Prima participare a României la Jocurile Olimpice a fost înregistrată în anul 1900, în timp ce Comitetul Olimpic și Sportiv Român a fost înființat în 1914.
Începînd din 1924, cînd România a obținut prima medalie olimpică din istorie, şi pînă în prezent, ţara noastră a luat parte la aproape toate ediţiile Jocurilor Olimpice, în afara celor de la Los Angeles (1932) şi Londra (1948). La Olimpiada de la Los Angeles din 1984, România a fost singura ţară din blocul socialist care nu s-a raliat boicotului decis de Uniunea Sovietică.
Pînă la ediția din acest an a Jocurilor Olimpice, organizate în Franța, sportivii români au reuşit să cîştige, de-a lungul timpului, 316 medalii: 93 de aur, 101 de argint şi 122 de bronz, România ocupînd locul doi (după Ungaria), ca număr de medalii cîștigate de o țară care nu a fost gazdă a Jocurilor Olimpice.
1924, Paris - Prima medalie pentru România: echipa de rugby cîștigă bronzul olimpic
La Jocurile Olimpice organizate, în urmă cu un secol, la Paris, echipa de rugby a României s-a clasat pe locul III, după Statele Unite ale Americii şi Franţa. Rugbiştii români s-au deplasat pe banii lor în capitala Franței, călătorind nu mai puţin de două săptămîni cu trenul. De asemenea, ei şi-au confecţionat singuri echipamentul de joc, deoarece, la vremea aceea, statul nu oferea nici un fel de sprijin financiar sportivilor.
Povestea primului succes olimpic românesc n-a fost lipsită de emoții. La 4 mai 1924, echipa de rugby a României a întîlnit echipa Franţei, partida încheindu-se cu scorul de 59 la 3 pentru formațiunea gazdă. Eseul echipei noastre a fost marcat de sportivul Florian Tudor. Şase zile mai tîrziu, la 10 mai 1924, rugbiştii români şi-au măsurat forţele cu cei americani, însă din nou au trebuit să se declare învinşi, de această dată, cu 37 la 0. De reținut că, pînă la participarea la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa de rugby a României mai jucase un singur meci în întreaga sa istorie.
În finala mare, SUA au învins Franţa, devenind campioană olimpică, iar România s-a ales cu bronzul. Trebuie menţionat încă un fapt: dacă „stejarii” nu se prezentau la această olimpiadă, turneul de rugby n-ar mai fi avut loc, deoarece era nevoie de cel puţin trei echipe înscrise în competiţie.
Echipa de rugby a României la Jocurile Olimpice de la Paris - 1924 a avut următoarea componență: Florian Tudor, Gheorghe Benţia, Niculae Mărăscu, Mircea Sfetescu, Paul Vidraşcu, Ion Gîrleşteanu, Atanase Tănăsescu, Sterian Soare, Mihai Vardală, Iosif Nemeş, Paul Nedelcovici, Marian Tudor, Sorin Mihăilescu, Eugen Sfetescu, Dumitru Volvoreanu şi Dumitru Armăşel.
1952, Helsinki – Primul aur olimpic
al României: Iosif Sîrbu, la proba
de armă liberă, calibru redus
A XV-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-a desfăşurat la Helsinki, în Finlanda, în vara anului 1952. În ţara celor 1.000 de lacuri, fusese programată să aibă loc Olimpiada din anul 1940, însă aceasta a fost anulată din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. La competiţia din 1952, au luat parte 69 de ţări care au trimis în Finlanda nu mai puţin de 4.955 de sportivi.
La Helsinki, România s-a prezentat cu o delegaţie numeroasă, constituită din 83 de sportivi. În competiția desfășurată în 1952, ţara noastră avea să obţină şi prima medalie de aur din istorie. Iosif Sîrbu a reuşit să-l învingă pe sovieticul Boris Andreev în proba de armă liberă, calibru redus, 40 de focuri, adjudecîndu-și aurul olimpic.
Pentru reușita sa istorică, lui Iosif Sîrbu i-a fost conferit, în 1953, titlul de „Maestru Emerit al Sportului”, devenind astfel primul sportiv român care a primit o asemenea distincţie.
La Jocurile Olimpice de la Helsinki, România a mai obţinut o medalie de argint la box, prin Vasile Tiţă, categoria mijlocie (75 kilograme) şi două medalii de bronz la pistol viteză, prin Gheorghe Lichiardopol, şi la box prin Gheorghe Fiat.
Povestea tragică a primului sportiv român medaliat cu aurul olimpic
La 21 septembrie 1925 se năștea Iosif Sîrbu, cel care avea să devină un sportiv de frunte al tirului românesc, multiplu campion național și balcanic și primul campion olimpic al României. Povestea fascinantă și tumultoasă a vieții lui ne dezvăluie lupta sa pentru a înfrunta dificultăți fizice, în drumul spre performanță, dar și obstacole psihice care l-au marcat profund. A început să practice tirul sub îndrumarea tatălui său, Dănilă Sîrbu, armurier la poligonul de tir al Academiei Naționale de Educație Fizică. La 14 ani cucerește Cupa Bucureștiului, în întrecerea elevilor, la arma sport, cinci focuri, poziția culcat, la un punct distanță de punctajul maxim (49 din 50). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial soldatul Iosif Sîrbu luptă pe front, dar participă și la concursurile militare, cu arma de război. În 1946 cîștigă concursul național de tir, cu 358 de puncte, la armă liberă - poziția în picioare. Legitimat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, a reuşit să strîngă peste 50 de titluri de campion naţional, fiind deţinătorul a numeroase recorduri naţionale.
Devine campion balcanic în 1947, cu 391 de puncte la armă liberă, poziția culcat. În anul 1949, cu patru titluri naționale, deține supremația în acest sport. Tot în acel an, întrucît la proba 40 de focuri culcat nu reușeșește să treacă pragul de 399, decide să corespondeze cu finlandezul Pauli Janhonen, campionul mondial din acea vreme, de la care învață să caute și să găsească soluții noi în construcția și reglajul armei. Și totuși, nu trece încă de 399. În anul 1952 e implicat într-o dublă confruntare: Campionatele Mondiale de la Oslo și Jocurile Olimpice de la Helsinki. Ajuns în Finlanda, Iosif Sîrbu se întîlnește la proba sa favorită cu americanul Jackson (singurul din lume care atinsese cele 400 de puncte) și cu sfătuitorul său de taină, campionul Pauli Janhonen.
În competiția olimpică de la Helsinki, Iosif ţintea punctajul maxim, respectiv 400 de puncte (din 40 de focuri), realizat la nivel mondial de sportivul american Jackson. Mult mai tîrziu avea să declare, pe marginea momentului olimpiadei de la Helsinki: ,,Mi-am spus în gînd să le arăt cine sîntem, că nu prea auziseră de noi”.
A ajuns în finala probei de tir, unde a atins „imposibilul 400”. Cu 400 de puncte, la egalitate cu Andreev (URSS), dar cu un număr mai mare de lovituri în mijlocul țintei, a fost desemnat campion olimpic. La 27 de ani, Iosif Sîrbu aducea primul aur olimpic obţinut vreodată de un sportiv român.
După Jocurile Olimpice, medicii l-au sfătuit să renunțe la tir, din cauza unei afecțiuni ivite la ochiul drept. A realizat însă un sistem prin care deplasa vizarea de la ochiul drept la ochiul stîng (sistem brevetat în 1955 de americani), care i-a permis sa revină în competițiile de tir.
În 1956, la Olimpiada de la Melbourne a ocupat locul 5 la 50 de metri puşcă poziţia culcat, precum şi locul 7 la 50 de metri puşcă la cele trei poziţii (culcat, genunchi și în picioare), iar la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960, ocupă locul 12 la puşcă 50 de metri - poziţia culcat. Promitea că va reveni la Tokyo, în 1964, dar nu a mai apucat.
Concomitent cu participarea la concursuri, a fost instructor și antrenor de tir, între 1949 si 1964 fiind component al colectivului de antrenori ai CSA Steaua. De asemenea, a lucrat în cadrul Catedrei de Tir a Academiei Naționale de Educație Fizică. Și-a încheiat activitatea competițională în 1963, cu un nou titlu național.
