Cealaltă sfătuitoare ar fi fost mama oficială, Isabelle Romée. Poate că nu este tocmai o întîmplare faptul că Ioana a auzit pentru prima dată „vocile” în anul 1420, anul în care este semnat Tratatul de la Troyes, care îi amenința tronul lui Carol al VII-lea, ginerele Yolandei. Contextul politic al vremii care stătea să îi strice planurile de domnie Yolandei a făcut necesară și urgenta mirungere a lui Carol al VII-lea, un act plin de semnificații în sine.
Însă, înainte de asta, trebuia ca un alt miracol să se întîmple, unul de natură să frapeze atît inamicul cît și populația a cărei imaginație se aprindea foarte ușor și care putea fi și mai ușor alimentată în scopul manipulării. Un regat salvat de o ciobăniță era un plan magistral și o lovitură genială de război, plan care purta amprenta Yolandei, cea despre care se spunea că este o femeie cu inimă de bărbat. Iar ,,Fecioara din Orléans” se potrivea de minune acestui plan. Faptul că aceasta primise o educație sănătoasă în copilărie și adolescență este confirmat și de faptul că vorbea limba franceză foarte bine, deși în regiunea în care crescuse nu se vorbea decît graiul loren. Mai mult decît atît, Ioana știa să călărească și să mînuiască armele, abilități care nu ar fi putut exista în lipsa unui antrenament anterior. În momentul în care a ieșit în lume, Fecioarei din Orléans nu i-a fost deloc greu să acceadă în cercurile foarte înalte, lucru aproape imposibil pentru o simplă ciobăniță. Tot în această perioadă, purta la mînă un inel cu însemnele casei de Orléans, iar cînd și-a comandat un costum a cerut să fie confecționat din materiale în culorile verde și roșu închis – desigur, culorile casei de Orléans. În diferite ocazii, cunoștințele ei păreau să depășească nivelul obișnuit al unei localnice: la un moment dat, Ioana a făcut aluzie la un acord secret încheiat între Carol al VII-lea și Scoția, informație pe care nu o putea avea decît de la sursă.
Reușita planului Yolandei era condiționată de două lucruri: adevărata origine a Ioanei trebuia să rămînă secretă, iar în acele timpuri în care credințele și întîmplările miraculoase făceau deliciul oamenilor trebuia ca intervenția acesteia să poarte neapărat o amprentă miraculoasă. Tocmai aceste două motive au stat la baza întemeierii mitului ciobăniței care s-a transformat într-o luptătoare mînată de un patriotism arzător. Educația strictă și sfaturile pe care le primea de la „voci” au făcut ca, în timpul celebrului proces care a început la 21 februarie 1431, Ioana să adopte comportamentul unui prizonier de război, evitînd să răspundă la întrebările compromițătoare sau să ofere informațiile cerute. Dacă mințea, o făcea numai pentru că jurase să păstreze secretul.
Factorii ce au condus la sfîrşitul tragic al Ioanei au fost atît victoria ei, cît şi vocile pe care le auzea. Pe data de 22 mai 1430, Ioana, pe atunci în vîrstă de 18 ani, a fost luată prizonieră şi închisă de englezi la înfrîngerea cărora participase. Împotriva ei s-au formulat 12 acuze grave, printre care şi „oroarea” purtării de veşminte bărbăteşti, vărsarea de sînge britanic şi refuzul de a tăgădui că aude vocile sfinte. În momentul în care au condamnat-o la moarte, judecătorii erau convinși că cea care pornea către rug la o vîrstă atît de fragedă nu este decît o simplă ciobăniță. Cu toate acestea, ea a facut o singură dezvăluire tribunalului, pe care legiuitorii au considera-o o mostră de infatuare: „Dacă ați fi mai bine informați asupra persoanei mele, v-ați dori să nu mă mai aflu în mîinile voastre”.
Dar să relatăm faptele. La procesul ei din 1431, Ioana a oferit judecătorilor mai multe detalii intrigante referitoare la voci. Iniţial, ea le auzea doar cînd era cuprinsă de teamă. Nu le-a putut distinge mesajele abia şoptite decît cu a treia ocazie, cînd sfinţii s-au şi materializat vizual pentru prima dată. Şi nu putea înţelege vocile dacă în casă sau în curte era zgomot. Ea a spus că aceste apariţii erau însoţite de un „miros plăcut”, iar teama pe care i-o inspirau o făcea să cadă în genunchi. Iată şi părerea medicală modernă. Este foarte probabil ca, încă din pubertate, Ioana să fi suferit de atacuri intermitente de acufenă în formă agravată, acel ţiuit iritant din urechi pe care mulţi din cei care suferă de această afecţiune îl traduc într-o voce care le vorbeşte. Acufena se manifesta în cazul ei unilateral, pe partea dreaptă, şi era însoţită de tulburări vizuale sub forma de lumini intense, un fenomen frecvent. O altă opinie medicală este că Ioana suferea de un anumit tip de tumoare cerebrală, un tuberculom. Apărînd în regiunea temporo-sfenoidă a creierului, tumoarea poate produce simptome de voci şi viziuni.
Indiferent de diagnostic, Ioana ar fi fost internată. Însă anchetatorii ei au poruncit: „Moarte, prin ardere pe rug”. Ioana, în vîrstă de numai 19 ani, era îngrozită de ideea de a arde de vie, însă nu a tăgăduit natura divină a apariţiilor sale. A murit cu numele lui Isus Chrisos pe buze. Ioana d’Arc a intrat în legendă pentru că intervenția ei a schimbat soarta războiului cîștigat de francezi. După secole, în anul 1909, Biserica a recunoscut greșeala comisă de Inchiziție, iar Ioana d’Arc a fost beatificată. În anul 1920, Papa Benedict al XV-lea a decis sanctificarea eroinei.
Sfîrșit
R.M.