Iată că, după ce i-am publicat poza în care îl ajuta pe Ceaușescu să taie panglica inaugurală a Muzeului de Istorie a P.C.R., un cititor ne-a mai adus o piesă din dosarul existențial al inimosului ciobănaș: este vorba de studiul său de 33 de pagini, încorporat în lucrarea „Omagiul Universității din București – Secretarului general al Partidului Comunist Român și Președintelui Republicii Socialiste România, tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viață și 45 de ani de activitate revoluționară“. Ce-i la gura ciobănașului, acolo, vă puteți imagina! Era student la Drept, era școler emininte, membru marcant al tuturor uasecereurilor, și uteceurilor, și weceurilor etc. Cunoașteți specia, toți v-ați lovit de ea, de la muncitori la intelectuali și cadre militare. N-am avut spațiu pentru așa ceva, dar dl. Severin ne atacă violent în organul fostei instituții pe care a slujit-o („Scînteia tineretului“ a fost a C.C. al U.T.C.), organ care, fie vorba între noi, a alunecat irevocabil spre politica de dreapta, antiromânească.

Revelația unei developări a cameleonilor mi-a oferit-o și o carte-unicat, scrisă de mîna creatorilor și adresată lui Nicolae Ceaușescu, în 26 ianuarie 1974: „Floarea Darurilor“. Sînt toți „dizidenții“ acolo, primii la plăcinte: Mircea Dinescu, Ștefan Augustin Doinaș, Petre Stoica, Ion Caraion, Barbu Cioculescu (care acum ne înjură în „Dreptatea“ cum că noi am fost poeții de curte ai lui Ceaușescu), Ion Drăgănoiu, Ben Corlaciu, Ioana Diaconescu, Ion Iuga, Ștefan Radof, Nicolae Prelipceanu, Cristina Tacoi, Stepan Tcaciuc, Mihai Ursachi și mulți alții. Un amănunt: eu nu figurez acolo, eram prea neinteresant, nu prezentam garanții morale, pe scurt, nu eram în „Gașca Uniunii“. Acești oameni sînt creatorii „cultului personalității“. Unii dintre sutele de semnatari erau de calitate și și-au păstrat caracterul nealterat și după șocul din decembrie 1989. Cei mai mulți, însă, s-au dovedit a fi niște oportuniști, grăbiți să fie în față și înainte, și acum, să le facă ei pe toate, să fie fiecare un buric al pămîntului. În ceea ce mă privește, nu mă animă sentimente de antipatie sau de ură față de nici unul dintre ei. Tot ceea ce le cer este atît: să nu-și mănînce omenia, să nu se bată cu pumnii în piept că ei au suferit și că noi i-am fi terorizat pe ei, să nu-și întoarcă pe dos conștiința ca pe o mănușă. Încotro vă grăbiți, fraților? În fața cui vreți să dați voi acest examen de exces de zel și de curățătorie chimică? Cine v-a speriat? „Boala de care suferă societatea românească este lipsa caracterelor“ – zicea istoricul Nicolae Iorga. Cum am putea să-i ajutăm pe acești oameni să-și recapete coloana vertebrală, cum am putea să-i facem să înțeleagă faptul că nimic nu e mai jenant decît să-ți renegi trecutul? Și cu cît ar diferi toți acești cameleoni de o femeie de stradă, care a pus și ea mîna, în sfîrșit, pe un bărbat așezat și se dă peste cap să-l îmbrobodească, să-și ascundă trecutul, să pară altfel decît a fost o viață întreagă?! Mă rog, e dreptul ei, însăși morala creștină oferă tuturor rătăciților o mare șansă, cu o condiție: în drumul noii lor vieți, pe traseul iluzoriei lor fericiri viitoare, să nu calce pe cadavrele altora, deci să nu facă victime. Pentru că atunci se dărîmă toată șandramaua minciunilor peste ei. Nu știu ce să zic – poate că sînt eu mai înapoiat, mai țăran, dar așa simt. Iar dacă simt, o spun. Pentru simplul motiv că nu mi-a dat niciodată prin cap să-mi răscroiesc biografia. Dar mă bîntuie uneori un vînt de spaimă: Doamne, ce-ar face oare toți cameleonii dacă, prin absurd, s-ar schimba iarăși ordinea de stat și ar reveni la putere foștii lor stăpîni, pe care i-au trădat?

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. din 28 februarie 1992)