Ioan Slavici l-a cunoscut pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, pe cînd era student în anul II la Facultatea de Drept și își satisfăcea stagiul militar. Eminescu era student audient în anul I, fără însă a urma cursurile vreunei facultăți. S-au împrietenit și amîndoi au început să studieze și cursuri complementare: istoria artei, literatura antică, filozofie, istorie, fizică, economie. La Viena, baza tuturor cursurilor era filozofia. Dar Slavici avea puține cunoștințe de filozofie și, în discuțiile purtate, Eminescu încerca să-i înlăture toate lacunele de această natură, predîndu-i adevărate lecții, chiar dacă, la început, se arăta refractar la speculațiile filozofice. Curînd, se vor împrieteni și Eminescu începe să-i împrumute cărți, după care îl chestionează, ca la școală, să vadă ce și cît a înțeles. La fel de puțin știutor se arată Slavici și la literatura română. ,,M-am luminat mai mult decît studiind cursurile de la universitate”, va recunoaște el. Tot Eminescu i-a dat lui Slavici și primele cunoștințe mai ample despre Limba Română, și de la el a înțeles ce înseamnă ,,războiul limbilor” (cum îl numea Gh. Barițiu în ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”), care se ducea, de cîteva decenii, între partizanii diferitelor școli filozofice de la noi.
Deși aparent deosebiți, pe cei doi prieteni îi legau cîteva idei extrem de importante: gîndul unității naționale, dorința de civilizare a tuturor românilor din cele trei provincii, folclorul și limba populară. Eminescu i-a arătat Revista ,,Convorbiri literare” și i-a vorbit despre obiectivele Societății ,,Junimea” din Iași. Și rezultatul a fost cel scontat de poet: curînd, Ioan Slavici va publica studiul ,,Noi și maghiarii”, comedia ,,Fata de birău” și cîteva poezii. Și în urma tuturor insistențelor venite de la membrii ,,Junimii”, în 1874, Slavici va veni la Iași, unde se va împrieteni cu falanga moldovenească a culturii noastre. Chiar și Maiorescu începuse să-l aprecieze, fiindcă vedea în el expresia țăranului ardelean, aspect care cam lipsea din preocupările grupării junimiste. Extinzînd aria cercetării, se poate spune că odată cu primele contacte cu personalitățile de la ,,Junimea” – Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Iacob Negruzzi sau Th. Rosetti – curînd va începe procesul conturării și desăvîrșirii personalității lui Slavici. Puțini contemporani ne-au lăsat amintiri despre Ioan Slavici, insuficiente pentru a-i creiona portretul. Și motivul principal a fost caracterul sucit al scriitorului, inabilitatea de a-și face prieteni și darul de a spune unora în față cît erau de păcătoși și proști. Aidoma contemporanului său, poetul Alexandru Macedonski, orgolios peste măsură, disprețuitor și vanitos, și blagoslovit cu darul de a-și face dușmani.
Volumul ,,Amintiri” reunește pagini scrise într-un interval mare de timp și cu o problematică pe care o explică în primele pagini. ,,Cele cuprinse-n cartea aceasta au fost scrise și publicate în deosebite timpuri, la deosebite ocaziuni și-n urma unor deosebite îndemnuri, sînt deci în ele, pe ici, pe colo, fie repetițiuni, fie complectări, care vor fi supărînd pe unii dintre cititori. Le cer acestora iertare; am socotit însă că buna credință literară îmi impune să le reproduc toate așa cum au fost publicate, fără de nici o scădere și fără de nici un adaos...”.
Încercînd sistematizarea materialului expus cititorului de Ioan Slavici, putem împărți relatările pe mai multe capitole: Mihai Eminescu surprins în mai multe împrejurări care, puse cap la cap, ocupă cam trei sferturi din lucrarea sa, și anume: Eminescu-omul, Serbarea de la Putna, La Viena, Congresul, Masa festivă. Apoi: Alecsandri și Eminescu, Eminescu și conservatorii, Eminescu la București. Urmează capitolul mai scurt consacrat lui Ion Creangă, George Coșbuc, Caragiale.
Primele pagini de amintiri sînt cele scrise și publicate cu ocazia comemorării lui Eminescu, și nu întîmplător le-a intitulat ,,Eminescu-omul”. Vorbind despre Eminescu, Slavici are prilejul să vorbească mai mult despre sine: ,,Mi-a fost întotdeauna greu să vorbesc despre dînsul, mărturisește Slavici, căci nu puteam s-o fac aceasta fără să vorbesc și despre mine însumi”. Și citindu-i paginile, avem impresia că ne spune: ,,Vedeți, Eminescu a fost prietenul și învățătorul meu, el m-a învățat să scriu românește, el mi-a citit, mi-a transcris și mi-a trimis spre publicare primele pagini literare, el m-a introdus în lumea filozofiei și a științei, cu el am discutat problemele politice ale vremii mele...”. În amintirile lui Slavici nu avem de-a face cu simple relatări ale unor evenimente legate de viața poetului, așa cum întîlnim în majoritatea amintirilor celor care l-au cunoscut, deoarece, pentru Slavici, ,,Eminescu nu a fost un poet, nici în genere, scriitor, ci un om sufletește apropiat pe urma căruia am avut multe momente de mulțumire senină și povățuitor în cele literare”. În aprecierea unanimă, dintre toate portretele făcute poetului, acela făcut de Slavici este cel mai apropiat de adevăr, pentru că scriitorul ardelean a înlăturat masca de bronz cu care eminescologii au tot încercat să-l acopere pe poet. El a pătruns dincolo de operă, s-a apropiat de sufletul lui și l-a prezentat ca pe un adevărat prieten și un neîntrecut dascăl. Sub raport fizic, l-a arătat așa cum a fost: ,,Un tînăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochii mărunți și visători și întotdeauna cu un zîmbet oarecum batjocoritor pe buze”. Odată împrieteniți, ei umblau doar împreună și frecventau doar aceleași cursuri: de drept roman, istoria artei, filozofia antică, anatomie și fizică. După care Eminescu, mai avizat în tainele artelor și științelor, căuta să verifice cît înțelesese prietenul său din cursurile audiate, fiind gata să-i dea lămuririle necesare asupra unor chestiuni insuficient înțelese. Dar cel mai mare ajutor primit de Slavici a fost despre cunoștințele de limba și literatura română. Și sesizîndu-i darul de povestitor, precum și vastele cunoștințe de folclor literar, l-a îndemnat să-i relateze despre acest domeniu și, în cele din urmă, să aștearnă pe hîrtie toate... de limbă ardelenești. Cum Slavici nu deținea toate tainele limbii și literaturii populare, Eminescu, răbdător, îi corecta scrierile pe care abia după aceea i le trimitea la Iași, pentru a fi tipărite în ,,Convorbiri literare”. Căci, provenind dintr-o provincie aflată în stăpînirea austro-ungară, el vorbea mai bine limbile maghiară și germană decît româna. Mai tîrziu, fermecat de darul de povestitor al lui Ion Creangă,
avea să-l îndrume și pe el la scris, lăsîndu-i liberă exprimarea regional-moldovenească pe care și el o cunoștea atît de bine.
Pe Slavici îl cunoaștem prin tot ce a scris despre sine, dar pe Eminescu din ce au scris alții, căci, murind de tînăr, n-a apucat să-și sistematizeze amintirile. Slavici și-a tipărit volumul ,,Amintiri” în 1924, la numai 3 ani după tipărirea lucrării ,,Închisorile mele”, cu scopul de a-și justifica activitatea politică. Cartea nu s-a bucurat de aprecierea contemporanilor și i-a creat noi adversități. A găsit atunci o altă modalitate de comunicare: și-a strîns în volum paginile de amintiri despre Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale sau Coșbuc. Eminescu l-a ajutat pe Slavici în cariera lui de scriitor, și Slavici l-a ajutat pe Coșbuc. Și atunci s-a produs o minune: toți adversarii lui Slavici au început să-l aprecieze. ,,Cititorii sînt datori a cerceta paginile lui Slavici pentru ca să-și elaboreze priviri pozitive în felul acestui genial fiu al poporului nostru, Eminescu” (C. Bogdan-Duică). Și a mai fost ceva care l-a determinat pe Slavici să aștearnă pe hîrtie rînduri despre Eminescu. S-a întîmplat ca Panait Istrati să publice în ,,Adevărul literar” un text prin care urmărea să-l denigreze pe Eminescu: ,,Eminescu s-a condamnat pe sine însuși, și-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate națională, cînd, ca ideal de progres uman, s-a mulțumit să dorească doar binele țării sale (...) Sărmane Eminescu, mai scrie Panait Istrati, Minte străfulgerată de geniale gîndiri, cît ți-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descoperitori şi propovăduitori ai ideii de dezrobire internaţională din apusul Europei cu care ai fost doar contemporan”.
Pentru Ioan Slavici, Eminescu n-a fost poetul, ci un prieten apropiat de la care a învățat multe. Ani de zile, nu publica nimic fără să-i dea lui Eminescu să citească mai întîi ce scrisese și, eventual, să corecteze. Eminescu avusese o copilărie zbuciumată. Citise mult și umblase prin multe școli. De asemenea, călătorise mult prin Moldova, Transilvania și Muntenia și fusese sufleur în diferite trupe teatrale ambulante. Prin comparație, Slavici avusese o copilărie lipsită de griji, alături de sora lui mai mare din zona Ardealului. Deși de vîrste apropiate, Slavici știa mai puțină carte în comparație cu Eminescu. Văzîndu-l atît de ignorant în știința filozofiei, Eminescu îl sfătuiește pe Slavici să-i citească pe Schopenhauer, Confucius, Buddha și ,,Dialogurile” lui Platon. Scuzîndu-se de prioritatea examenelor sale la Drept și instrucția în cazarma de lîngă Viena, Eminescu îi răspunde: ,,Ascultă-mă pe mine, o să te prepari mai ușor și o să fii mai bine pregătit dacă faci cum îți spun eu...”. Tot Eminescu este acela care îl sfătuiește să învețe Franceza și să aprofundeze Germana.
Cît timp au fost colegi la Viena, Slavici văzuse în Eminescu un tînăr superior și doritor de trai bun. Umbla bine îmbrăcat, fuma țigări fine și bea numai vinuri superioare. Altfel, era un om cu trebuințe puține, dar cu apucături boierești care știa să sufere și să rabde, fără să se plîngă, și respingea cu oroare tot ce i se părea vulgar. Tatăl său îi punea la dispoziție mijloace bănești să ducă o viață ușoară, deci nici vorbă de sărăcia în care, chipurile, fusese obligat să se chinuie toată viața. Îndată ce primea bani de acasă, își cumpăra cărți și, cîteva zile, nu-l mai vedea nimeni în societate. Și Slavici amintește de harababura care exista în locuința lui Eminescu, și că pentru el nu exista deosebirea dintre zi și noapte, ca la ceilalți studenți. În iarna anului 1874, Eminescu, Slavici și Samson Bodnărescu au locuit laolaltă la Trisfetite. Serile se reuneau acasă la Miron Pompiliu, la doamna Burlă sau la Veronica Micle, petrecînd momente încîntătoare de muzică și poezie. Pe urmă, în toamna anului 1877, Eminescu s-a mutat la București, căci fusese angajat ca redactor la Ziarul ,,Timpul”. În cei peste zece ani petrecuți aici, a schimbat multe locuințe. Pe Eminescu îl iubea toată lumea pentru firea sa deschisă, prietenească și veselă. Nu puteai să nu iubești un tînăr atît de frumos și deștept. Cît a stat cu chirie în casa lui Ioan Slavici din Piața Amzei, Eminescu nu și-a deranjat niciodată prietenii. Nu-l încurca nici propria neorînduială din odaia sa. Băutor n-a fost niciodată Eminescu, și nici fumător în exces. Doar cafelele îl mai linișteau, deși era la curent cu răul pe care i-l puteau pricinui. Obiceiul lui era să citească cu voce tare ce îi plăcea, mai ales poeziile, și făcea multă gălăgie cînd scria. Se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă. Atunci Slavici îi bătea în perete și se liniștea, stingînd lumînarea. Dar cînd credea că stăpînul casei adormise, aprindea lumina și o lua de la capăt cu zgomotul. Se iscau discuții, și Eminescu îi reproșa că abuzează de afecțiunile lui și vrea să-l terorizeze. Slavici spune că acestea erau primele simptome ale bolii poetului. Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, un adevărat fiu al tatălui său, care era un munte de om.
PAUL SUDITU