- 08-01-2021
- 0 Comentarii
- 293
- 0
Ionel Teodoreanu, autorul celor mai gingaşe şi mai
primăvăratice cărţi din literatura română, s-a născut în Iaşi, la 6 ianuarie
1897, în plină iarnă. ,,Nici un alt anotimp – avea el să mărturisească
- nu apropie sufletul, ca iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea
bătrîneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii
care sclipesc îmbătrînindu-te cu un zîmbet faţă de amintirea propriei copilării
ivită cu mînuţa întinsă după fulgi”.
Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald
Teodoreanu şi al Sofiei Musicescu, profesoară de pian la Conservator. Un frate
al lui Ionel este Al.O. - Păstorel Teodoreanu, cunoscutul epigramist şi amator
de subiecte bahice. Un alt frate, Laurenţiu – Puiu - va muri în primul război
mondial, pe frontul francez, unde lupta ca aviator înrolat voluntar. Episodul
morţii fratelui este imortalizat în cartea Uliţa copilăriei.
Copilăria a fost vîrsta de aur a scriitorului, la care
se va întoarce mereu cu bucurie în paginile cărţior sale. ,,Dintîi a fost
zarzărul de la fereastra bunicilor, şi abia apoi fetele de la atîtea uitate
ferestre ale tinereţii din dulce Tîrgul Iaşiului. De atunci, de la bunici,
zarzărul a înflorit de multe ori în paginile mele, începînd cu ale Uliţei
Copilăriei, Medelenilor, şi apoi cu ale altor încercări de a-mi ucide
moartea... Unora le-a fost drag acel pom în floare. Dar urzica altora a zîmbit
cu dinţi. Zarzărul literaturii mele nu e o metaforă sau o obsesie în floare
(cum crede oţetul bieţilor deştepţi), ci dorul de zîmbet al unei grele
melancolii... zarzărul de la fereastra bunicilor înflorise peste noapte, rîzînd
odată cu zorii, nou. Raiul începea cu el, sub cer albastru, în murmur de
albine. Zarzărul de la fereastra bunicilor a fost întîia mea mirare. Numai în
somn (uneori), amintirea sfîşietor de fragedă a fetelor moarte de timpuriu dă
inimii astfel de atingeri”.
Ionel Teodoreanu urmează cursurile şcolii primare -
doi ani la şcoala germană bucureşteană din Pitar Moş, şi încă doi ani, la Iaşi.
Urmează Liceul Gheorghe Lazăr, după care se mută la Iaşi, la Liceul Internat
şi, apoi, la Liceul Naţional, cu rezultate școlare modeste. Autorul va
mărturisi că primele preocupări legate de literatura datează de la 14 ani.
Spre sfîrșitul anului 1918, tînărul Ionel Teodoreanu a
întîlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, Lilly. S-au cunoscut
la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui
Delavrancea, cu care tînăra Lilly era rudă apropiată. La rîndul lor, fiicele
lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și
familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică atît a
Cellei Delavrancea, cît și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor.
Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru
literatură, pasiune concretizată atît în setea de lectură, cît și în înclinația
pentru scris.
La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu
promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de
studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se
eliberează diploma de licențiat în drept. În același an se căsătorește cu
Ștefana Lupașcu (scriitoarea care avea să publice sub pseudonimul Ștefana Velisar
Teodoreanu), ceremonia avînd loc în casa familiei Teodoreanu, de pe Strada
Kogălniceanu, în Iași. Un an mai tîrziu, la 3 februarie 1921, s-au născut cei
doi fii gemeni, Ștefan și Osvald-Cezar.
După ce obţine diploma de
licenţă în Drept, începe o lungă şi
strălucită carieră de avocat. Cei apăraţi de către avocatul Ionel Teodoreanu
susţin că pledoariile lui aveau acelaşi stil ca literatura sa.
Anul 1926 este un an important în
cariera scriitorului, apare Hotarul nestatornic, primul volum din
trilogia La Medeleni, volumele următoare apărînd în acelaşi an şi,
respectiv, în 1927. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără
romanele Lorelei (la care Ionel Teodoreanu mărturiseşte că a lucrat zece
ani), Bal mascat (roman parţial autobiografic), Fata din Zlataust,
Să vie Bazarcă! ( publicat postum), dar şi volumele de poezie La
porţile nopţii şi Cina cea de taină.
Profira Sadoveanu ne-a lăsat în cartea sa, Stele şi
luceferi, un amplu portret al scriitorului la tinereţe: ,,Înainte de vreme, pe
cînd nimeni nu ştia că se va scrie «Medelenii», pe străzile Iaşului întîlneai
adesea un tînăr original, cu capul gol, c-o cazacă rusească de mătase neagră
suită sus pe gît. Avea o figură excentrică, brună tare - cum e coaja
verde-neagră a nucilor trecute - cu pomeţii mongolici, ochi oblici şi-o frunte
lată, puternică. Părul îi zbura dezordonat, în bucle şatene, dansînd odată cu
pasu-i sportiv, cu toată figura-i asiatică, însă o voiciune şi-o expresivitate
explozivă depărta deîndată gîndul de la tipul visător şi concentrat al
mongolului. Acest copil răsfăţat al Iaşului, pe care toată lumea îl cunoştea,
trezea îndată imaginea primăverii debordante, cu copacii zbuciumaţi de vînt, cu
pomi îmbrăcaţi cu floare şi roadă, cu ploi repezi pe care ţîşneşte galbenă şi
viguroasă ciuboţica cucului”.
Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile
sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stîrnit pasiuni printre destule
reprezentante ale sexului frumos. Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas
învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie. Însă o iubire
neîmpărtăşită, survenită după 1938, cînd scriitorul s-a mutat la Bucureşti, se
pare că avea să-l marcheze profund. ,,Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi
iubit – măturisea Ionel Teodoreanu. Nici unul. Cei care n-au iubit din prudenţă
nu mai sînt scriitori, fiindcă scriitorul ca şi eroul e prea nebun ca să poată
fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sînt filozofi, şi încă!”. Vlaicu Bârna, prieten al scriitorului, dezvăluie: „Era
în timpul războiului, cînd pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un
exemplar de lux al frumuseţii feminine. Dar mesajele trimise de el prin
scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate.
Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului
Bâzu, din istorica familie aristocrată, şi graţiile ei au strălucit şi după
plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această
nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în
faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său
frate Păstorel, şi la masă nu bea decît rar o sută de grame de vin îndoit cu
apă”.
După o lungă perioadă în care a fost demontat de
critica literară (George Călinescu îl numea ,,Metaforel” în analiza sa, deloc
binevoitoare la adresa romanelor din ciclul ,,La Medeleni”), pe 3
februarie 1954, în timp ce se îndrepta, printr-un Bucureşti cenuşiu şi
înzăpezit, către Tribunal, moare fulgerător, răpus de un infarct, într-un
posomorît magazin, astăzi demolat.
Ionel Teodoreanu avea doar 57 de ani cînd s-a stins
din viață, într-un oraş trist, lăsînd în urmă o lume şi mai tristă care i-a
dedicat, după momentul morţii, doar cîteva rînduri în presa vremii.
,,Am ajuns? Mi-s tălpile sînge
De-atîta pustiu de cale
Stau frînt, aşteptînd pe prag de prăpastie
în
umeda vale.
Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric.
Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.
Ce vuie-n adîncuri? Tăcerea? Prăpădul?
Ori
zvon de-urale?
O, Tată-al speranţei, Te-ntreb, Tu răspunde-mi:
Sînt Porţile Nopţii? Sau Porţile Tale?”
(,,La porțile nopții”, Ionel Teodoreanu)
Capodopera ,,La Medeleni”, un roman al
familiei, al unei vîrste, al unor generații, înseamnă și azi, pentru cititorii
aflați la vîrsta senectuții, întoarcerea la candoarea copilăriei pe care o
retrăiesc cu o durere mîngîiată de personajele atît de îndrăgite cîndva. Iar
adolescenților de azi le rămîne plăcerea de a lectura creația lui Metaforel,
spre a mai zăbovi în puritate și naivitate.
R.T.
9.3 C