Motto: ,,Niciodată toamna nu fu mai cumplită...”

Un astfel de om a fost Eugen Barbu: muncitor, serios, tenace, conștient că lumea din care venise avea un handicap extraordinar, dat de toți aceia fără de neam și fără de lege, care jefuiau Țara din timpuri imemoriale. Era lumea periferiei bucureștene, cu oameni simpli și curați la suflet, care văruiau pomii și casele de Paști și miluiau colindătorii de Crăciun, era lumea aceea veche, dintre sat și oraș, unde dragostea era dragoste, blestemul – blestem și jurămîntul – jurămînt, în fine, era lumea icoanelor zugrăvite naiv, care parcă adevereau ceea ce spunea Martin Luther: „Dumnezeu nu vorbește corect gramatical”. Dintr-un astfel de univers, Eugen Barbu a extras întreg filonul de aur al primei sale capodopere, „Groapa”. Adeseori, în prelungitele noastre colocvii amicale la ceas de seară, în fața unui pahar de vin chihlimbariu pe care îl îndoiam cu apă, ca ve­chii greci, pahar care era doar un pretext al vorbelor, și reveriilor, și stingerii arsurilor din inimile noastre, bunul meu amic mă întreba dacă mai știu frazele cu care începe și se sfîrșește romanul „Groapa”. Le știam, cum să nu le știu: „Peste rufe fîlfîia seara”, precum și „Ți se pare, crește iarba”. După ani de zile, avea să afle în opera lui Eminescu acele versuri care glăsuiau despre creșterea ierbii în auzul nostru și se minuna singur cum de putuse să gîndească, involuntar, aceeași metaforă ca și Poetul Național: „Ci trăiește, chinuiește/ Și de toate pătimește/ Și-ai s-auzi cum iarba crește!”. Pentru un romancier, o carte epocală e de ajuns. Dar Eugen Barbu nu era creatorul care să se culce pe lauri, așa că la 12 ani după „Groapa” avea să ofere Bibliotecii Naționale o altă minune – „Princepele”, iar la alți 12 ani după „Princepele”, ca într-un ciclu pithagoreic, muntele a mai născut un izvor de argint, „Săptămîna nebunilor”. Sînt 3 capodopere în registre total diferite, care arată diapazonul vast al acestui Balzac al românilor. Să mai vorbesc de nuvelistica lui excepțională, să mai pomenesc de piesele de teatru, care atestă gustul său ire­proșabil pentru aforism și rostiri memorabile, să mai aduc aminte de scăpărătoarea lui muncă de cineast, care a îmbogățit filmul românesc cu vreo 20 de creații de neuitat, dintre care unele au făcut înconjurul lumii? În decembrie 1986, mă aflam la Pekin și un fior de mîndrie juvenilă m-a cuprins cînd am văzut la Televiziunea chineză filmul „Trandafirul galben”, care a adus în acea seară servicii Țării noastre mai mult decît orice ambasadă. Și nu pot uita rolul primordial pe care l-a avut Eugen Barbu în descoperirea marilor talente literare din anii ’60-’70, ca întemeietor și amfitrion al Cenaclului Labiș, dar și ca patron de presă, la revistele „Luceafărul” și „Săptămîna”. Aceste reviste au promovat cu un curaj ieșit din comun valorile civilizației naționale, și tot aici au apărut cele mai importante studii despre Transilvania, Basarabia și Bucovina, despre imnurile deșteptării naționale, pe vremea cînd barbaria cenzurii instaurate de cei care sosiseră călare pe tancurile sovie­tice ne făcea viața un infern. Marele nostru dispărut a fost acel care s-a bătut ca un leu în iarnă pentru drepturile românilor, pentru limba și religia Neamului nostru, pentru retipărirea operelor fundamentale ale lui Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, George Călinescu. A oferit cu generozitate premii substanțiale tuturor marilor artiști și savanți ai Țării, iar prin Almanahurile „Săptămîna”, pe anii 1986, 1987, 1988 și 1989, a asigurat pîinea cea de toate zilele, într-o vreme de restriște, colectivelor de artiști de la mai multe teatre lirice și de dramă din București. Și, pe cît era de darnic cu alții, pe atît era de modest cu el însuși; nu punea preț pe haine și podoabe, mînca mai puțin ca pasărea cerului, într-un cuvînt, avea un bun-simț excepțional, moștenit pe lanțul genetic de la toți acei mucenici care i-au fost înaintași.

Întristată adunare, stimați prieteni, va veni ca mîine o vreme a memoriilor, cînd, dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu, voi aduna pe hîrtie, din risipa timpului, toată făptura de spirit a acestui genial crea­tor, toate vorbele lui înțelepte, toate frămîntările, și rîsetele, și lacri­mile acestui om unic în felul său, care și-a muncit cu bărbăție și cre­dință palma de ogor. El nu a cerut niciodată nimic pentru el, era un tip solar, mulțumea Celui de Sus pentru fiecare zi, în efuziuni simple, din care deslușeam doar atît: „Doamne, pupa-Ți-aș tălpile, mă auzi, Doamne, de acolo, de sus?!”. Cînd Alexandru Macedon l-a întrebat pe filosoful Diogene „Cu ce să te ajut?”, acesta i-a răspuns, modest: „Ieși din soare!”. Și voi spune la ora memoriilor cum a îngenuncheat Eugen Barbu prin anii ’60 pe peronul Gării din Chișinău, strigînd către ceilalți artiști români aflați într-o delegație: „Fraților, sărutați pămîntul Patriei!”. Și voi mai spune cum mi-a telefonat în hohote de plîns să mă anunțe că s-a prăpădit Nichituș, cum îl alinta el pe Nichita Stănescu, după care am mers împreună prin nămeții acelui decembrie de sodă, cînd ningea de prăpădenia lumii, pînă aproape de casa Poetului, refugiindu-ne într-o tavernă cu geamuri colorate, ca să ne plîngem amarul și neputința. Și voi mai spune cum în februarie 1979 a făcut un gest de o cutezanță superbă, expediind pe adresa șefului Statului și carnetul de membru de partid, și legitimația de deputat M.A.N., și toate decorațiile primite de-a lungul anilor. Și voi mai spune cum aceluiași lider politic i-a cerut să dea „o litră de pămînt țăranilor”. Ei, bine, și voi mai spune cîte tentative de asasinare morală s-au săvîrșit împotriva lui. Pentru că Eugen Barbu a fost vînat, pîndit, boicotat de toată acea bandă de hăitași ieșită de sub patrafirul satanic al „Europei libere”.

(va urma)