Ion Gheorghe – poetul ziditor de limbă română, din cuvinte alese
  • 22-11-2020
  • 0 Comentarii
  • 531
  • 0

Nu vreau să fiu nici vesel și nici trist, nici să epatez și nici să mă laud – sînt cum sînt și vreau să rămîn așa, pentru că originea mea de țăran nu-mi dă voie să fiu altcumva. Nu despre mine vreau să vorbesc în cele ce urmează, ci doar să-mi exprim cîteva din gîndurile care mă preocupă: bucuria că exist, dar și amărăciunea pe care o resimt în fața unor realități triste. Mi-am amintit cu nostalgie de trecutul meu literar, ca tînăr dornic de afirmare, atunci cînd mă găseam publicat cu vreo poezie într-un colț de revistă sau de ziar. Urcam anevoie pe drumul spinos al literaturii, nu totdeauna întîmpinat de figuri luminoase și cu brațele deschise, că primitoare nici vorbă să fie lumea scriitorilor, alcătuită mai mult din orgolii și neaveniți. Spun acest lucru pentru că am întîlnit puțini scriitori cu inima deschisă, care să mă primească cu o vorbă bună, cu un sfat. Unul dintre aceștia, o figură importantă între mărimile scriitorilor români, care la vremea debutului meu mi-a întins o mînă de ajutor, a fost poetul Ion Gheorghe, redactor de revistă, conducător de cenaclu, autor de volume de poezii. Cu mînă de meșter făurar și demnitate de poet adevărat, el a scris, de-a lungul carierei sale, nu cărți-cărămizi, nu lespezi de pe maluri de rîuri, ci a zidit limba română în cuvinte de aur, îmbrăcînd-o în fire de mărgăritar, brodate în spiritul respectului pentru legile străbunilor săi. Nu știu cît de patriot a fost. Nu știu cît de mult a iubit colinele acestor icoane de pămînt românesc, de codri îmbrăcați în fecioare de rouă și plaiuri de spice aurii, dezmierdate de cîntecul privighetorii, pictate cu Albastru de Voroneț. În schimb, știu că orice tînăr poet care-i trecea pragul, în biroul său de la ,,Luceafărul”, se putea considera un norocos pentru o viitoare carieră literară, dacă era girat de cuvintele sale de maestru. Altfel spus, i se deschideau porțile spre publicare în paginile revistei amintite. Prin exigența sa, pe cei talentați, pe care îi simțea cu flerul profesionistului, avea să-i trezească la realitatea poeziei de esență, în care să primeze mesajul, prin metaforă și limbă literară curată. Astfel încît, odată cu trecerea timpului, să reușească să se impună în peisajul nostru poetic. Din această cauză, numărul dușmanilor lui creștea zilnic. Cei care i-au fost aproape știu ce vorbesc. Cînd Ion Gheorghe descoperea un tînăr talentat, îi dădea girul său spre publicare, fiind convins că acel poet nu-l va dezamăgi. Printre acei norocoși mă număr și eu, și sînt mîndru că mi-am făcut ucenicia și la revista ,,Luceafărul”, avînd prilejul să mă bucur de sfaturile sale. Mai mult decît atît, cu sprijinul său, am reușit să-mi prezint cîteva din creațiile poetice în ședințele cenaclului pe care îl conducea, de la Uniunea Scriitorilor, cu ședințele desfășurate la sediul din Calea Victoriei nr. 115. Acum, pe porțile acelui sediu sînt niște lacăte de temniță, pentru că imobilul a fost revendicat. Ce înseamnă asta? Că politicienilor noștri nu le pasă de scriitorii României, cei care încă mai cred în cultura acestei țări, dar care sînt lipsiți de posibilitatea de a se opune jafului care împuținează pe zi ce trece valorile culturale și spirituale ale poporului român. Fie că vorbim de Ion Gheorghe, sau de oricare alt poet consacrat din vremea epocii comuniste, cu anumite excepții, trebuie să recunoaștem că, în ciuda cenzurii oprimante, ei găseau fel și fel de portițe să-și strecoare creațiile, pentru a-și păstra, în primul rînd, demnitatea de oameni... Pentru că și la vremea aceea era o modă a poeților, iar lumea scria... Poeții căutau mentori care să le ghideze scrisul într-un fel sau altul. În cazul meu, Ion Gheorghe a fost unul dintre aceștia. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut pentru mine, ca tînăr poet, și pentru literatura română, prin opera domniei sale.

ION MACHIDON,

președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite