Îndrăgita interpretă de muzică populară româ­nească, născută la 19 februarie 1939 la Gura Vitioarei, jud. Prahova, continuă să-i încînte pe iubitorii de folclor autentic cu melodii lansate în urmă cu mulți ani, dar și cu piese noi care îmbogățesc tezaurul nostru muzical.
Spre norocul meu, am primit în dar o carte scrisă de inegalabila interpretă Irina Loghin, cu titlul ,,Viața mea este un cîntec” (Editura Litera, 2012). Am să-mi permit să redau cîteva pasaje din carte, fiind convinsă că foarte puțină lume a intrat în posesia ei, iar Irina – un fenomen al muzicii populare autentice – ne-a oferit și continuă să ne ofere, de ani buni, un strop din preaplinul inimii ei. Citez:
,,Am muncit foarte mult pentru toate rezultatele obținute. Mi-am dat seama că am mulți admiratori și din rîndul publicului tînăr. Îmi scriu că sînt cea mai frumoasă floare a grădinii cîntecului... Așa scrie într-un mesaj primit de mine de la Cornelia din București. Asemenea mesaje te motivează și te obligă să fii mereu același artist care le bucură sufletul, indiferent de starea ta, de probemele tale... Generații întregi îmi mulțumesc pentru cîntecele cu care au crescut, oameni de toate categoriile se declară admiratorii mei pe internet”.
Desigur, Irina Loghin are și regrete: ,,Cred că lipsa educației în general a condus la o degradare a primirii artistului în public și, din păcate, cred că mai pornește și de la artist acest coborîș... Acum nu
mai există nici edu­cație muzicală. Îna-­
inte de ’89 era pro­movată cultura, se
înființaseră ansam­blu­ri în toată țara, în toate județele, cu soliști profesioniști, cu orchestră. Ce-a fost după Revoluție, asta-i marea nenorocire, și de aceea a ajuns cultura la pămînt. Dacă stau să socotesc, un tînăr care avea la Revoluție un an, acum are 21 și a trebuit să se lupte tot timpul cu această lipsă de educație culturală! Pe toate posturile au pătruns mediocrități, care mai de care mai netrecute prin acea sită a calității! Posturile de televiziune cheamă soliști de tot felul. Aceștia își vînd capre și oi, tot ce au, numai pentru a se vedea pe ecran! De aici începe nenorocirea...”.
Artista consideră că există soluții: reînființarea selecției interpreților, ,,ca aceea prin care treceam noi la Casa de discuri ELECTRECORD. E vorba de altfel de cenzură, de selecție și de promovarea calității a valorilor autentice. Nu vreau ca lumea să înțeleagă că am nostalgia cenzurii ideologice, libertatea exprimării e o cucerire sfîntă, dar în toate țările civilizate există comisii, examinări, selecții foarte dure. (...) Cînd am dat concurs la Ansamblul Ciocîrlia am trecut prin două etape. Prima dată erau 24 de profesori de muzică, specialiștii din comisie, printre care toți marii dirijori: Ionel Budișteanu, Nicu Stănescu, Nicușor Predescu, Victor Predescu. Pe urmă erau profesorii de canto de la Filarmonica «George Enescu», directorul de acolo, mulți vestiți profesioniști” . Despre rolul presei de atunci și de azi: ,,Presa era un bun instrument de verificare a calității, jurnaliști specializați scriau despre spectacole în presă, publicau cronici bine intenționate, chiar dacă erau critice. Se puneau afișe prin orașe și lumea venea puhoi să ne vadă. Dădeam interviuri la radio peste tot acolo unde existau stații locale și erau emisiuni la radio, care se ocupau pe larg de cîntăreți, de regia spectacolului, de orchestră și de instrumentiști, de decoruri. Fără reclama propriu-zisă, lumea venea la spectacole, era un nor de oameni”. Descriind atmosfera de la spectacolele de altădată, interpreta își exprimă regretul că, azi, legătura cu publicul din sală are de suferit. ,,Spectatorii grăiau cîntecele mele, se identificau cu ele, aveam sentimentul că nu cîntam pentru o sală de chipuri rămase în întuneric, ci pentru fiecare spectator în parte, de parcă ne-am fi văzut față-n față, ochi în ochi, suflet în suflet. Mesajul versurilor dimpreună cu muzica descătușa sufletul oamenilor, le vindeca în parte dorul. Astăzi, poate doar în Basarabia nu auzi decît musca sau zborul unui fluture spre reflectoare. Aplauze de fier răsună cadențat, val după val, nu sînt telefoanele celulare, nu sclipesc flash-urile aparatelor de fotografiat, nu se înalță peste capetele spectatorilor camerele de filmat. E nevoie de educație pentru ca oamenii care vin la spectacole să nu filmeze sau să înregistreze în loc să asculte în liniște, e nevoie de respect. Interpretul e bruiat de toate acestea, trebuie să facă mari eforturi ca să se concentreze...”.
LILIANA TETELEA