Dat fiind regimul politic al vremii, Iosif Sîrbu a intrat sub lupa Securității, mai întîi pentru că făcea parte din clubul armatei și mînuia armament, apoi pentru că se deplasa în străinătate la diverse concursuri de tir. Pînă în 1953, supravegherea lui Iosif Sîrbu a fost una de rutină. De aici înainte însă, intruziunile Securității în viața sa cresc progresiv, totul culminînd cu perioada 1958-1964, cea mai bogată în acțiuni de supraveghere.
Securitatea devine foarte atentă din două motive: s-a căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, o frumusețe a vremii, care provenea dintr-o familie burgheză, al cărei tată, regizorul Ion Baltazar Șahighian, era urmărit pentru ,,manifestări dușmănoase”. Apoi s-a aflat că tatăl său, Dănilă Sîrbu, avea o soră în Statele Unite, fapt inimaginabil și de neiertat în acea perioadă. De aceea, Securitatea țese în jurul lui Sîrbu o activă rețea de informatori. Din Clubul CCA încep să curgă numeroase rapoarte despre Sîrbu. În pofida filajului evident, Iosif Sîrbu rămîne la fel de liber în exprimare, crezînd, probabil, că statutul lui profesional de la acea vreme îl va apăra. Rapoartele se adună, iar în septembrie 1958 este discutat în cadrul organizației de partid și exclus din Partidul Muncitoresc Român pentru „atitudine cosmopolită – la concursuri are legături numai cu sportivi din țările occidentale și se distanțează de cei din țările de democrație populară”; ,,manifestări dușmănoase – face aprecieri negative la situația din țara noastră și din lagărul socialist”; ,,calomnii antisovietice – a spus că alimentația pe care a avut-o la un concurs în URSS a fost proastă”; ,,afirmă că tehnica militară americană e superioară celei rusești”; ,,are o atitudine antisovietică și antipartinică”; ,,nu are încredere în publicațiile de la noi”; ,,debitează așa-zise bancuri cu caracter dușmănos, vădit reacționare”; ,,critică organizarea de mitinguri și întreruperea circulației”; ,,ascultă posturi de radio imperialiste”; ,,defăimează conducători de stat din Republica Populară Română”; ,,are legături de rudenie cu Ion Șahighian, cunoscut cu manifestări dușmănoase”.
În februarie 1959, Comisia de Partid a Ministerului Forțelor Armate anulează excluderea lui Sîrbu, dar îi dă un vot de blam. Varianta Iosif Sîrbu ,,trădător de patrie” revine însă în prima parte a anului 1964, dintr-un motiv banal. Sîrbu deținea un autoturism Wartburg pe care „l-a vîndut cu 36.000 de lei”. Pentru că nu și-a cumpărat un nou automobil, s-a tras concluzia că Iosif Sîrbu ,,strînge bani ca să fugă din țară”. Cu toate că în aprilie și iunie 1964 participase la concursuri de tir organizate în țări occidentale, Italia și Germania, suspiciunile Securității privind intenția lui de a fugi din țară nu slăbesc, iar el știa asta. În aceeași perioadă, căsnicia cu soția sa, Lia, nu este una tocmai liniștită, iar dorința lui de a avea un copil este spulberată cînd aceasta pierde o sarcină.
Iosif Sîrbu se sinucide la 26 septembrie 1964, împușcîndu-se în poligonul de la Tunari, motivele gestului său nefiind nici pînă azi elucidate. Rămîn, pentru posteritate, cuvintele marelui sportiv, cîștigător al primei medalii olimpice românești, care n-a avut o pasiune mai arzătoare decît tirul:
,,În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de cameră. E o sonată pentru vioară solo. Totul e limpede și viguros. Și trăgătorul e singur. E doar cu sine însuși… Trîmbițele asurzitoare ale fotbalului au amuțit treptat, dincolo de zidurile adolescenței. În tir totul e grav și profund…”(Iosif Sîrbu).
R.M.