Deci, corupția s-a extins din treaptă în treaptă la toate nivelele. În plus, cei puși să cerceteze, să aplice legile, cîștigă mai mult dîndu-se de partea profitorilor decît dacă ar urmări și ar divulga afacerile oneroase.
Nu mai există decență, nu se mai respectă regulile de comportament, vecinii se deranjează unii pe alții. ,,O parte tot mai mare din semenii noștri lasă impresia că și-a făcut și cei șapte ani de-acasă la fără frecvență”. (p. 87) Și greșim dacă ne gîndim că numai tineretul trăiește după noile nereguli, sînt și oameni în vîrstă care-și aproprie noile principii. Psihologii știu mai bine cînd spun: comportamentul se transmite, indiferent de vîrstă. Să ne gîndim la ,,nebărbiereala” bărbaților, la ținuta lor cu pantaloni rupți, cu fundul lăsat etc. Se face totul din comoditate, în virtutea inerției și, în plus, din dorința de a atrage atenția chiar și printr-un caraghioslîc. Autorul eseului e dur: ,,Niciodată nesimțirea nu a atins asemenea cote”.
Optimizarea agresivă în domeniul sanitar, înmulțirea și reclama farmaciilor pentru folosirea medicamentelor duce, de fapt, pe lîngă cheltuială, la slăbirea imunității.
O decădere importantă se constată și în viața erotică. Se impun lecții despre sex în școală, tinerii încep să aibă relații intime de la vîrste tot mai mici. De la preludiu, se ajunge la perversiuni. Se transformă promiscuitatea în stil de viață. Momentul căsătoriei este amînat din ce în ce mai mult, cel al procreării, de asemenea. Unii/unele își schimbă partenerii cum schimbă posturile cu telecomanda. Abandonarea a tot mai multe reguli și obiceiuri decente a ajuns definitorie pentru generația telecomenzii. Pentru că telecomanda îi face să evite repede ceea ce nu le place sau nu le convine. S-a creat o inerție prin care să se elimine răul și astfel, la un moment dat, nu se mai savurează binele.
Activitatea omului se reduce din ce în ce mai mult, și nu numai pentru că munca e luată de mașini (de tăiat, de spălat, de tocat, de ,,măturat” cu aspiratorul etc.), ci și prin reducerea săptămînii de lucru la cinci zile, și se propune ca și vineri să fie ,,zi scurtă”. Mașinile ne ajută să producem din ce în ce mai mult lucrînd din ce în ce mai puțin. Oamenii vor ajunge să nu mai facă aproape nimic. Butonul înseamnă propria noastră involuție biologică. Pensionarii care își fac singuri menajul trăiesc mai mult. Copiii și tinerii nu mai depun nici un efort. A crescut numărul obezilor, de la copii pînă la cei maturi și nu numai. Plăcerea mîncării, susținută de emisiunile tv., la care se adaugă ingerarea permanentă de medicamente, slăbesc sistemul imunitar, șubrezesc sănătatea. Așa-zisele ,,leacuri băbești” – ceaiuri, gargară, comprese etc. – au dispărut. Totul va deveni artificial. Omul nu se va mai maturiza. Unii cercetători din domeniul inteligenței artificiale afirmă că omul va face chiar și sex cu roboți. Vom trece cu toții de la viața de ordinul doi la cea de ordinul întîi – de la a trăi pentru alții la a trăi pentru sine.
Autorul ne informează, pe pagini întregi, de ,,virajele neașteptate” în istoria și viața lumii (începînd cu Turcia și meritul lui Atatürk, cu valurile de migranți, amintește despre Gorbaciov și Reagan, Rusia lui Elțîn, Crimeea, care a fost doar cireașa de pe tort, Putin, Polonia și Ungaria, China, Xi Jinping, Orientul Apropiat, America Latină, care, ,,nici după Cien años de soledad, nu reușește să descopere drumul democrației” ș.a. Merită citate următoarele rînduri: În 1992, după ce eșalonul al doilea din fostul partid comunist a cîștigat din nou alegerile din România, LE MONDE a publicat o caricatură care-l înfățișa pe Ceaușescu exclamînd: ,,Merde! J’aurais dû organiser des éléctions libres!”. Le-ar fi cîștigat, încă de atunci. Astăzi, și-ar spulbera adversarii. (p. 124) Populiștilor, care, pe căi facile, obțin cîștiguri imediate, nu le pasă că acestea se vor întoarce împotriva lor, lovindu-i puternic și pe alții, aruncînd chiar în sarcina copiilor lor credite de neimaginat. În ceea ce privește împrumuturile, practic, toată planeta e îndatorată. Cum se explică acest lucru? – se întreabă/ne întreabă autorul. ,,Răspunsul e simplu: în spatele lor se află unul și același tip uman: populistul, cel care vrea să aibă azi totul, fără să calculeze dacă va fi în stare să-și plătească vreodată datoriile și trăgînd nădejde că le va arunca în spinarea generațiilor viitoare”. (p. 127) Expresie a involuției noastre morale, acest tip de om s-a răspîndit în toate țările lumii și în toate categoriile sociale.
Cu o putere de pătrundere extraordinară, autorul devoalează mașinațiunile politice din zilele noastre - modificarea majorității parlamentare între alegeri: cei din opoziție încep așa-zise negocieri cu aleșii de la putere, îi ,,reevaluează”, îi etichetează ca ,,dizidenți”, le găsesc calități și fac socoteli ca la tarabă de cîți foști adversari ar mai avea nevoie să atragă ca să răstoarne guvernul. Tehnica de manipulare e ieftină, dar, auzind-o în fiecare zi, cei mai mulți ajung s-o creadă. Și acest lucru se întîmplă în toate domeniile.
Alt aspect care merită subliniat este dispariția satului; mai întîi în Vest și, treptat, și în Est. Populația s-a mutat la oraș sau a emigrat. ,,Orășenii” nu mai au nimic de-a face cu mentalitatea satului. Legătura dintre om și natură a murit, iar economia de schimb a pulverizat-o pe cea naturală.
Farmecul de locuri liniștite al parcurilor a fost diminuat de terasele societății de consum, care au mușcat adînc din suprafața lor; nevoia celui venit în parc să respire un aer mai curat și să se rupă o clipă de lume e anulată de muzici de toate felurile, de aglomerație, de chioșcuri și mîncăruri, de cei dornici de distracție. Dar sînt și alții care se simt bine făcînd shopping, cutreieră magazinele, transformînd actul cumpărăturii dintr-o necesitate într-un moft. De asemenea, viața de noapte, cîndva restricționată, le oferă locuitorilor posibilitatea să-și bată joc de bani pe băuturi inutile, dedîndu-se și la droguri.
Cinematografele au ajuns în paragină pentru că omul modern nu mai trebuie să plece de acasă pentru a se uita la filme. În același declin se află teatrele, filarmonicele, tot ce e legat de cultură. S-a micșorat și numărul librăriilor, cele existente fiind ,,particulare”.
Dispar albinele – factorul polenizator esențial –, neglijîndu-se rolul pe care îl joacă ele și alte insecte în supraviețuirea regnului vegetal. E, poate, cea mai uimitoare legătură între plante și animale: plantele eliberează oxigenul de care au nevoie animalele, dar și omul. ,,Dacă în economie participanții își urmăresc doar propriul interes, făcînd însă ca prin acțiunile lor conjugate toată lumea să aibă de cîștigat, la fel și în biosferă, insectele și animalele își caută doar hrana, dar reușesc să înmulțească plantele”. (p. 149) Chiar și existența animalelor domestice, care ne asigură carnea, e asigurată de plante și de ceea ce produc ele. Și această simbioză e zdruncinată de omul de azi, care, în goana după profit, împrăștie pesticide otrăvitoare în doze nejustificat de mari ca să aibă un sold mai mare în bancă.
Ne-a bucurat mult apariția maselor plastice: conductibilitate electrică nulă și termică mică, densitate redusă și stabilitate chimică deosebită. Dar, fiindcă există totdeauna un dar, polimerii care intră în compoziția lor și care cuprind un număr uriaș de molecule identice ale unor compuși nesaturați (monomeri) pot fi doar în timp îndelungat descompuși. Deseori ajung în mări și oceane și sînt înghițite de pești – la fel se întîmplă și cu sticlele aruncate în rîuri. Fragmente microscopice de plastic au ajuns și în sol, în apa freatică, apoi în corpul omenesc (în sînge și în diverse organe).
Distrugerea pădurilor e o adevărată crimă, pentru că arborii nu sînt un element de decor, ci niște ființe și au un rol esențial în compoziția aerului, în hrănirea solului. În plus, lipsa lor determină alunecări de teren, modificînd chiar relieful, și duce la încălzirea globală, deși unii afirmă, în mod cu totul greșit, că aceasta e o invenție. Emisiile fabricilor otrăvesc și ele ființele din jur, au dispărut nenumărate specii de plante și animale. Eroziunea solului și deșertificarea unor suprafețe întinse sînt alte efecte ale acțiunilor iresponsabile ale omului.
Nici înmulțirea mașinilor nu favorizează traiul nostru. Coloanele întinse pe zeci de kilometri, claxoanele, sirenele salvării, aerul irespirabil, gazele emanate – toate acestea simțim cum ne apasă. Unii se deplasează și de trei ori pe zi la magazinele mari să-și mai cumpere un produs sau altul. Nici creșterea prețului carburanților nu-i poate domoli de această vînzoleală. Sînt persoane care au mai multe mașini pe care le schimbă și merg singuri în mașină. Și toți plătim (de la buget) reparațiile drumurilor pe care ei le strică. Pentru ei nu mai există decît prezentul, nu se gîndesc nici la cheltuielile medicale generate de îmbolnăvirile cauzate de noxele produse de ei. Oare s-au gîndit ei vreodată că ar fi mult mai bine să folosească mijloacele de transport în comun și să se deplaseze în mașina proprie pentru drumuri în afara localității sau în cazuri extreme?
În cîteva pagini, autorul se referă la lumina speciei umane, care a dus la descoperiri fundamentale, dezvăluind structura atomului. ,,Rînd pe rînd, electronul, protonul și neutronul și-au ocupat locul binemeritat în rîndul particulelor elementare. Astăzi știm că majoritatea reacțiilor chimice au loc prin transferul unor electroni sau al unor protoni. Cei dintîi sînt cedați de metale și acceptați de nemetale, cei din urmă părăsesc un acid pentru a se uni cu o bază” etc. etc. Nu pot rezuma aceste informații care conțin date și calcule, formule etc. pentru cei cu pregătire în domeniu.
Autorul e preocupat și de relația dintre oameni, de lipsa de comunicare, de conflictul între generații; am început să-i ignorăm pe cei cu care nu sîntem pe aceeași lungime de undă. Oamenii comunică mai mult tehnic și foarte puțin sufletește. Lumea virtuală reduce din ce în ce mai mult importanța celor cu care avem de-a face în lumea reală. Aproape nimeni nu se mai obosește să țină cartea în mînă (deși apar nenumărate volume, maculatura sufocînd valorile), dar nici lectura pe calculator n-a prins. Și nici vizionarea pieselor de teatru pe Youtube, nici ascultarea simfoniilor sau a concertelor. Pe măsură ce societatea se va ,,perfecționa”, individul nu se va mai lovi de nici un obstacol în trecerea lui prin viață și își va pierde orice motiv de a învăța. Nu va mai fi nevoie să ia creionul în mînă să scrie. Comoditatea pe care i-o oferă calculatorul îl face să neglijeze (să uite) și regulile scrierii corecte: uitați-vă numai la despărțirea în silabe de la capăt de rînd (,,așa vrea calculatorul!” – de parcă el stăpînește omul) sau la omiterea semnelor diacritice specifice limbii române.
Autorul e preocupat și de cuplul clasic care stă la baza renașterii omenirii, de relațiile sexuale, de nașterea unui număr tot mai mic de copii. Subliniază ,,ieșirea la suprafață” a femeii și a rolul ei esențial în perpetuarea speciei. Azi oamenii sînt interesați tot mai mult de actul sexual și mai puțin interesați de copii. M-a surprins concluzia: ,,Bărbatul este un număr real, femeia a devenit un număr complex, cu abscisa aproape egală cu ordonata într-un grafic care are pe cele două axe plăcerea sexuală și cea maternă.
Bucurîndu-se de amîndouă, ea îi e superioară lui, care trăiește doar pe axa reală și nu în planul complex. Și dacă fericirea e asemenea modulului unui astfel de număr, care conține și o parte imaginară, a ei va fi mai mare”. (p. 185)
Se subliniază, de asemenea, spectrul îmbătrînirii populației, politica unui singur copil, slăbirea familiei tradiționale prin cupluri pasagere dintre parteneri/iubiți, iubite/amanți, amante. Cu vîrsta, devenim cu toții fragili, ceea ce duce la involuție. Și, slabe speranțe din partea tinerilor și, apoi, a copiilor! Sînt tot timpul cu telefonul în mînă, căutînd ceva care să-i scape de singurătate.
E cazul să ne-ntrebăm: cum va fi viața de acum încolo? Sau, cum întreabă Adrian Păunescu (1943-2010) în poezia sa ,,Ordinea de zi” (pusă pe muzică și cîntată de Gh. Nicolescu, cel care nu vede cu ochii, ci cu inima și gîndul): ,,Viața noastră ce-ați făcut cu ea?”.
Toate acestea mi-au răscolit gîndirea și memoria. Fără să vreau, m-am întors la cuvintele lui Pascal (1623-1662) – marele om de știință și filozof francez, care n-a trăit decît 39 de ani, ca și Eminescu. El ne invită să reflectăm asupra enigmei naturii umane. Qu’est-ce que c’est l’homme dans la nature? Un néant à l’égard de l’infini, un tout à l’égard du néant, un milieu entre rien et tout. (Ce este omul în natură? Un nimic față de tot, un tot față de nimic, e la mijloc între nimic și tot.). Dar, în următoarele rînduri aduce un adînc omagiu omului: L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature, mais c’est un roseau pensant. Il ne faut pas que l’Univers entier s’arme pour l’écraser. Une vapeur, une goutte d’eau suffit pour le tuer. Mais quand l’Univers l’écraserait, l’homme serait encore plus noble que ce qui le tue, parce qu’il sait qu’il meurt, et l’avantage que l’Univers a sur lui, l’Univers n’en sait rien. (Omul nu e decît o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gînditoare. Nu e necesar ca Universul întreg să se înarmeze ca să-l strivească. Un abur, o picătură de apă e suficientă ca să-l ucidă. Dar cînd Universul îl va zdrobi, omul va fi mai nobil decît acela care-l ucide, că el știe că moare, dar despre avantajul pe care Universul îl are asupra lui, Universul însuși nu știe nimic.)
Ne întrebăm și noi: oare gîndirea îl va salva sau nu pe om? Sau ne va dezumaniza cu propria noastră accepție? Computerul, care a preluat speranțele intelectualilor, solicită din ce în ce mai puțină inteligență. Utilajele și instalațiile cu comandă au preluat munca fizică – ,,bărbatul este lovit din toate punctele de vedere: nu mai e nevoie nici de mintea lui, dar nici de brațele lui”. Chiar și tinerii devin obezi, nefiind obișnuiți cu efortul fizic. Și ELE au pierdut o parte din feminitate, înlocuindu-i pe bărbați în diverse servicii. Se constată o tot mai mare apropiere între sexe, chiar o nivelare.
Autorul se adresează oamenilor informați și interesați, dînd dovadă nu numai de adîncă pătrundere cu mintea a fenomenelor care ne guvernează, ci și de înțelegere a naturii umane, de solidaritate cu ceea ce înseamnă om, așa cum îl înțeleg generațiile de pînă acum. ,,Hibernarea intelectuală în care ne adîncim din ce în ce mai tare ne face dependenți de o tehnologie pe care nu o vom mai putea stăpîni la un moment dat și fără de care nu vom mai fi în stare să facem nimic”. Iată încheierea acestui eseu: ,,Avem o responsabilitate uriașă, sîntem mai mult decît noi-înșine, am moștenit un efort de neimaginat al materiei de a se depăși pe sine, de a ajunge să se cunoască pe sine. Este momentul să răspundem la întrebarea dacă noi sîntem vîrful piramidei evolutive sau doar încă o etapă în lungul drum al materiei către inteligența artificială”.
Încheiem și noi tot cu un îndemn în franceză: ,,À bon entendeur, salut!”. Adică îl salut pe cel care înțelege, dar nu cumva să se ajungă la sensul concret al expresiei cap ai, minte ce-ți mai trebuie?, din moment ce ai la-ndemînă calculatorul...
Sfîrșit
Dr. ELIS RÂPEANU