Ion Heliade Rădulescu s-a născut pe 6 ianuarie 1802 la Tîrgovişte și a fost fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol, familia provenind din rîndul negustorimii și avînd unele proprietăţi în Bucureşti. Tatăl său a îndeplinit funcţia de polcovnic (ofițer de poteră) şi a participat la mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu.
Copilul a studiat, începînd din anul 1811, la școala grecească din Bucureşti, apoi la cea românească de la ,,Sfîntul Sava”, condusă de ardeleanul Gheorghe Lazăr, căruia i-a urmat la catedră şi la conducerea instituției. În aprilie 1829, a tipărit primul număr al Curierului românesc, iar mai tîrziu suplimentul Curier de ambe sexe.
,,Gestul de a se face profesor de româneşte şi de a continua pe Lazăr i-a reuşit pe deplin”, scria, la 1937, Constantin Fântâneru, unul dintre cei mai talentați scriitori din perioada interbelică. Acesta creionează un portret complex al cărturarului național, care ,,chiar de la început, a avut un moment solemn, în care a fost recomandat ţării ca alesul ei, ca «părintele ei spiritual». Momentul a fost acela al suirii pe tron al lui Grigore Ghica Vodă, primul domn român, după o sută şi mai bine de ani de ruşine fanariotă, clipă crucială de altminteri în istorie, de mare emoţie şi de sincer entuziasm. Fiindcă la primul nou domn român trebuia să se ţină elogiul tot în româneşte, de un profesor român, acesta a fost Heliade. A vorbit Heliade înaintea lui Vodă Ghica şi a înaltei protipendade cu prestigiul său de tînăr excepţional şi a pomenit atunci, pentru prima oară, în limba română, şi pe pămîntul românesc, despre «Patria căreia trebuie să i se întregească drepturile sale». Ceasul acesta l-a lansat, şi pînă la 1872, cînd faţa României ajunsese cu totul alta, Heliade a purtat ceva din solemnitatea lui domnească. S-a aşternut pe muncă febril cu o reală inteligenţă a celor ce trebuiau făcute şi cu o convingere mistică în reuşita lor. I-au reuşit aproape toate încercările.
În învăţămînt, după ce l-a început cum l-a început, s-a ivit problema limbii românești, a alfabetului, ortografiei, foneticii, neologismelor și a alimentării limbii române din izvorul celorlalte limbi surori. S-a aruncat alfabetul slav, s-a adoptat ortografia fonetică, s-au izgonit din limbă slavonismele, turcismele și grecismele; tot Heliade a stabilit modalitatea de a primi neologismele din limba franceză în special. Ceea ce s-a numit erezia italienizării i-a adus numai autorului un rău temporar, iar culturii i-a fost de un real folos, în lupta ei contra balcanismelor din limbă care astupau ostentativ chipul ei latin. Meritul de filolog rămîne mult mai mare decît se crede, dincolo de erezia italienizării.
La 8 Aprilie 1829, a scos prima gazetă românească: Curierul Românesc; la 1836, a amplificat ziarul cu prima revistă literară: Curierul de ambe sexe. În 1827, înfiinţase «Societatea Literară» cu scop de a ridica Țara Românească pe acelaşi nivel cu Apusul, prin traducerea în româneşte a tuturor capodoperilor universale. La 1833, a înfiinţat «Societatea Filarmonică», cu o şcoală de pregătire dramatică, în vederea unui teatru naţional cu actori români. Aceşti actori trebuiau să vorbească în limba românească, corect, să aibă cultură, să poată împlini funcţia de transmiţător al unei educaţii publice, prin graiul lor instruit.
După 1840, Heliade ia atitudine contra influenţelor şi tendinţelor ruseşti, scrie împotriva lui Duhamel şi Trandafirof, pregăteşte conştiinţa publică pentru azvîrlirea peste hotar a protectorilor demascaţi. Tot după această epocă, intră în conflict cu clerul şi pune în circulaţie ideea secularizării averilor mînăstireşti, alături de ideea dezrobirii ţiganilor, a desfiinţării privilegiilor boiereşti, egalitatea drepturilor politice, independenţa administrativă şi legis­lativă, libertatea tiparului, armata naţională, instrucţia egală pentru toţi, etc, etc. Cu aceste idei puse în circulaţie de multă vreme, ajuns la apogeul prestigiului său, scrie la 1848 Proclamaţia de la Izlaz, prin care fascinează masele revoluţionare pornite spre Capitală.
După eşuarea revoluţiei al cărei doctrinar cinstit şi inspirat a fost, dar de care n-a ştiut să profite demagogic, se exilează în străinătate, unde stă 11 ani, făcînd propagandă pentru unirea şi independenţa Principatelor. Întors în 1859, încearcă să participe la fapte şi evenimente în aceleaşi condiţii de ton major şi categoric. Este întîmpinat cu respectul datorat trecutului şi bătrîneții sale, dar vremea lui trecuse. Totuşi, elanurile bătrînului cărturar nu sînt rare. Bucuria lui la începerea domniei lui Carol I, după principiile unui stat nou şi cu o inteligenţă occidentală a situaţiilor, dovedeşte cît de onestă era structura sa morală, ştiută fiind opoziţia lui la ideea unui prinţ străin. La 1867, a fost ales preşedinte al «Societăţii Academice», a cărei înfiinţare o pusese la cale. Retragerea de la Societatea Academică, unde n-a izbutit să-şi impună criteriul lingvistic, este prima lui înfrîngere, dar şi ultima. A murit fără să-şi vadă declinul, fiindcă pînă în anul din urmă s-a ştiut «părintele literaturii române» şi a continuat să muncească, polemic şi cu iniţiative, în miezul cel mai viu al societăţii româneşti.
Ion Heliade Rădulescu a fost un romantic al activităţii, un îndrăgostit de mutaţii istorice, un deschizător solemn de drumuri.
Apariţia lui, la începutul Secolului XIX, rezumă admirabil spaima conştiinţei româneşti trezită după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Spaimă de starea politică, de umilinţa neamului, de ignoranţa poporului, şi mai ales de nenorocul şi blestemul acestei latinităţi dunărene. Eforturile monumentale ale lui Heliade de a croi o cultură şi o civilizaţie românească, repede şi eficace, indică voinţa naţională de a împrăştia coşmarul situaţiei noastre balcanice de atunci, întunecimea şi nemernicia. Tonul apostolic al dascălului, aerul său profetic concretizează setea de mărire a ţării, nevoia ei de a ieşi din obscuritate, prin salturi eroice, prin violentarea naturii prea încete. Heliade a sfidat evoluţia printr-o ţinută ciclopică, voind parcă să arate că din moment ce e vorba de istoria unui popor latin, aici, la Porţile Orientului, orice violenţă este îngăduită. Să reţinem această bravură din biografia lui Heliade ca un indiciu esenţial. Ea arată că se pot experimenta şi la noi ciclurile revoluţionare, în care natura să fie supusă, cu condiţia unei noi şi mari pasiuni pentru viaţa naţională, pe care Heliade a avut-o indiscutabil în geniul său”, scria despre cărturar Constantin Fântâneru în 1937 (sursa: dosaresecrete.ro).
Ion Heliade Rădulescu a încetat din viață la 27 aprilie 1872 în București și a fost înmormîntat în curtea Bisericii Mavrogheni, la ceremonia funerară participînd, conform relatărilor din presa epocii, mii de oameni:
,,Capitala era în doliu, și încă înainte de ora precizată pentru actul funebru un public imens unduia pe toate stradele din apropiere. Acolo se aflau miniștri actuali, apoi domnii Kogălniceanu, Ion Brătianu, profesorii de la Universitate, alti profesori, diregători, diferite cluburi politice, jurnalişti, comercianţi si alţii. Cei mai bătrîni dintre companionii vieţii repausatului duceau panglicele carului funebru, colegii săi din Locotenența domnească (1848), generalii Golescu și Tell, purtau panglicele tricolore de la cap, colegii săi din corpul profesoral și al presei, dl. Poenaru și Cezar Bolliac, purtau panglicele de la picioare” (ziarul ,,Confederațiunea”). ,,De la Palatul Academiei, pe unde trecea cortegiul, și apoi pe Calea Mogoșoaiei, imensa poporațiune se înșira fără început și fără final, om lîngă om. Precum zise profesorul Costa-Foru: «Numai morţii si copiii din fașă lipseau la acestă înmormîntare». În fața Academiei, dl. profesor Cernătescu rosti un scurt cuvînt de despărţire eternă. Apoi, la Biserica Mavrogheni, terminîndu-se serviciul divin, domnii Urechia, Hașdeu și Esarcu își făcură onoarea de a fi intrepreții simțămintelor colective: «Biografia lui – spunea Bogdan Petriceicu Hașdeu la înmormîntare – sînt aceşti reprezentanţi ai presei, el, părinte al presei române, biografia lui sînt aceşti dascăli şi şcolari ai întîiului născut al învăţămîntului românesc, voi, tipografi, voi, librari, voi, bărbaţi de carte sînteţi biografia lui – el, tipograf, el, librar, el, renăscator al presei şi al prozei şi poeziei române, după o seculara amorţire” (,,Familia”, 1872).
Definit de Călinescu drept ,,a doua mare perso­nalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, Heliade a fost un deschizător de drumuri, un înflăcărat al scrisului şi al faptei, un mare animator al culturii naţionale.
Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilînd între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.
Paginile bogatei opere pe care a lăsat-o Ion Heliade Rădulescu sînt pline de învăţăminte ce nu şi-au pierdut actualitatea:
* ,,Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cîrmuit și păstorit”.
* ,,Cine nu e prieten cu sine, în zadar cată pacea şi prieteşugul cu alţii”.
* ,,Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor de limba naţională: ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limbă, va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi popolii. Limba singură uneşte, întăreşte şi define naţiunea: ocupaţi-vă de dînsa mai nainte de toate, şi nu veţi face prin aceasta decît cea mai fundamentală politică, veţi pune fundamentele naţionalităţii”.
* ,,Oricît de sus vom înălţa pe femeie cu inima şi cu sufletul, cu atîta mai sus ne înălţăm pe noi înşine, şi oricît de jos o vor degrada legile pe care le facem noi, bărbaţii, pe atîta, şi încă şi mai jos, ne degradăm noi înşine. Ocupaţi-vă, femei, şi grăbiţi întru a ajunge la predestinaţia voastră, să îmblînziţi, adică să umanizaţi, să desgrosolonizaţi pe om, să daţi patriei cetăţeni liberi din fiii voştri şi cetăţene serioase din fiicele voastre. Suflaţi în sufletele noastre amorul patriei, amorul acela de care voi sînteţi capabile cînd iubiţi ceva”.
* ,,Părinţii şi căpeteniile noroadelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandează poeţii sînt veșnice şi neveştejite”.
* ,,Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cît veţi putea şi cum veţi putea, dar nu cu răutate: faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi binecuvîntează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strică”.
* ,,Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni, şi ştie că natura nu cunoaşte Neamţ, Englez, Francez, Grec sau Român, ci OM”.
R.M.