Isadora Duncan: artista nonconformistă, care a influențat coreografia modernă a Secolului XX
  • 28-08-2023
  • 0 Comentarii
  • 125
  • 1

„Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Ființei mele în gest și mișcare. Mi-a luat mulți ani să găsesc chiar și o mișcare absolut adevărată. Cuvintele au un alt sens. În fața publicului care s-a îmbulzit la reprezentațiile mele nu am avut nicio ezitare. I-am dăruit cele mai secrete impulsuri ale sufletului meu. De la început mi-am dansat doar viața mea”. Sînt cuvintele Isadorei Duncan, artista care, fără dubiu, a deschis în artă trasee la care pînă atunci fusese imposibil să visezi.

Cînd a dispărut, la cincizeci de ani, Isadora Duncan trăise și experimentase enorm. Neseparînd nicicînd viața de artă, ci dimpotrivă, visînd încă din adolescență la o artă a mișcării care să nu mai aibă nici o legătură cu baletul, căutînd cîteva decenii abordări personale ale unei arte ce va rămîne în istorie ca descoperirea ei, dansul, dincolo de ceea ce se cunoaște și se practică, Isadora Duncan a întruchipat un nou fel de a face artă și un nou fel a fi femeie.
Isadora Duncan s-a născut la San Francisco pe 26 mai 1877, fiind cea mai mică dintre cei patru copii ai bancherului Joseph Charles Duncan și ai lui Mary Isadora Gray. Familia a mai avut încă doi băieți, Augustin și Raymond, și o fetiță, Elizabeth, care a devenit și ea dansatoare. La scurt timp după venirea pe lume a Isadorei, s-a descoperit că tatăl ei folosea fonduri de la două bănci pe care le ajutase la un moment dat pentru a-și finanța speculațiile private. Deși bărbatul a reușit să scape de închisoare, mama Isadorei, furioasă din cauza infidelităților lui și a scandalului financiar în care era implicat, a divorțat. Joseph Duncan, cea de-a treia lui soție și fiica lor au murit în 1898, cînd vaporul britanic de pasageri SS Mohegan s-a scufundat în largul coastei Cornwall-ului.
După divorț, mama Isadorei s-a mutat cu cei patru copii ai săi în Oakland, California, unde a lucrat ca profesoară de pian și croitoreasă pentru a-și putea întreține copiii. Viitoarea artistă a urmat școala de la șase la zece ani, dar a renunțat la studii și a început să muncească încă din adolescență, dînd cursuri de dans unor copii din oraș. Mai tîrziu avea să-și exprime convingerea că, în copilărie, educația nu este sinonimă cu școala, ci cu inițierea făcută în intimitate: „Seara se făcea adevărata mea educație, atunci când mama ne cânta Beethoven, Schumann, Schubert, Mozart, Chopin, când ne citea din Shakespeare, Shelley, Keats sau Burns. Pentru noi, acelea erau ore fermecate”. În 1896, Isadora a ajuns la Chicago, a participat la audiții pentru multe companii de teatru și și-a găsit în cele din urmă un loc în trupa lui Augustin Daly, cu care a plecat la New York, unde a urmat cîteva cursuri cu Marie Bonfanti, dar a fost rapid dezamăgită de balet.
Eliberată de constrîngeri încă de cînd
era copil, visa la dansatoarea viitorului
și la marea Artă
Simțindu-se insuficient apreciată în America, tînăra s-a mutat la Londra în 1898, a devenit rapid cunoscută, a început să cîștige mulți bani și și-a permis să închirieze un studio unde s-a antrenat pentru viitoarele ei spectacole. De la Londra, în 1900 a călătorit la Paris și a cîștigat și aici admirația publicului. În 1902, Loïe Fuller a invitat-o să facă turnee împreună și cele două artiste au călătorit prin toată Europa, dansatoarea devenind foarte iubită pentru tehnicile ei inovatoare, atît de diferite în comparație cu rigiditatea baletului clasic.
În 1910, Duncan l-a întîlnit pe ocultistul Aleister Crowley la o petrecere și cei doi au început o relație, deși el era, de fapt, mai atras de partenera ei de la acea vreme, Mary Dempsey (cunoscută ca Mary D’Este sau Desti). În 1911, designerul francez Paul Poiret a închiriat un conac în La Celle-Saint-Cloud, unde organiza petreceri fastuoase. La una dintre ele, supranumită ,,La fête de Bacchus”, desfășurată pe 20 iunie 1912, Isadora Duncan, care purta o rochie de seară de inspirație antică proiectată de Poiret, a dansat desculță pe mese, îmbrăcată într-o togă, printre cei 300 de invitați, iar martorii au povestit că în acea seară s-au băut 900 de sticle de șampanie.
Artistei nu-i plă-­
ceau aspectele comer­ciale ale turneelor, deoarece considera că
o distrăgeau de la mi­siunea ei reală, aceea de a educa tinerii pentru dans, așa că a decis să deschidă școli pentru a le învăța pe adolescente filozofia dansului, prima dintre ele fiind inaugurată în 1904 la Berlin, în Germania. Atunci, ea declara: „Dansatoarea viitorului va fi una al cărei corp și al cărei suflet vor fi crescut în armonie împreună, astfel încât limba naturală a acestui suflet va fi devenit mișcarea corpului. Iată misiunea dansatoarei viitorului. Ea va veni: spiritul liber, care va locui în corpul femeilor noi; mai strălucit decât a fost vreodată vreo femeie; mai frumos decât toate femeile din secolele trecute; cea mai mare inteligență în cel mai liber corp”. Instituția inaugurată la Berlin a fost locul de naștere al ,,Isadorabilelor” (Anna, Maria-Theresa, Irma, Liesel, Gretel și Erika), protejatele Isadorei Duncan, cele care îi vor duce mai departe moștenirea artistică. Marea dansatoare le-a adoptat legal pe toate cele șase fete în 1919, astfel că acestea au primit numele ei de familie. La aproximativ un deceniu după fondarea școlii de la Berlin, Isadora a înființat la Paris o școală similară, dar instituția a fost însă închisă în scurt timp din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.
În 1914, artista s-a mutat în Statele Unite și și-a transferat școala aici, iar în timpul petrecut la New York a pozat pentru o serie de studii ale fotografului Arnold Genthe. A fost nevoită să părăsească America în 1915 la bordul RMS Lusitania.
Atît în viața profesională, cît și în cea privată, a încălcat standardele tradiționale
Isadora Duncan era o nonconformistă sub toate aspectele. Era bisexuală și atee și vorbea mereu despre simpatiile ei comuniste. În 1921, simpatiile ei de stînga au dus-o în Uniunea Sovietică și după puțin timp a înființat o școală de dans la Moscova. Cu toate acestea, incapacitatea guvernului sovietic de a-și îndeplini promisiunea de a o sprijini a determinat-o să se întoarcă în Occident și să lase instituția în grija uneia dintre protejatele ei, Irma. În timpul ultimului turneu în Statele Unite, în 1922–1923, a fluturat o eșarfă roșie în timp ce își dezvelea sînii pe o scenă din Boston, spunînd: ,,Acesta este roșu! La fel sînt și eu!”
Artista a avut trei copii, toți născuți în afara căsătoriei. Prima care a venit pe lume, Deirdre Beatrice, era fiica designerului de teatru Gordon Craig și al doilea copil, Patrick Augustus, era fiul lui Paris Singer, al 22-lea din cei 24 de copii ai magnatului american Isaac Singer. Ambii s-au înecat la Paris în 1913, după ce mașina în care se aflau cu dădaca lor a căzut în Sena.
În autobiografia sa, artista povestește că a implorat un tînăr italian, sculptorul Romano Romanelli (fiul lui Raffaello Romanelli, cel care, între anii 1902-1913, a realizat mai multe sculpturi în România, printre care grupul statuar ,,Zeul Peleșului”, statuile zeului Dansului și al zeului Neptun, grupul Apollo cu cele două Minerve, Venus intrînd în baie, toate la Peleș, bustul regelui Carol I de la Castelul Pelișor, statuia lui Mihail Kogălniceanu și cea a lui Alexandru Ioan Cuza din Iași, Monumentul Unirii din Galați, Monumentul Eroilor Sanitari din București și multe monumente funerare în Cimitirul Bellu) să se culce cu ea pentru că era disperată să aibă un alt copil. A rămas însărcinată și a născut un fiu pe 13 august 1914, dar bebelușul a murit la scurt timp după ce a venit pe lume.
În 1921, după sfîrșitul Revoluției bolșevice, cînd Isadora Duncan a locuit pentru un timp la Moscova, l-a cunoscut pe poetul Serghei Esenin, care era cu optsprezece ani mai tînăr decît ea. Pe 2 mai 1922 cei doi s-au căsătorit și poetul a însoțit-o într-un turneu prin Europa și Statele Unite. Mariajul a fost de scurtă durată, doar un an, pentru că în mai 1923 Esenin a părăsit-o și s-a întors în URSS. Doi ani mai tîrziu, pe 28 decembrie 1925, poetul a fost găsit mort în camera sa din Hotelul ,,Angleterre” din Sankt Petersburg.
La sfîrșitul anilor 1920, cariera Isadorei a intrat în declin și a devenit mai cunoscută pentru necazurile ei financiare, viața amoroasă scandaloasă și pentru faptul că apărea frecvent sub influența băuturilor alcoolice în public doar pentru spectacolele sale. Și-a petrecut ultimii ani mutîndu-se între Paris și stațiunile de la Marea Mediterană, lăsînd tot timpul în urmă datorii la hoteluri.
O moarte tragică și bizară
În noaptea de 14 septembrie 1927, pe cînd se afla la Nisa, în Franța, artista, care avea 50 de ani, s-a urcat într-un automobil decapotabil deținut de Benoît Falchetto, un mecanic franco-italian. Purta la gît o eșarfă lungă, pictată manual, creată de artistul de origine rusă Roman Chatov, un cadou pe care îl primise de la prietena ei, Mary Desti. Aceasta din urmă, cînd a văzut-o că se pregătea de plecare, a sfătuit-o să-și ia o pelerină pentru că vremea era rece, dar ea nu a vrut să-și pună decît eșarfa aceea în jurul gîtului. În timp ce se urca în mașină, i-ar fi spus lui Desti și celorlalți prieteni cu care petrecuse pînă atunci: ,,Adieu, mes amis. Je vais à la gloire!” (,,Adio, prieteni. Mă duc spre glorie!”). Romancierul american Glenway Wescott menționează însă că Desti a spus mai tîrziu că ultimele cuvinte ale Isadorei au fost: “Je vais à l’amour”.
Imediat ce automobilul s-a pus în mișcare pe Promenade des Anglais, eșarfa de mătase pe care Isadora o purta în jurul gîtului a alunecat de pe umerii săi și s-a prins în butucul roții din spate a mașinii. Autovehiculul s-a oprit brusc, iar șalul a tras cu putere capul pasagerei spre spate și pur și simplu i-a frînt gîtul. Isadora a fost dusă la spital, dar era deja decedată. Trupul artistei a fost incinerat, iar cenușa a fost depusă lîngă urnele copiilor ei din columbarul de la Cimitirul Père Lachaise din Paris. (Sursa: dosaresecrete.ro)
R.M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite