Ionel Teodoreanu, cronicarul marilor iubiri
  • 08-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 83
  • 0

Ionel Teodoreanu, autorul celor mai gingaşe şi mai primăvăratice cărţi din literatura română, s-a născut în Iaşi, la 6 ianuarie 1897, în plină iarnă. ,,Nici un alt anotimp – avea el să mărturisească - nu apropie sufletul, ca iarna, şi de frăgezimea copilăriei şi de reculegerea bătrîneţii. Eşti bunic şi copil în acelaşi timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrînindu-te cu un zîmbet faţă de amintirea propriei copilării ivită cu mînuţa întinsă după fulgi”.

Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu şi al Sofiei Musicescu, profesoară de pian la Conservator. Un frate al lui Ionel este Al.O. - Păstorel Teodoreanu, cunoscutul epigramist şi amator de subiecte bahice. Un alt frate, Laurenţiu – Puiu - va muri în primul război mondial, pe frontul francez, unde lupta ca aviator înrolat voluntar. Episodul morţii fratelui este imortalizat în cartea Uliţa copilăriei.

Copilăria a fost vîrsta de aur a scriitorului, la care se va întoarce mereu cu bucurie în paginile cărţior sale. ,,Dintîi a fost zarzărul de la fereastra bunicilor, şi abia apoi fetele de la atîtea uitate ferestre ale tinereţii din dulce Tîrgul Iaşiului. De atunci, de la bunici, zarzărul a înflorit de multe ori în paginile mele, începînd cu ale Uliţei Copilăriei, Medelenilor, şi apoi cu ale altor încercări de a-mi ucide moartea... Unora le-a fost drag acel pom în floare. Dar urzica altora a zîmbit cu dinţi. Zarzărul literaturii mele nu e o metaforă sau o obsesie în floare (cum crede oţetul bieţilor deştepţi), ci dorul de zîmbet al unei grele melancolii... zarzărul de la fereastra bunicilor înflorise peste noapte, rîzînd odată cu zorii, nou. Raiul începea cu el, sub cer albastru, în murmur de albine. Zarzărul de la fereastra bunicilor a fost întîia mea mirare. Numai în somn (uneori), amintirea sfîşietor de fragedă a fetelor moarte de timpuriu dă inimii astfel de atingeri”.

Ionel Teodoreanu urmează cursurile şcolii primare - doi ani la şcoala germană bucureşteană din Pitar Moş, şi încă doi ani, la Iaşi. Urmează Liceul Gheorghe Lazăr, după care se mută la Iaşi, la Liceul Internat şi, apoi, la Liceul Naţional, cu rezultate școlare modeste. Autorul va mărturisi că primele preocupări legate de literatura datează de la 14 ani.

Spre sfîrșitul anului 1918, tînărul Ionel Teodoreanu a întîlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, Lilly. S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tînăra Lilly era rudă apropiată. La rîndul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică atît a Cellei Delavrancea, cît și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atît în setea de lectură, cît și în înclinația pentru scris.

La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se eliberează diploma de licențiat în drept. În același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea care avea să publice sub pseudonimul Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia avînd loc în casa familiei Teodoreanu, de pe Strada Kogălniceanu, în Iași. Un an mai tîrziu, la 3 februarie 1921, s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald-Cezar.

După ce obţine diploma de licenţă  în Drept, începe o lungă şi strălucită carieră de avocat. Cei apăraţi de către avocatul Ionel Teodoreanu susţin că pledoariile lui aveau acelaşi stil ca literatura sa.

Anul 1926 este un an important în cariera scriitorului, apare Hotarul nestatornic, primul volum din trilogia La Medeleni, volumele următoare apărînd în acelaşi an şi, respectiv, în 1927. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără romanele Lorelei (la care Ionel Teodoreanu mărturiseşte că a lucrat zece ani), Bal mascat (roman parţial autobiografic), Fata din Zlataust, Să vie Bazarcă! ( publicat postum), dar şi volumele de poezie La porţile nopţii şi Cina cea de taină.

Profira Sadoveanu ne-a lăsat în cartea sa, Stele şi luceferi, un amplu portret al scriitorului la tinereţe: ,,Înainte de vreme, pe cînd nimeni nu ştia că se va scrie «Medelenii», pe străzile Iaşului întîlneai adesea un tînăr original, cu capul gol, c-o cazacă rusească de mătase neagră suită sus pe gît. Avea o figură excentrică, brună tare - cum e coaja verde-neagră a nucilor trecute - cu pomeţii mongolici, ochi oblici şi-o frunte lată, puternică. Părul îi zbura dezordonat, în bucle şatene, dansînd odată cu pasu-i sportiv, cu toată figura-i asiatică, însă o voiciune şi-o expresivitate explozivă depărta deîndată gîndul de la tipul visător şi concentrat al mongolului. Acest copil răsfăţat al Iaşului, pe care toată lumea îl cunoştea, trezea îndată imaginea primăverii debordante, cu copacii zbuciumaţi de vînt, cu pomi îmbrăcaţi cu floare şi roadă, cu ploi repezi pe care ţîşneşte galbenă şi viguroasă ciuboţica cucului”.

Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stîrnit pasiuni printre destule reprezentante ale sexului frumos. Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie. Însă o iubire neîmpărtăşită, survenită după 1938, cînd scriitorul s-a mutat la Bucureşti, se pare că avea să-l marcheze profund. ,,Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit – măturisea Ionel Teodoreanu. Nici unul. Cei care n-au iubit din prudenţă nu mai sînt scriitori, fiindcă scriitorul ca şi eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înţelepciune sînt filozofi, şi încă!”. Vlaicu Bârna, prieten al scriitorului, dezvăluie: „Era în timpul războiului, cînd pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Dar mesajele trimise de el prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu, din istorica familie aristocrată, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, şi la masă nu bea decît rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”.

După o lungă perioadă în care a fost demontat de critica literară (George Călinescu îl numea ,,Metaforel” în analiza sa, deloc binevoitoare la adresa romanelor din ciclul ,,La Medeleni”), pe 3 februarie 1954, în timp ce se îndrepta, printr-un Bucureşti cenuşiu şi înzăpezit, către Tribunal, moare fulgerător, răpus de un infarct, într-un posomorît magazin, astăzi demolat.

Ionel Teodoreanu avea doar 57 de ani cînd s-a stins din viață, într-un oraş trist, lăsînd în urmă o lume şi mai tristă care i-a dedicat, după momentul morţii, doar cîteva rînduri în presa vremii.

,,Am ajuns? Mi-s tălpile sînge

De-atîta pustiu de cale

Stau frînt, aşteptînd pe prag de prăpastie

                              în umeda vale.

Nici pisc. Nici stea. Nici vultur. E tare-ntuneric.

Nimic nu răsare: nici licăr, nici zare.

Ce vuie-n adîncuri? Tăcerea? Prăpădul?

                              Ori zvon de-urale?

O, Tată-al speranţei, Te-ntreb, Tu răspunde-mi:

Sînt Porţile Nopţii? Sau Porţile Tale?”

(,,La porțile nopții”, Ionel Teodoreanu)

 

Capodopera ,,La Medeleni”, un roman al familiei, al unei vîrste, al unor generații, înseamnă și azi, pentru cititorii aflați la vîrsta senectuții, întoarcerea la candoarea copilăriei pe care o retrăiesc cu o durere mîngîiată de personajele atît de îndrăgite cîndva. Iar adolescenților de azi le rămîne plăcerea de a lectura creația lui Metaforel, spre a mai zăbovi în puritate și naivitate.

R.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite