Istorie literară în Revista „Manuscriptum”
  • 23-12-2020
  • 0 Comentarii
  • 100
  • 1

Știu că mă discreditez mărturisind aceasta, dar, ce e, e. (Remarcați, sper, predicativa pusă la derută în fața propoziției principale. Sau cu sora ei, să vă văd: ai, n-ai, dai două concesive tot în fața principalei. Cu chestiile astea parșive, cînd școala era școală, din 15 pe loc, înaintea probei scrise la Litere, rămîneau doar 3 la oral.) Așadar, spre rușinea mea, am descoperit Revista ,,Manuscriptum” tîrziu, cînd am ajuns vecin, pe lîngă Piața Norilor, cu criticul și istoricul literar Constantin Popescu-Cadem, dar și poet, în egală măsură. Specializat mai cu seamă în poezii cu formă fixă – rondeluri, sonete, gazeluri și alte de-astea. Ce-i drept, mai aveam pe-acasă vreo 2-3 exemplare, dar le pusesem pe un raft și uitasem de ele. Cu acest strălucit cărturar fusesem coleg de catedră la un liceu bucureștean, și închipuiți-vă ce halimai se făcea în cancelarie cînd începea să ne relateze despre secretele scriitorilor noștri, în timp ce unele colege se băgau peste el cu rețete de mîncare și telenovele, încă nescrise, cu Angela Similea. Dar ce spaimă o cuprindea pe directoare, la sfîrșitul consiliilor pedagogice, cînd discutam cererea unora de a vizita Occidentul, iar el mormăia din fundul sălii:

– Nu-i dați drumul, că ăsta sigur nu se mai întoarce!

Sau cînd, într-o iarnă, s-a întîrziat cu o zi plata salariilor, și el a început să protesteze că dacă s-ar fi întîmplat așa ceva pe vremea liberalilor, precis ar fi căzut guvernul. Că era liberal din moși strămoși dom’ Popescu, nu securist, cum bănuiau unii, și unchiul lui Tăriceanu, cum aveam să aflu mai tîrziu. Dar cu grecoteiul Tăriceanu era en froid, pe motiv că nu mișca un deget, să fie și el primit în Uniunea Scriitorilor, căci publicase mai multe cărți și avea dreptul. Nici el, nici Vosganian, vicepreședintele. Fiindcă acolo era mare și tare măgarul de Nicolae Fasolescu. Pe urmă, Constantin Popescu-Cadem s-a pensionat și i-a băgat pe toți în mă-sa cu Uniunea lor cu tot. Iar eu, divorțînd, m-am mutat pe Bulevardul Șincai și, din foști colegi, am devenit vecini. În consecință, am început să-l vizitez și, astfel, să-l cunosc mai bine. Locuia singur într-o garsonieră dublă, căptușită cu cărți, precum Angelo Deliu din ,,Europolis” și alți cuceritori de profesie, rămași, în afara pensiei, fără nici un sprijin la bătrînețe. În biblioteca uriașă, cît un perete, pe masa de 12 persoane din mijlocul odăii, pe lada și spătarul patului, în șifonier, pe hol, în debara, în frigiderul defect de mai mulți ani și pe balconașul cît un geamantan – cărți, cărți și iar cărți. Toată garsoniera mirosea a hîrtie scorojită.

La el am descoperit colecția ,,Manuscriptum” – cîteva sute de exemplare, așezate, în mai multe coloane, pe masă și pînă-n tavan. I-am cerut împrumut cîteva și mi-a dat. Așa am aflat de colaborarea lui cu revista de vreo cîțiva ani, căci era un arhivar neobosit și descoperise multe documente valoroase legate de viața și opera lui Nenea Iancu și Mateiu Caragiale, Arghezi, Minulescu și alții. Eram mai tînăr ca el și, chiar în ziua cînd împlinise 80 de ani, i-am cerut ca suvenir cîteva ,,Manuscrise”, dar m-a refuzat categoric.

– Cărțile sînt copiii noștri! Dumneata ai da din ele?

– N-aș da.

– Păi, vezi?... Și apoi, dacă mori înaintea mea?...

Pe urmă, cînd a murit, în vara anului 2016, s-a ales praful de comoara aceea. Cu greu am intrat în legătură cu niște nepoți care mi-au vîndut vreo 40-50 de exemplare, din care storc și dau publicității tot ce mi se pare mai valoros din literatura română – articole, fotografii inedite, note diverse, amintiri.

Așa mi-a venit ideea unui articol despre coperțile exterioare și interioare ale revistei, care conțin comentarii la unele fotografii mai speciale, scurte istorii, versuri, unele miniaturi în proză și alte bijuterii literare. Să răsfoim, la întîmplare, numărul 22, din 1976. Pe prima copertă sînt anunțați scriitorii care formează sumarul revistei: Cantemir, Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Iorga, Goga, Radu Stanca, Dosoftei, Camil, Mateiu, Negruzzi. Sub această listă, un portret necunoscut al lui Dimitrie Cantemir tînăr, cu părul negru, curgîndu-i pe umeri, probabil o perucă, și un turban alb cu dungi pe cap. Portretul, semnalat de Nicolae Iorga, se află în colecția M.L.R. Pe ultima copertă color, un colț din camera de lucru a lui Tudor Arghezi de la Mărțișor, cu celebra bibliotecă maronie, întinsă pe un perete întreg, și un baston rezemat de fotoliul grena, probabil bastonul cu care maestrul se preumblase prin București; un scrin, un covor persan în culori stinse și nelipsitul tabou pe un perete. În anii 1927 și 1928 această bibliotecă a fost martora unei dispute aprinse între poeții Tudor Arghezi și Ion Barbu. Meșterul tîmplar tocmai terminase montarea ultimului raft, și Arghezi, cu mîinile la spate, îi admira isprava. Atunci a intrat pe ușă Ion Barbu. Și-a scos pălăria și a grăit:

– Am venit să-mi ridic volumul care mi-a fost rezervat.

Și Arghezi, rămînînd ostentativ cu spatele la musafir, i-a răspuns:

– Nu-mi amintesc să-ți fi rezervat vreun volum.

Contrariat, Ion Barbu a ieșit trîntind ușa... Și cînd te gîndești că cei doi mari poeți se răciseră din pricina unui cățel, iar apariția volumului ,,Cuvinte potrivite” ar fi putut să-i apropie. Dar, n-a fost să fie, căci, dacă e să facem o cercetare, am afla că poeții sînt cei mai orgolioși oameni din lume.

Să răsfoim un alt număr din Revista ,,Manuscriptum”, anume acela din 1972 (9). Revistă fondată de Perpessicius în 1969 și funcționînd sub girul Muzeului Literaturii Române. Pe prima copertă, nelipsitul Sumar format din: Eminescu, Ghica, Vinea, Agîrbiceanu, Vianu, stolnicul Cantacuzino, Pallady, Upton Sinclair, Perpessicius... Dedesubt, un portret al lui Lucian Blaga senin, o acuarelă de Magdalena Rădulescu (din colecția acad. Aurel Avramescu). Pe coperta interioară, așezate unele sub altele, 3 piese: un fragment dintr-o scrisoare pe care Ioan Slavici a trimis-o, de la Măgurele, editorului său la data de 20.I.1907: ,,Iubite amice, M-am cam și mirat cînd am văzut că vă avîntați la edituri făcute pentru marele public român, care e amator de cărți primite în dar. Mă bucur deci că tot ați vîndut vreo 300 de exemplare și astfel aveți destul temei spre a nădăjdui că o să vă scoateți odată cheltuielile de tipar, ceea ce eu n-am reușit să obțin prin cărțile editate de mine însumi”. ● La mijloc apar cîteva replici din drama ,,La țărmul mării”, de Mihail Săulescu, o piesă de idei cu trimiteri la semnificațiile abstracte cultivate de simboliști. ● În sfîrșit, poezia ,,Aș vrea să fiu gînd”, de Al. Vlahuță, o creație din tinerețe, fără profunzime. Pe ultima copertă a acestei reviste, o scrisoare cu desen în creion, de Th. Pallady (Paris, 11 noiembrie 1939). În interiorul ultimei coperți, altă surpriză de factură istorico-literară. Un fragment din eseul ,,Directive artistice”, semnat de Camil Petrescu în vremea cînd se visa un inventator în domeniul regizoral. Cum se știe, în dramele sale, adeseori Camil a încurcat regizorii cu indicațiile sale imposibile. Mai mult, cînd s-a hotărît să dea lecții specialiștilor, regizîndu-și drama ,,Mioara”, s-a ales cu fluierăturile publicului.

Să răsfoim acum nr. 20/1975. Tot aleatoriu. În josul nelipsitului Sumar de pe prima copertă, care n-a reținut vreun scriitor-surpriză, ne atrage atenția portretul în peniță al lui Ionel Teodoreanu, de fapt, o schiță, executată de Ștefan Dimitriescu la Iași, în iarna anului 1931. Pe un fond roșu-corai, scriitorul, îmbrăcat într-un pulover bleu, ne surprinde cu o figură mai degrabă tristă decît meditativă. Păru-i ondulat punîndu-i în evidență doar tinerețea, nu și elanurile specifice. Și cînd te gîndești că această schiță urma să devină un portret în ulei în care scriitorul apărea alături de nevastă-sa, Ștefana. Tabloul, frumos înrămat, se află la Pinacoteca din Iași. Pe contracopertă, 3 dedicații cu autograf: ● ,,D(omnu)lui profesor Gheorghe Scriban în semn de colegială afecțiune, Ioan Slavici («Din bătrîni»). ● ,,Domnului A. Philippide membru al Academiei Române – omagiu din partea autorului. D. ZAMFIRESCU. Roma 1902. («În război»). ● ,,Domnului Bassarabescu, un clasic românesc, cu omagii. T. Arghezi. 17 Dec. 1929. București. (A cumpărat primul exemplar din librărie.)”. Ce carte să fi scos Arghezi în 1929? Probabil, ,,Icoane pe lemn”.

Pe ultima copertă a revistei se lăfăie, în propria-i splendoare, cea mai celebră piesă de mobilier din literatura noastră, Scrinul negru al lui G. Călinescu și, prin el, proprietatea arhitectului Ioanide. Care, cum se vede, nu e deloc negru, e maroniu, ,,...o comodă Louis XV în lemn de palisandru în ton întunecat și cu intarsuri în chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat și înlocuia obișnuita placă de marmură cu un placaj tot din palisandru...” – G. Călinescu.

Această piesă de mobilier de lux ar merita un articol separat, dar aș avea nevoie de ediția din 1977, consacrată romanului omonim al prozatorului, precum și mobilei, apărută la Editura ,,Eminescu” sub îngrijirea cercetătoarei Cornelia Ștefănescu. Numai că cele două volume masive sînt în biblioteca mea din București, iar eu sînt aici, și cu pandemia asta, care bîntuie mai ales prin tîrguri și metropole, nu știu dacă mai apuc să ajung acolo prea curînd.

Așa că întind mîna și apuc din raftul de aici numărul 38/1980. Pe prima copertă, ne privește din nemișcare un cap albăstrui spre negru al lui Eminescu, sculptură de Gheorghe D. Anghel, autorul mult mai cunoscutei statui din fața Ateneului, pentru cei mai mulți, o capodoperă. Dar, pentru detractori, o bizarerie, căci poetul e în chiloți și desculț. Aceiași care au văzut în gestul lui Geo Bogza de a agăța o ghirlandă de garoafe albe și roșii la gîtul poetului o mare porcărie, un kitch fără margini. Imediat, pe pagina a șasea din interior, un poem, ,,El e cel care...”, semnat de același Geo Bogza: ,,El e cel care a spus că teiul e sfînt – El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. După ce i-ați rostit numele, cum mai puteți spune o josnicie, fără ca buzele să vi se carbonizeze pe dinți? El e cel care a spus că teiul e sfînt – El e cel care, oricîte deznădejdi ne-ar încerca, ne dă temeiuri ca, totuși, să nu deznădăjduim – El a spus că teiul e sfînt – El e cel în care toată ființa noastră, de la începutul începuturilor și pînă la sfîrșitul sfîrșiturilor, se va oglindi tot atît de miraculos și de pur, ca universul într-un strop de apă – El e cel care a spus că teiul e sfînt. 15 IANUARIE, DATA CELEI MAI EMOȚIONANTE ANIVERSĂRI DIN VIAȚA POPORULUI ROMÂN - Geo Bogza”.

Pe ultima pagină a revistei, o ,,Marină” de Al. Macedonski, datînd din 1909. N-ar strica un articol despre pasiunea pentru desen și pictură a multor scriitori, precum: Delavrancea, Arghezi, Bacovia, Cezar Petrescu, Perspessicius, Marin Sorescu.

PAUL SUDITU

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite