealurilor perene ale poporului care l-a născut. Acest capitol se încheie cu vorbele pe care le spunea însuși Iorga despre Eminescu, în anul 1929 : „Și deodată a devenit puternică această lumină și cu toți ne-am lăsat la pămînt înaintea zeului care trecea. Și zeul acesta n-a ieșit niciodată din sufletul nostru, și noi și toată generația noastră sîntem înainte de toate ale lui. Limba lui o vorbim, gîndul lui îl avem, și viața lui curată de muncă închinată țării noastre, viața aceasta de jertfă, disprețuind satisfacțiile materiale și ignorînd preocupările de interese particulare, viața lui o trăim. Aceasta vouă, tineret, v-o înfățișăm. Voi țineți de dînsa, fericită țara în care trăiți și părinții care v-au născut!”.
Capitolul al III-lea, intitulat Centenar Pârvan, aduce un adînc omagiu marelui savant, istoric, arheolog, filozof, scriitor, dascăl și ambasador cultural care, prin opera și activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea doctrinei naționale și la îmbogățirea istoriografiei și arheologiei românești. Vasile Pârvan l-a surprins în Memoriale pe țăranul-martir în cea mai nobilă ipostază umană: murind pentru patria sa, îngrășînd ogorul cu ființa lui jertfelnică în luptele dintre anii 1916 și 1918 și de-a lungul vremurilor. Pentru prima dată la noi, el acordă protoistoriei locul de frunte pe care îl merită cu adevărat între direcțiile cercetării științifice de profil. Lucrarea sa, Getica, poate fi considerată un miracol fără precedent, deschizător al unui drum cît se poate de rodnic atît în istoriografia românească, cît și în cea mondială. Sînt amintite în Getica faptele eroice ale geto-dacilor dinainte de Burebista: înfrîngerea generalului macedonean Zopyrion; înfrîngerea lui Filip al Macedoniei însuși; cunoscuta victorie a lui Dromichetes asupra oștilor lui Lysimach în anul 292 î.Chr. . În linia străvechilor călugări geți, Întemeietorii, Vasile Pârvan a întemeiat și el ceva durabil, un Tropaeum ce străjuiește colinele monumentalei sale opere: cultul eroilor, credința în puterile miraculoase ale neamului românesc.
Capitolul al IV-lea, Călinesciana, face ample referiri la magistrala operă a lui George Călinescu, ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”, apărută în tumultuosul an 1941, la puțin timp de la sfîrtecarea teritoriului românesc și de la asasinarea lui Nicolae Iorga. Cartea lui George Călinescu urmează linia trasată de Cantemir, Dinicu Golescu, Nicolae Densușianu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Eminescu, Alecsandri, Coșbuc și Goga, linia națională. La izvoarele literaturii noastre culte se află nestematele folclorice. Dacă italienii l-au avut la 1300 pe Dante Alighieri, francezii au avut truveri și anglo-saxonii barzi, noi am avut, în schimb, un folclor excepțional.
Călinescu a durat cei doi mari piloni de susținere ai magistralei sale lucrări: Mihai Eminescu – Poetul Național, și respectiv, Specificul Național. Încheierea lucrării Viața lui Mihai Eminescu este cel mai frumos elogiu adus vreodată Poetului Național: ,,Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și cîte o stea va veșteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Reținem cîteva din notațiile lui Corneliu Vadim Tudor în acest capitol, care se pot rezuma astfel: * Călinescu efectuează o paralelă subcutanată între destinul lui Eminescu și cel al lui Avram Iancu. * Lucian Blaga afirma că ,,Luceafărul ca personaj e frate bun cu Eonii intermediari între cer și pămînt”.* În Luceafărul, există o înrudire perfect logică între viziunea eminesciană și acelea din Faust, Manfred, Cartea lui Enoh, Heaven and Earth de Byron, Eloa de Alfred de Vigny, Demonul de Lermontov și Hyperion de Hölderlin. * Gîndirea politică a lui Eminescu depășea cadrele înguste ale apartenenței la vreun partid, îmbrățișînd istoria neamului în toată problematica sa, cu o franchețe care astăzi poate părea uneori de o duritate excesivă. * Istoria literaturii nu a revăzut lumina tiparului timp de 40 de ani, în primul rînd din cauza micului capitol, intitulat Specificul național.
Capitolul al V-lea, Eminesciana, aduce un adînc omagiu Luceafărului poeziei românești, punîndu-se întrebarea: Cum ar fi arătat cultura patriei fără el? Răspunsul vine prin alte întrebări: Cum ar fi arătat cultura Eladei fără Homer, a Angliei fără Shakespeare, a Germaniei fără Goethe? Cum spunea Arghezi: ,,Eminescu e sfîntul preacurat al ghiersului românesc”. Corneliu Vadim Tudor laudă apariția Ediției de Poezii eminesciene, purtînd semnătura prestigioasă a profesorului Dumitru Murărașu. Singura excepție: poezia Doina, care nu apare printre poeziile marelui bard.
Capitolul al VI-lea, Eminescu – volumul XIV, semnalează apariția volumului al XIV-lea din Operele lui Eminescu, un volum de traduceri, ce cuprinde 347 de reproduceri după publicații și manuscrise, volum ce a apărut sub egida Academiei R.S.R. și a Muzeului Literaturii Române. Cei ce au contribuit la apariția lui au fost: Petru și Aurelia Creția, Dumitru Vatamaniuc, Anca Costa, Gheorghe Mihăilă, Amitha Bhose și Ileana Rațiu, precum și directorul Muzeului, Alexandru Oprea. Volumul conține tra­duceri ale lui Eminescu din Eudoxiu Hurmuzachi, din Kant, din Schopenhauer. Eminescu l-a tradus pe Kant umanizîndu-l, iar în calitate de bibliotecar la Universitatea din Iași, a învățat și limba sanscrită.
Capitolul Din nou despre Iorga arată prestigiul de care s-a bucurat marele savant: a primit titlul de doctor honoris causa din partea a 9 universități din lume, a fost ales membru a 10 academii și a 8 institute străine, trei orașe l-au cooptat în rîndul cetățenilor de onoare, a scris peste 1.200 de cărți și mai bine de 30.000 de articole. Corneliu Vadim Tudor semnalează apariția volumului Opere economice al lui Iorga, sub egida Institutului de istorie bucureștean, care-i poartă numele.
Capitolul Lumea diafană a poeziei face trimiteri la volumul-antologie Corabia de sunete, apărut în colecția Poeți români contemporani, sub semnătura lui Vasile Nicolescu. Corneliu Vadim Tudor analizează poeziile mai importante ale acestui demn urmaș al lui Arghezi și găsește asemănări și influențe în poezia sa de la Apollinaire, Brecht și De Coster.
În capitolul intitulat Baranga, Corneliu Vadim Tudor aduce un elogiu celui mai reprezentativ slujitor al Thaliei din perioada 1950-1975, Aurel Baranga, pe care a avut plăcerea să-l cunoască în tinerețe și despre care afirmă că a fost un ferment al culturii române: simplu și uman, tragic și nobil, subțire în spirit și înzestrat cu un umor în linia Caragiale – Ionescu.
Capitolul Fiica lui Delavrancea este închinat venerabilei fiice a marelui dramaturg istoric, Cella Delavrancea, care prin arta sa magnifică de pianist și prin forța scrisului a făcut și face dovada celor mai de seamă virtuți ale femeilor românce. Se fac referiri la volumul Scrieri al Cellei Delavrancea, volum îngrijit, prefațat și comentat de neobositul cărturar Valeriu Râpeanu. Cella Delavrancea își deapănă amintirile în legătură cu Caragiale, Goga sau Rainer Maria Rilke, care i-a spus în anul 1924 la Paris: ,,Muzica, după ce cînți d-ta, doamnă, coboară în zona cea mai adîncă a sufletului, unde va rămîne în veci audibilă”.
Capitolul La mulți ani, domnule Goethe! elogiază figura marelui Johann Wolfgang Goethe, care a avut atît în timpul vieții, cît și în posteritate, ceva din destinul zeilor. A fost fericit și bogat, glorios și senin, tregic și vestitor de zori noi. Autorul lui Faust a fost și va rămîne nu numai o mîndrie a poporului german, ci și una a speciei noastre, un fenomen uman și astral dintre acelea care fac ca pămîntul să fie asemenea cerului, iar oamenii asemenea divinității. Prin scurgerea a 150 de ani de la moartea lui, noi nu comemorăm o moarte, ci aniversăm o strălucitoare stea a nordului, scrie Corneliu Vadim Tudor.
Capitolul Tinerețea vieneză a lui George Enescu arată marea influență pe care a avut-o Viena și muzica ei pentru viitorul copilului-minune George Enescu. Pregătindu-se între anii 1888 și 1894 împreună cu cei mai de seamă dascăli ai muzicii vieneze, puternic influențat de ultimul clasic german, Johannes Brahms, pe care a avut privilegiul să-l cunoască îndeaproape, micuțul George Enescu a fost fascinat și de muzica altui titan, Ludwig van Beethoven, precum și de cea a lui Mozart și Haydn, Gluck, Schubert și Strauss. Interesant este volumul de scrisori al lui George Enescu editat de muzicologul Viorel Cosma, care arată imaginea excepționalului vlăstar al plaiurilor românești, intrat de timpuriu în vîltoarea culturii europene.
Capitolul Dor de Doru aduce un pios omagiu regizorului patriot, cinstit și muncitor Doru Năstase, plecat prematur dintre noi. Doru Năstase a fost prieten intim cu Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu și a semnat regia unor spectacole aniversare și a unor filme ca: Pe-aici nu se trece, Drumul oaselor, Vlad Țepeș, Un August în flăcări, Eroi au fost, eroi sînt încă, Misterele Bucureștilor.
(va urma)
MIRCEA PÎRLEA
IOAN CORNEANU