Tot mai rari sînt poeţii zilelor noastre care ţin de tradiţia versului neaoş românesc, transmiţîndu-şi prin poezie emoţiile la freamătul vîntului, la foşnetul unui copac sau, pur şi simplu, stînd de vorbă cu un copil, cu un adolescent sau cu un vîrstnic. Paula Isac este una dintre vocile care preţuiesc aceste valori, ea rămînînd, în poezie, o nostalgică, în sensul bun al cuvîntului, faţă de lumea trecutului ei, care ţine de zestrea neamului nostru, cu bogăţia de balade, doine, cîntece bătrîneşti. Scrie, în paginile sale, despre eroii neamului nostru, despre o serie de scriitori care au căzut pe cîmpurile de luptă pentru brazdele acestea de pămînt, pentru ţară, şi care astăzi sînt daţi uitării… Autoarea le dedică medalioane cu parfum de istorie literară, aducîndu-le aminte participanţilor la astfel de evenimente că nu de la noi porneşte istoria acestei ţări, ci de la alte generaţii, cu multe secole în urmă. Să luăm aminte la spusele cronicarului: „de la Rîm ne tragem”… Atunci de ce atîta indiferenţă faţă de cei de dinaintea noastră? Credem că revolta Paulei Isac în poezie de aici porneşte; ea scrie cu flori de Lună nouă în vraja păsărilor cerului, care, în hărnicia lor, doinesc atît de frumos în pădurile noastre, atîtea cîte mai sînt! Versurile Paulei Isac sînt pastelate, uşor de memorat, cu un mesaj direct, şi se adresează celor care trăiesc la parametri normali realitatea. Poezia sa se vrea un semnal de alarmă la cele ce se petrec, arătînd cum a fost ţara pînă mai ieri şi cum a ajuns în prezent, cînd doar o anumită pătură socială beneficiază de avantaje şi de un trai îndestulat. Aceasta e pătura bogătaşilor, a oamenilor care nu au nici sentimente, nici credinţă în Dumnezeu, şi a căror unică pricepere e aceea de a face averi pe seama românilor obidiţi.

Paula Isac este o scriitoare care, avînd simţul practic al realităţii globalizării, militează pentru dreptate, credinţă şi adevăr, discursul ei fiind unul eminamente sincer, cu un mesaj direct, emoţionant. Cuvîntul îi este singura armă în lupta sa împotriva demagogiei. Altfel spus, poezia Paulei Isac este un pastel de viaţă în continuă eferverscenţă, o strună de cobză, aidoma lui Barbu Lăutaru, în care răsună bucuriile, dar şi tristeţile omului. Ea nu este indiferentă la ceea ce se petrece în jurul său, ci se implică sufleteşte, suferă şi plînge cînd ia cunoştinţă de nenorocirea vreunui semen, strivit de lumea asta mercantilă. De unde vine o asemenea trăire? Răspunsul îl aflăm chiar de la poetă: „Caut un loc şi un ceas/ Care să-mi aparţină;/ Nu doresc ce nu se poate!/ Nu ştiu cine e de vină/ De s-a făcut stăpîn pe toate?// O teroare duşmănoasă/ De suflet mi se agaţă/ Prezentul greu m-apasă! /Nu-mi pot ocoli timpul/ Oricît de mult mi-aş fi dorit./ Deşi e toamnă, e cald afară!/ În grădină, prunul a înflorit;/ Naiv e prunul ca şi omul:/ S-a lăsat ademenit”, (,,Caut…”, pag.25).

Prin versurile pe care le scrie, Paula Isac ne-a convins că poezia cu fior tradiţional este la fel de interesantă ca şi alte genuri de creaţie, tot mai des prezente în această epocă aparţinătoare Mileniului III, vremuind între timp şi spaţiul poetic de odinioară.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“