Motto: ,,Niciodată toamna nu fu mai cumplită...”

Îndoliată adunare, ce tragic de des am început să ne strîngem laolaltă în ultimul deceniu, în împărăția crucilor și a bornelor de stelă funerară! La începutul acestui ciclu saturnian, în decembrie 1983, îl petreceam pe ultimul drum pămîntean pe bunul nostru frate Nichita Stănescu, pentru ca astăzi, în septembrie 1993, să închidem cercul și să-l așezăm cu capul spre Răsărit pe un alt geniu fără pereche, Eugen Barbu. Între aceste date, între acești doi poli ai frigului, s-au prăpădit sute de artiști și savanți ai Neamului Românesc, de la Mircea Eliade și Cella Delavrancea, pînă la Ion Lăncrănjan, Edgar Papu, Ion Finteșteanu, Augustin Z.N. Pop, Gheorghe Eminescu, George Calboreanu, Vintilă Horia, Ion Jalea, Horia Lovinescu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Vătămanu și mulți alții. Se primenesc gene­rațiile și în roiul de stele căzătoare se luminează cerul ca după o ploaie răcoroasă, pentru a face loc altor stele, într-o succesiune cosmică de nestăvilit. Și tot în această perioadă a unor conjuncții astrale nefericite, multora dintre noi le-au trecut în veșnicie părinții și alte ființe dragi, evenimente care ne-au schimbat destinul. Dar, să lăsăm cifrele deoparte; în „Pasărea Phoenix și turturica”, Shakespeare spune că „cifrele mor în dragoste”. Adevăr grăit-au cei care au spus că bătrînii nu ne învață neapărat să trăim, dar în mod sigur ne învață să murim. Ne uităm la ei cu neputință, cum se sting sub ochii noștri, se împuținează la trup și la vorbă, nici nu ne dăm seama cum argintul din oglinzi trece peste noapte în părul lor, iar irizații violacee le umflă obrajii, respirația le devine tot mai grea și pașii le intră la apă, făcîndu-se mici ca umbra licuricilor, iar din toată slava care a fost odată, rămîne umbra unor oameni care, de fapt, nici nu mai sînt ei. „Unde este clipeala ochilor și vederile lor? Iată, se topiră” – grăia marele principe creștin Neagoe Basarab, în amintirea copilului drag care a fost „stîlparea lui cea înflorită”. Iar Dumnezeu rînduiește totul atît de bine, încît nu ne dăruiește cu bocete primitive, de oameni fără cre­dință, ci cu o surdină dulce, care ne face să nu vedem moartea ca pe o prăbușire de maluri în vîltoare, ci ca pe o topire firească în vitraliile anotimpurilor, în care veșmintele noastre pămîntești se pierd în vălmășagul frunzelor moarte, al rozelor galbene de Ispahan, al ploilor, și zăpezilor, și vîrtejurilor care amestecă totul atît de natural, atît de precis, încît sufletul astral, care nu moare, poate privi totul de sus, de foarte departe, îngînînd „Veniți să-L adorăm pe Domnul!”.

Pe la anul 1880, încă foarte tînărul Mihai Eminescu, scîrbit de mizeriile vieții și, de bună seamă, mai bătrîn ca timpul, îi scria iubitei și suferindei sale surori, Henriette: „Toamna vieții vine fără să știi cînd, nici de unde... Numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce, și-atunci se simte omul bătrîn, foarte bătrîn, și ar vrea să moară”... Îmi place să cred că acest poem în proză poate sta alături de „Oda – în metru antic”, dat fiind faptul că aici se comprimă esența anilor noștri de viață care, vorba Ecleziastului, se duc ca sunetul.

N-aș fi bănuit în ruptul capului că am să apuc ziua să rostesc panegiricul aceluia care a fost pentru mine Marele Învățător. Desigur, nu este nici timpul, nici locul să istorisesc amintirile care mă leagă de acest om providențial, în mai bine de 17 ani de prietenie. Am fost alături aproape zi de zi și seară de seară, ajunsesem să-l cunosc mai bine decît mă cunosc pe mine însumi și pot să depun mărturie, peste vreme, că Eugen Barbu a fost un om de o frumusețe morală excepțională. Așa după cum se petrece îndeobște în Balcanii noștri stropiți cu sînge de viperă și pîrjoliți de pulberea uciderii de frate, nimic nu se adeverea din medalionul mincinos pe care i l-au zugrăvit, timp de aproape patru decenii, dușmanii lui. Pentru că a avut mulți dușmani, a fost cel mai dușmănit scriitor din Istoria multiseculară a literaturii române. Mai există și astăzi unii care n-au avut în viață altă meserie și alt izvor de cîștig decît ura feroce împotriva lui Eugen Barbu, inventarea de intrigi și clevetiri pe seama lui, radierea numelui său de pe toate listele, din toate manualele școlare, de la toate premiile literare și academice, excomunicarea lui din obștea scriitorilor, din Academie, din Parlament și, în final, de pe suprafața pămîntului. Eu, unul, știu de ce s-a urzit conspirația asta criminală: pentru că omul avea geniu, iar geniul e o povară greu de suportat pentru sfînta mediocritate. Venise el, un amărît copil de tîmplar la C.F.R., să spulbere toate ierarhiile li­terare și să afișeze o purtare seniorală, pe care fosilele vii ale burgheziei interbelice și lupii burgheziei staliniste, în monstruoasa lor coaliție, nu o puteau tolera. Cum adică, să se ridice în picioare, de pe fotoliile filigranate cu molii, și fanarioții putrezi, și kominterniștii stricători de datini, și boemii bisericuțelor literare care trăiau dintr-un sonet șchiop sau o schiță șleampătă de zeci de ani, trăgîndu-se unul pe altul, premiindu-se unul pe altul, lăudîndu-se unul pe altul și păstrînd în templul literaturii române un aer sufocant, de cadavre de maci și cafele „marghiloman” aburind în filigeanul Byzanțului? Și în fața cui să se ridice în picioare aceste genii putrede, născute la ușa cafenelei sau la prezidiul cu catifea roșie al întrecerilor stahanoviste?! În fața lui Bozoncea, a unui sărăntoc care pînă la vîrsta lui Isus Christos locuise într-o casă de pămînt, alături de bunica lui de 92 de ani, ce ținea o tutungerie, un flăcău de mahala, care la ora cînd nici nu bătea toaca de utrenie se trezea cu noaptea-n cap, cînd ochii cățeilor somnoroși încă nu s-au dezlipit, încălzea un ibric cu apă și dezgheța cișmeaua din fundul curții, ca să se spele la țuțuroi și să se ducă la muncă, în vreme ce cîte un fante cu batistă roșie la piept moțăia în birja întîrziată a mijlocului de veac?!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(10 septembrie 1993, Cimitirul Bellu)