Am primit o carte scrisă de un fost student, o lucrare care prezintă un interes major pentru aceste vremuri cu transformări pe care, de obicei, nu le receptăm decît parțial sau nu le înțelegem urmările, repercusiunile: Șerban Dinger, ,,INVOLUȚIA: GENERAȚIA TELECOMENZII”. ESEU, Ed. Someșul, Satu Mare, 2022. De fapt, nu e un simplu eseu, ci se trece de la un eseu la alt eseu, uneori reluîndu-se aspecte legate de noua problemă abordată.
Încă din primele rînduri, deci de la începutul paginii întîi, autorul își devoalează gîndirea, semnificația eseului care se întinde pe 237 de pagini: ,,Quelque grandes que soient nos découvertes technologiques, elles ne diminuent guerre notre mécontentement et semblent avoir un seule effet – nous rendrent inutiles: plus on s’en entoure, moins on utilise son cerveaux”. (Oricît de mari ar fi descoperirile noastre tehnologice, ele nu ne scad deloc starea de nemulțumire și par să aibă un singur efect – acela de a ne face inutili: cu cît ne înconjurăm mai mult de ele, cu atît ne folosim mai puțin creierul). El comunică, de fapt, ideea că tehnica este aspectul concret care duce la schimbare, dar procesul implică factori infiltrați încetul cu încetul în gîndire, astfel încît a apărut o ,,schimbare majoră de atitudine în mentalitatea unor generații pentru care timpul nu mai are răbdare. «Vrem totul astăzi!» par membrii lor să spună, contrariindu-și părinții, care, nu de puține ori, au muncit o viață pînă și-au construit o casă sau și-au cumpărat o mașină” (p. 3). S-a creat cea mai mare prăpastie între generații: oamenii care respectă regulile de comportament, care știu ce e cinstea, decența, reținerea, rușinea, conviețuiesc cu tineri care nu renunță la nimic, sînt năvalnici, vor drepturi fără a fi făcut ceva pentru a le cîștiga, se comportă fără control, cu exuberanță pînă la dezmăț. Cei dintîi au muncit pentru o viață la care au visat, cei din urmă vor  să-și trăiască viața cîștigată doar prin naștere. Și, dacă în Vest, lucrurile s-au schimbat treptat, de-a lungul deceniilor, chiar al veacurilor, Estul, încremenit în propria lui anchilozare, a rezistat sub comunism ca un recipient sub presiune la schimbările din jur, dar, la un moment dat, a explodat. Astfel, Occidentul a ajuns la societatea actuală prin evoluție, Estul se schimbă prin ,,revoluție”, care, deocamdată, este o evidentă involuție. Cu toate acestea, nici Vestul, nici Estul n-au realizat ceea ce contează cel mai mult pentru om: mulțumirea, satisfacția, fericirea. Iată care este starea actuală, pe plan extins:
,,Am făcut revoluții, am răsturnat guverne, am cucerit libertatea. Popoare întregi și-au dobîndit independența. Am elaborat declarația universală a drepturilor omului. Femeile se apropie cu fiecare zi de visul lor de a fi egale cu bărbații. Am ajuns pe Lună, am descoperit structura atomului și codul genetic, am eradicat boli și am redus drastic sărăcia. Un negru a fost ales președinte al Statelor Unite, o femeie, cancelar al Germaniei. Nu a fost ușor, ne-am luptat pe viață și pe moarte pentru toate acestea, we moved heaven and earth – cum splendid sună o expresie englezească”. Îmi amintesc și ideea asemănătoare din poezia lui Marin Sorescu (1936-1996) intitulată ,,Dacă nu cer prea mult”: ,,Ce-ai lua cu tine dacă s-ar pune problema să faci zilnic naveta între rai și iad?”. Și totuși, nu sîntem mulțumiți – scrie Șerban Dinger. Dimpotrivă, statisticile arată că depresia nu a fost niciodată atît de răspîndită, frustrarea, atît de vie, sinuciderea, atît de frecventă” (p. 5).
Nu mai putem face aproape nimic în ziua de azi fără calculator și, culmea! hotărîrile din toate domeniile ne obligă să-l adoptăm. Dispar pe bandă rulantă meserii din cauza lui, ceea ce ne obligă să ne recalificăm, de-a lungul vieții, mai mult ca orice altă generație. Computerul pătrunde în gîndirea omului. Nu va mai fi nevoie nici măcar să scriem. El face analizele în locul omului, i le pune la dispoziție. Înainte, ca să rezolvi o problemă banală, îți puneai mintea la contribuție, ți-o ascuțeai. Preluînd rezolvările altora, nu mai gîndim cu propria noastră minte. Și nici nu va mai fi nevoie de ascuțimea minții: beneficiem de documentare serioasă, citate din gîndirea altora. Nu mai e nevoie să facem vreun efort nici în traiul de zi cu zi. Nu mai există dungă la pantaloni, ba, nu mai e nevoie ca pantalonii tinerilor să se spele (și s-au dedat la ei chiar și cei înaintați bine în vîrstă!), că au aspect de prespălați. De bărbierit, ce să mai vorbim? Pînă și oamenii politici se prezintă cu țepi, cu perișor mai crescut, cu barbișon sau cu barbă. Nici preoții nu se mai deosebesc de ceilalți bărbați. Fetele și femeile nu-și mai pun problema coafatului, a fustei fără cozi etc. etc. De ce? Ca să fie liberi să se distreze, să asculte muzică urlată de cîntăreți care se scălîmbăie, să sară în sus ca maimuțele din vechiul film cu Tarzan.
Și, iată paradoxul: computerele ne fac rău prin ceea ce ne fac bine. Se anihilează gîndirea – cea care ne deosebește de regnul animal. Și omul viitorului va deveni, oare, contrariul său? Involuează spre condiția animalică din care provine? Or, gîndirea e diferența specifică, ea ne deosebește de regnul animal. A devenit un truism că nu se poate trăi din scris, dar se poate trăi excepțional cîntînd manele sau dansînd aproape goală pe scenă sau filmată pentru televizor. Nimeni nu mai face nici cel puțin o înmulțire simplă din cap. Cea mai mare decădere o putem observa în activitatea casierilor din supermagazine, care nu mai fac decît să treacă produsele prin fața unui scaner; dar și aici au evoluat lucrurile, că însuși clientul trece produsul prin fața aparatului la care se aude un piuit și casierele iau doar banii și, eventual, dau restul, care apare și el pe monitor.
Făcînd tot mai multe clase, dar învățînd tot mai puțin, se pierde rigoarea și se îngustează orizontul, ceea ce duce la alt aspect: oamenii devin victime sigure în fața băncilor.
Se știe, de asemenea, că limbajul și gîndirea sînt indisolubil legate, dar studiul limbii aproape a dispărut din școli. La examene nu se mai dau analize gramaticale. Același regres se observă și în învățarea limbilor străine: tinerii s-au obișnuit să traducă instantaneu orice text folosind google translate sau advanced tools. Și azi, tendința din trecut de a se inventa o limbă ,,esperanto” a dispărut pentru că există deja: e engleza. Totuși, uneori ne mirăm cît de prost vorbesc engleza politicienii. Cît despre franceză, italiană, spaniolă și alte limbi, nu mai stîrnesc interesul decît celor care vor să emigreze. Elevii nu mai au nevoie nici de istorie, pentru că pe ei îi preocupă doar prezentul, nici de geografie, că au telefon mobil care-i ghidează – chiar și pe șoferi, șoferia fiind azi o pregătire de care omul contemporan pare mai interesat. Azi, miliarde de oameni, cei mai mulți fără studii superioare, fără lecturi și fără viziune, intră în fiecare zi pe Internet, unde își dau cu părerea despre orice, emit sentințe sau împrăștie invective. Or, libertatea cuvîntului presupune și responsabilitatea pentru ceea ce postează. Dar dă cineva atenție acestui aspect? Se fac comentarii la publicații cu greșeli flagrante de gramatică, de ortografie, de topică. Generațiile de azi pot citi aproape orice, dar nu mai citesc aproape nimic.
Școala românească din perioada blamată era de o seriozitate extremă, și elevii români care ajungeau, la concursuri, în Occident, aveau un avans față de colegii de acolo. Ceea ce contează însă acum este jocul, care și-a pierdut caracterul de recompensă pentru rezultatele obținute. Domnul Goe s-a generalizat.
Azi, facultățile particulare, instituite din interes material (autorizate de Ministerul Educației, da, al Educației, că Învățămînt nu mai există), au compromis însăși noțiunea de învățămînt superior. Au ajuns să-și ia diplome pînă și portarii și femeile de serviciu, măturătorii de stradă. Prin inflația de diplome acordate fără discernămînt și a doctoratelor plagiate s-a diminuat drastic importanța, valoarea celor obținute de cei care s-au străduit pentru a deveni specialiști într-un domeniu sau altul. ,,Conspirația mediocrilor a reușit și aici: nu se mai știe exact cine și cît de pregătit e.” (p. 31) S-a prăbușit și respectul față de profesori, și aceștia, la rîndul lor, încearcă să se adapteze, astfel încît puțini își mai fac meseria așa cum trebuie. Sînt angajate la catedră persoane fără pregătire corespunzătoare. Învățămîntul încearcă adesea mascarea involuției cu argumentul că elevul nu mai trebuie să învețe niște noțiuni, ci să deprindă abilități, că poate fi inteligent fără o pregătire deosebită. Or, ,,felul în care gîndim e influențat decisiv de calitatea, dar și de cantitatea informațiilor pe care le-am prelucrat în minte pînă la un moment dat”. (p. 33)
În concluzie, nu mai e nevoie de oameni inteligenți. Aceștia comentează ordinele, au pretenții și au devenit o povară pentru multe firme, care se descotorosesc de ei. Cu alte cuvinte, vorba din bătrîni și-a inversat semnificația: azi se poate spune ai carte, n-ai parte!
Alt factor dominant este televizorul, și oamenii neglijează sau nu-și dau seama de fenomenul negativ și anume că programele nu-i fac numai să se distreze, ci și să involueze. Nu mai este valabilă expresia urmează-ți
chemarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca om, ci urmează-ți instinctul care te-ntoarce la regnul animal.
Tehnica nouă, digitalizarea îl face pe om să avanseze ,,precum un pion care pătrunde tot mai adînc în tabăra adversă, lăsînd-o tot mai descoperită pe a sa. Ahtiat după o viață comodă, omul contemporan își sacrifică singurul lui lucru important: propria și fascinanta sa identitate”. (p. 65)
Se răsucesc în groapă strămoșii emigranților de astăzi: nu mai e la modă să fii patriot. Se găsesc mulți care vor spune: ,,patria e cea pe care ți-o alegi, nu cea în care te naști”. Dornici de experiențe noi și plictisiți de predici educative, pe care nici nu le mai ascultă, ,,tinerii au răsturnat scara valorilor, părînd a le spune părinților că vremea națiunilor a trecut, că acum e vremea indivizilor”. Or fi știind oare ce înseamnă globalism? E clar că, pentru ei, țara și valorile tradiționale nu mai au nici o semnificație.
O dovadă flagrantă a declinului nostru moral e extinderea uluitoare a corupției, practicată în societate de sus pînă jos. Și, din presă, aflăm imediat despre cel mai mărunt act de luare de mită – da, dar nu și despre cel imens. Ba, mai mult, vor să impoziteze și bacșișul, deci îl legalizează. Dar suma pe care, musai, o dai la doctor, cum se numește, că nu poți să-i spui bacșiș (acesta e mic și se dă pe lîngă un preț achitat, știut)? Și corupții își văd mai departe de treabă, deși știu că riscă să fie descoperiți, dar tot ei știu că, cu o sumă frumușică, scapă de acuzații. La nivel mai înalt, corupții devalizează și țara, și companiile unde lucrează, fără conștiința că fac un lucru necinstit. Oare e ceva în codul nostru genetic care îi face pe unii să nu poată acționa fără să nesocotească regulile? Dar dacă, într-adevăr, semenii noștri, care au urcat chiar și o treaptă a civilizației doar, au avut întotdeauna această genă a vicleniei, azi ea pare să se fi dezvoltat fără limite și la cei de pe treptele/funcțiile superioare. ,,Toată lumea încearcă să escrocheze pe toată lumea: firmele îi trag pe sfoară pe oameni, aceștia se înșală unii pe alții și toți se zbat din răsputeri să fraudeze statul”. Se introduc privilegii pentru unii („salarii nesimțite”) și taxe nedrepte pentru alții, „statul își mîngîie pe creștet favoriții și îi pune la plată pe ceilalți”. (p. 77) ,,Dacă nu ne purtăm singuri de grijă, sîntem jupuiți de vii. E vremea escrocilor la limita legii”. (p. 78) Facturile care vin sînt pline de un milion de informații pe care omul nici nu le-ar înțelege chiar dacă le-ar citi, iar lucrurile esențiale – vechiul și noul index al contorului, de exemplu – sînt scrise cu litere atît de mici că-ți trebuie lupă să le citești. Să nu mai vorbim de bănci: știind că mușteriii lor nu au noțiuni financiare și juridice, au devenit maeștri în persuasiune și-i conving să semneze aproape orice, lăsîndu-i, pînă la urmă, despuiați de tot ce au, și-n plus, datori. De fapt, corupția a cuprins întreaga societate, pînă la cel mai înalt nivel. Să ne amintim, de asemenea, că băncile inventaseră moda overdrafturilor, la care dobînda ajungea de trei ori mai mare decît la celelalte credite, în jur de douăzeci și cinci la sută, mizîndu-se pe incapacitatea omului contemporan de a-și înfrîna dorințele și lenea de a face niște calcule simple.
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU