
- 23-01-2021
- 0 Comentarii
- 472
- 1
Anul acesta, poporul român aniversează 162 de ani de la
Unirea Moldovei cu Muntenia, sub numele Principatele Unite ale Moldovei și
Țării Românești. Unirea din 1859 a reprezentat un proces, o epocă de adînci
prefaceri care au avut un impact esențial asupra structurilor social-economice
și politice, deschizînd societății românești numeroase perspective de progres.
Privită astfel, Unirea nu apare ca un simplu moment, ci ca un fenomen complex,
precedat de o serie de manifestări și acțiuni care, într-o formă sau alta, constituiau
o manifestare a tendinței de împlinire a idealului național, anume formarea
unui stat modern și independent, fie în limitele unei uniri integrale a tuturor
provinciilor locuite de români, fie, într-o primă etapă, în condițiile unei
uniri parțiale a două dintre provinciile istorice care, din punct de vedere al
statutului internațional, se bucurau de o situație mai bună.
Un asemenea proces a început odată cu adoptarea
Regulamentelor Organice între 1831 și 1832 în Muntenia și Moldova, care
stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833
și 1835 și lichidarea posturior vamale între cele două provincii începînd cu 1
ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv, Gheorghe
Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile
geopolitice ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv
Imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat un context în
sprijinul realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări,
rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris
din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai
mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții
comune.
Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și
economică între cele două principate, a cunoscut însă o etapă decisivă, care
s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate: la 5 ianuarie 1859 în Moldova și
la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a
unificat Parlamentul și Guvernul, realizînd unirea politică. Statul național
român creat la 24 ianuarie 1859 a fost o încununare a energiei, curajului,
inspirației și inteligenței poporului român.
Trebuie remarcate, în acest context, reformele înfăptuite în
epoca Unirii, pentru reorganizarea și modernizarea instituțiilor statului
național, dar mai ales măsurile întreprinse de Cuza însuși în vederea creării
unei administrații organic închegate. Astfel, reforma agrară din 1864 trebuie
apreciată din perspectiva multiplelor ei implicații social-economice, de o mare
însemnătate în cadrul procesului de descătușare a societății românești de
servituți feudale. De asemenea, întărirea armatei naționale – misiune
dintre cele mai dificile – a reprezentat unul dintre pivoții politicii de
fortificare a statului național în raporturile sale externe, mai ales cu
puterea suzerană. La finele domniei lui Cuza, armata română trăise un proces de
adînci mutații. Era o armată nouă, modernă, care un deceniu mai tîrziu va putea
da măsura capacităților ei.
Epoca Unirii a marcat nu numai apariția statului național, ci
și începutul afirmării lui distincte în concertul statelor libere ale lumii. Cu
toată suzeranitatea otomană, prin politica externă promovată, dar mai ales
printr-o serie de acțiuni înfăptuite, Cuza contribuia în măsură decisivă la
consolidarea statului național român pe planul raporturilor interstatale. Din
această perspectivă, Unirea Principatelor Române – cunoscută și sub numele de
Mica Unire - reprezintă un prolog nu numai al neatîrnării, ci și al
desăvîrșirii unității statale. Se poate afirma, așadar, că între Unirea din
1859, independența din 1877 și desăvîrșirea unității statale din 1918 există o
succesiune indisolubilă, o condiționare necesară.
După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de la putere în
1866, unirea a fost consolidată sub domnia succesorului său, principele Carol
de Hohenzollern-Sigmaringen, iar Constituția adoptată în acel an a denumit noul
stat – România.
R.M.
-2.7 C