Deși poate pentru unii dintre noi preocupați, în principal, de modul de asigurare a propriei existențe, sau de urmărirea realizării unor obiective de afaceri semnificative, situația la care vă invit să medităm, prin rîndurile următoare, pare dacă nu un basm contemporan, cel puțin o exagerare mediocră a unei situații ascunse perfid în magma unor zvonuri cu final apoteotic. Pentru că nu doresc judecăți a priori, respectînd dreptul fiecăruia dintre noi de a-și organiza viața după norme, condiții și posibilități proprii, avertizez de la început asupra următoarelor:  tot ceea ce voi scrie, în continuare, are la bază date și documente provenite din diferite surse de informații, sau vehiculate prin sistemul mass-media, la care se adaugă unele mijloace de socializare. Aportul meu personal constă în analiza acestor date, filtrarea acestora prin gradul meu de cunoaștere și de stăpînire a subiectului, cu aprecierea acestora în contextul european și internațional, grefat la locul, rolul și, bineînțeles, pericolul care incumbă aderarea României la Axa războinică – SUA – NATO, avînd drept țel atacarea Rusiei, cu pretextul eliberării Ucrainei.
Pentru că problematica unei acțiuni belicoase deschise, împotriva unui stat din afara NATO, indi­ferent cu ce argumente încearcă să betoneze Alianța motivația acestei acțiuni destul de grave, provoacă un imens deranj mondial, creînd premisele reconfigurării lumii postbelice – cu pierderi incalculabile pentru ambele tabere, voi trata subiectul pe patru direcții principale: provocarea, reacția, acțiunea propriu-zisă, consecințele, în fiecare dintre ele fixînd locul și rolul României, cu întregul cortegiu de dezavantaje (pentru că, veți vedea: din această sinucidere curată, la ce avantaj ne putem aștepta?).
Deci, în perspectiva celor enunțate mai sus, să dezvoltăm acest subiect care „frige”, și care, escaladat, poate duce la dispariția reală a unei mari părți din bătrînul continent Europa.
Cînd un nebun aruncă o piatră...
După cum deducem din proverbul cu un nebun care aruncă o piatră în lac și 100 de înțelepți sar să o scoată, punîndu-și viața în pericol, cam astfel se petrec lucrurile acum, cînd Europa zornăie tancurile și sperie omenirea cu cea mai mare mașină de război pusă în mișcare de la ultima conflagrație mondială încoace.
Acum, să numim termenii binomului de mai sus: „nebunul” (după cum vedeți, e în ghilimele) – e generalul american Ben Hodge, fostul comandant al trupelor SUA în Europa; cei 100  de „înțelepți” (și aici adjectivul este cu ghilimele), sacrificați în realitate, sacrificiul care ar afecta peste o jumătate de miliard de oameni, populația nevinovată a acestei părți din Terra. În ce fel a luat naștere acest surogat de legături periculoase? Să-i urmărim desfășurarea și să tragem concluziile de rigoare.
Generalul american, pensionar, dar cu chef de luptă, și neavînd o televiziune la dispoziție, așa cum au cîțiva generali pensionari din România, care dau „lupte” în fiecare seară în platoul de la Antena 3 CNN, și-a amintit de țara condusă de un român cu nume de neamț și și-a dat în petic, sperînd că neamțul, mă rog, sasul, va reacționa la mesajul său necifrat, și va arunca țara în foc (ceea ce nu este departe de adevăr!). În marasmul său diabolic, americanul Ben Hodges s-a pornit să dea directive ce și cum să procedeze România, Armata României, spre a fi în grațiile Unchiului Sam. Cum adică? Adică să fim mai activi, concret, să atacăm cu drone în Marea Neagră, să facem mai multe demonstrații cu instalațiile de rachete Patriot și Himars. Într-un cuvânt, să consumăm cît mai multă muniție și s-o înlocuim cu alta din țara domnului general Ben Hodges, bineînțeles, pe alte și alte miliarde de dolari.
Iată însă că, în mintea lui bolnavă, văzînd lipsa de reacție din partea Președinției, a Parlamentului și a Guvernului României, generalul american în rezervă a sărit calul cu tot cu iapa, făcînd (în numele României?) o adevărată declarație de război Rusiei, propunînd – țineți-vă bine! – nici mai mult, nici mai puțin, decît să doborîm imediat, de pe teritoriul românesc, rachetele rusești care se îndreaptă spre teritoriul Ucrainei! Ce-i drept, alături de noi i-a întărîtat și pe polonezi să facă la fel. Vreți să citiți întocmai textul acestui „ordin”? Nimic mai simplu. Iată-l: „Cred că avioanele ar trebui să aibă permisiunea de a ataca rachetele rusești care sînt lansate din Marea Neagră, Marea Caspică sau de oriunde altundeva. Din moment ce vedem aceste rachete zburînd spre Ucraina, ar trebui să ni se permită să doborîm aceste rachete pentru a proteja oamenii nevinovați”. În continuare, spre deliciul românilor, care sînt considerați proști și creduli, iată cum încearcă dumnealui să ne „motiveze” să băgăm bățul prin gard, doar, doar o sări ursul siberian să ne pape: „De asemenea, nu știm dacă aceste rachete vor zbura spre Polonia sau România, de exemplu, pentru că unele rachete au intrat deja în spațiul aerian polonez. De ce nu am putea folosi același principiu pentru a doborî rachetele care vizează oameni nevinovați din Ucraina?”.
Deoarece din partea Statului Român, servil, incompetent și laș, nu i s-a dat un răspuns la această neghioabă întrebare, fac eu acest serviciu și îi răspund: pentru că, în acest caz, acesta va fi socotit ca un „act de război” – culmea! – neasumat de NATO, ci doar de România și Polonia, pe „persoană fizică”!  În caz că domnul general Ben Hodges are tupeul să răspundă, aducînd în sprijin forța militară americană aflată în România, care, „la nevoie”, va interveni, am și aici un răspuns real: soldații americani aflați în bazele americane din România nu vor fi de prea mare folos, și chiar dacă, să presupunem, vor intra efectiv în luptă și vor muri dintre ei (că de aceea au statut de mercenari), pierderile României (umane și materiale) vor fi imposibil de comensurat la ora actuală; oricum, vor fi istorice!
Primul care s-a aruncat după piatră
Deși, după cum îi cunosc gradul de obediență față de „marele licurici”, mă așteptam ca președintele Klaus Iohannis să pună botul la provocarea insalubră a generalului american; iată că, de data aceasta, a sărit în lac un general român, și nu unul oarecare, ci ditamai șeful Statului Major al Apărării, de facto, comandantul Armatei (ministrul civil al Apărării pozînd în chip de marionetă de decor), pe numele lui Gheorghiță Vlad. Generalul Gheorghiță Vlad a fost învestit șef al Statului Major al Apărării pe 30 noiembrie anul trecut, după trecerea în rezervă și ieșirea la pensie a fostului șef al acestei structuri importante militare, generalul Daniel Petrescu, cel dintîi urmînd în funcție după ce o îndeplinise pe cea de locțiitor al șefului Statului Major al Apărării.
Dorind, probabil, să iasă în evidență în noua funcție, domnul general Gheorghiță Vlad  a plusat apăsat, la nici două luni de la urcarea sa pe fotoliul de comandant de oști, rezonînd, în plan ideatic (și belicos) cu atitudinea generalului american Ben Hodges. Împărtășind ace­leași idealuri și concepte despre „invazia” Rusiei pe continent cu cele ale președintelui artist, Volodimir Zelenski, șeful Ar­matei Române intoxică populația României cu viziunea irațională a lui Zelenski, urmat îndeaproape de președintele Basarabiei, gospodina Maia Sandu, atunci cînd declară nonșalant: „Eu personal, nu neaparat ca militar, consider că Federația Rusă nu se va opri aici. Dacă va cîștiga în Ucraina, principala țintă va fi Republica Moldova. Vom asista la tensiuni în Balcanii de Vest. Sînt mai mult decît convinsă că politica președintelui Putin va escalada în perioada imediat următoare”.
N-aș fi prea aspru în judecarea afirmațiilor domnului general Vlad, luînd în considerare poziția militară de pe care ne vorbește, dacă, în continuare, ne-ar fi explicat pe ce criterii (strategice, tactice, militare, politice etc.) se bazează președintele Putin, în hazardul său de a declanșa un război total cu o forță militară imensă, de talia NATO (peste 4 milioane de militari activi), și cu o mare capacitate de luptă, complexă și sofisticată. Cu gîndirea domniei sale de strateg militar, la nivel înalt, șeful Statului Major al Apărării ar fi trebuit să ne explice (după cum se vede, se „suprapune” gîndirii putiniste) ce resort diabolic l-ar mîna pe Putin să-și arunce țara într-un război mondial, cu șanse inexistente de a ieși victorios, în timp ce pe el îl interesează recuperarea Ucrainei (ori a unei părți din teritoriul acestei foste Republici Sovietice) considerate, de drept, teritorii aparținînd, istoric, de Federația Rusă. Cum n-am primit aceste explicații (și complicații), ieșirea în decor a șefului Statului Major al Apărării din Armata Română mi se pare, eufemistic vorbind, cam exagerată și alarmistă, urmărind un scop bine determinat, dar ușor de deconspirat: înarmarea pînă în dinți a României – cu cheltuielile de rigoare, și îngrășarea concernelor americane de armament și tehnică de luptă. Măcar de ne-ar folosi la ceva această înzestrare galopantă, făcută în timp ce Guvernul României îngroapă producția militară autohtonă, preferînd, uneori, produse din SUA, inferioare unora similare din România și, bineînțeles, la prețuri mult mai mari – așa cum o să arăt în partea a doua a acestui material.
Vorbind pe linia limbajului generalului Ben Hodges, și proiectînd viitorul României în cap de pod pentru atacarea Rusiei, generalul Gheorghiță Vlad are planuri mărețe, pe care vrea să le implementeze cerînd ajutorul instituțiilor vitale ale țării: Președinție, Parlament, Guvern. În acest sens, domnia sa visează modificarea unor legi (inclusiv a Constituției), privind pregătirea populației pentru război, inclusiv reintroducerea serviciului militar în termen, dar (pentru a „îndulci” modificarea) utilizează termeni derutanți: „doar în regim voluntar”. Pentru risipirea oricărui dubiu, iată dorințele generalului Gheorghiță Vlad (o parte dintre ele): „Adică vizăm segmentul de vîrstă între 18 și 35 de ani, indiferent de sex, naționalitate, credințe religioase, tineri care vor să îmbrace haina militară. Să plătim acest serviciu și să îi pregătim după principiul de bază de ducere a războiului ”.
Faptul că generalul Gheorghiță Vlad și-a depășit limita instituțională, producînd panică în țară și alarmînd populația prematur și nejustificat, deocamdată, apare pregnant și din reacția premierului Marcel Ciolacu, chiar în contextul în care teritoriul României este „ocupat” de trupe din Alianță, atît cele staționate, cît și cele de manevră: „România nu are nici un risc să fie angajată într-un război. România nu a fost niciodată mai sigură ca astăzi. Facem parte din NATO. Haideți să stăm liniștiți că România nu va intra în nici un război”.
Quod erat demonstrandum!
Cu ce atacăm? Cu ce ne apărăm?
Cu cine luptăm?
Dacă am adresa aceste întrebări domnului general Gheorghiță Vlad, de la nivelul funcției sale de șef al Statului Major al Apărării, desigur că nu s-ar pune problema să nu poată încropi niște răspunsuri mai mult teoretice, pentru că realitatea depășește linia invizibilă a frontului, configurînd un tablou cît mai mișcător și incert al acestei situații. Impulsionat poate de „Steadfast Defender 2024” – cel mai mare exercițiu de după Războiul Rece, lansat de NATO, „urmărind întărirea securității țărilor aliate care se învecinează cu Rusia și pe flancul estic al Alianței, cu  accent specific pe desfășurarea forței de reacție rapidă a NATO în Norvegia, Polonia, țările baltice și România” – cum se arată într-un comunicat – la care ia parte o armată de 90.000 de militari, ar plusa pe siguranța acestui „scut” numit NATO, în numele căruia are curajul să incite țara să fie gata să ne batem cu rușii!
De fapt, toată teoria unui atac masiv din partea Rusiei și, în consecință, pregătirea unei reacții dure din partea NATO, în frunte cu România, țara la limita actualului conflict ruso-ucrainean, are la bază problema ucraineană – problemă generalizată la nivel UE și la nivel NATO. Chiar luna trecută, între 17 și 18 ianuarie, cînd, la sediul NATO din Bruxelles, a avut loc sesiunea Comitetului militar al șefilor Apărării ai NATO, cei 31 plus Suedia s-au concentrat pe capacitatea de execuție a noilor planuri de apărare ale Alianței, transformarea capacității de război NATO și sprijinul continuu al NATO pentru Ucraina. Ca să pună paie pe foc, la acea reuniune militară s-a sculat și concetățeanul nostru, civilul Mircea Geoană (ce-i drept, secretarul general adjunct al Alianței), declarînd bombastic și provocator: „Astăzi, pacea noastră este amenințată. Război, terorism, instabilitate. Statele autoritare ne amenință valorile. Avem nevoie de o NATO puternică  mai mult ca niciodată și avem o NATO puternică”. Pentru că este în campanie dublă (militară și parlamentară) și nu are prea mult timp liber, o singură întrebare i-aș adresa domnului Geoană: nu cumva, printre statele autoritare se numără și feblețea dumnealui – SUA?
Lăsîndu-l pe domnul Geoană cu un picior în NATO și cu unul la Cotroceni, să încercăm să-i mai domolim viteza de reație a generalului Gheorghiță Vlad, răspunzînd la întrebările din intertitlul de mai sus. Deși, recunosc, nu e deloc agreabil să-l provoci la „duel” pe șeful Statului Major al Apărării din MApN, conjunctura actuală face posibilă o incursiune în acest angrenaj complicat – Armata – într-un timp în care prea desele schimbări și adaptări de standarde străine de tradiția și educația românului pot provoca fracturi ireversibile în viața și în moralul elementului om – cel obligat să mînuiască tehnica din dotare dar, mai ales, obligat să-și sacrifice tinerețea și familia pe altarul unui crez indus prin forța banului.
Cu ce atacăm? Cu ce ne apărăm? Cu cine luptăm? Cred că aceste întrebări ar trebui să nu-i lase pe mai-marii Armatei să doarmă somn lin pe perna lor, mai ales în situația – pe care tot ei o vehiculează – în care, iată, sîntem pe picior de război cu Rusia lui Putin. Avînd în prim-plan forța umană (indiferent cîtă tehnică de luptă și armament grozav ai avea), MApN se zbate să acopere deficitul din acest punct de vedere. Iată o declarație a ministrului Apărării, Angel Tîlvăr, făcută la începutul acestui an: „Ne dorim să mărim efectivele Armatei Române de la 80.000 la 100.000, avînd în vedere evoluțiile complicate de la granițele noastre. Dar asta ține și de buget și de posibilitățile pe care le avem”. Ceea ce nu ne-a spus domnul ministru aruncă o lumină și mai sumbră pe acest subiect. „Secret” care se traduce astfel:
1. Concret, la jumătatea anului trecut, MApN avea ocupate doar 72.037 de posturi (în tot angrenajul Armatei), cifră  care, între timp, s-a mai micșorat;
2. În ultima vreme se constată un fapt îngrijorător, o hemoragie de personal – numai în ultimii trei ani au părăsit Armata Română între 7.000 și 10.000 de militari pe an – portalul specializat „Globalfirepower.com”
susține că România mai are acum numai 67.000 de militari activi și 50.000 în rezervă;
3. În mare criză de personal, MApN a decis ca admiterea în școlile militare postliceale ale acestui minister, pentru pregătirea maiștrilor militari, dar și a subofițerilor să se facă pe baza mediei de la examenul de Bacalaureat, fără a se mai organiza un examen de admitere, ceea ce, trebuie să recunoaștem, va umple (probabil) golul, în detrimentul calității umane;
4. Preocupat de mărirea numărului de militari sub arme – pînă la introducerea serviciului militar obligatoriu – anul acesta MApN a majorat cheltuielile de personal la 10,22 miliarde de lei, cu 12,3% mai mult ca în 2023 (despre bugetul Apărării voi arăta în partea a doua, cînd voi demonstra că o parte a acestuia se duce pe plata în avans a muniției de război și a altor componente militare a căror livrare nu se știe cînd va fi și, oricum, o parte din aceste achiziții vor merge în Ucraina!);
5. În timp ce – astfel cum s-a arătat mai sus – se desfășoară o propagandă acerbă pentru pregătirea psihologică a populației în vederea intrării României într-un război distrugător, marile probleme ale Armatei sînt în suferință vizibilă, atît MApN cît și CSAT pun prea mare preț pe punctul 5 din Statutul NATO care, interpretat simplist, se consideră că – gata! – România va fi salvată prin grija NATO, în cazul unei agresiuni din partea Rusiei lui Putin!
6. Ideea avansată de generalul Gheorghiță Vlad privind posibilitatea încorporării tinerilor în armată – ca o necesitate stringentă a situației politice actuale – nu este deloc în consens cu părerea tinerilor în cauză despre acest subiect. Pentru a verifica această afirmație domnul general are la îndemînă canalele de socializare în care, ca reacție la ieșirea domniei sale în public cu acea propunere, tinerii răspund: „M-aș angaja, dar nu în climatul periculos de astăzi”; „Să-mi apăr țara? Ce să apăr? Care țară?”; „Eu vreau să-mi apăr familia mea, țara s-o apere conducătorii!”, și multe asemenea opinii care nu sînt deloc în concordanță cu șefii Armatei care, luați pe sus intempestiv de valul unui război iminent cu Rusia, visează la cozi în fața Centrelor militare, pentru completarea MApN cu cei 20.000 de militari necesari măririi efectivelor de război.
Privind această situație prin logica unei gîndiri pragmatice ne dăm seama de eroarea în care conducerea Armatei Române vede paradigma noii armate, în condițiile sacrificării nejustificate a resurselor noastre (umane și materiale) în numele „internaționalismului pro-american”, direcționat în slujba „salvării” Ucrainei, de fapt, pentru anihilarea definitivă a  marelui rival de la Răsărit, fosta Uniune Sovietică. Tocmai în substratul acestei false salvgardări cu vrăjeala despre dorința popoarelor Europei de a salva Ucraina, sub sceptrul întunecat al atacării Europei de către „nebunul” de Putin, stă neîncrederea cu care întîmpină generația tînără solicitările și așteptările politicienilor români, în materie de război. De fapt, nu doar generația aptă pentru înrolare în armată se manifestă împotriva unei implicări a României într-un război care nu este al ei, ci și populația vîrstnică, mai ales cei care au cunoscut suferințele adînci ale unui asemenea cataclism uman, urăște acest procedeu de a ne autodistruge țara.
Pentru a ne convinge din realitatea din țară (nu cea pe care o disecă generalii pensionari de la Antena 3), le propun politicienilor de la vîrf să organizeze un referendum național cu numai două întrebări: 1. Sînteți de acord să intrăm în război de partea Ucrainei și împotriva Rusiei?; 2. Dacă va fi nevoie, veți merge, voluntar, să luptați pe front? Cred că nu e nevoie să ne gîndim prea mult spre a afla răspunsul la aceste întrebări. Dacă privim și exemplul tinerilor din Ucraina, a căror țară este în război cu puternica Rusie, și totuși, mii de bărbați apți de luptă au fugit din țară sau au apelat la diferite subterfugii (inclusiv mita) pentru a scăpa de încorporare, avem imaginea dezastrului într-un asemenea caz în România. Domnul general Gheorghiță Vlad confundă grav chemarea domniei sale la război (mă rog, la luptă) cu ceea ce a fost în momente cruciale pentru România – momente ce poartă numele de Vaslui, Rovine, Călugăreni, Plevna, Grivița, Mărăști, Mărășești, Oituz, Păuliș, Oarba de Mureș ș.a.m.d., unde viața ostașului român (indiferent că era soldat sau general) nu era mai presus decît sacrificiul pentru apărarea pămîntului sfînt al Patriei. Ce va fi mîine dacă previziunile sumbre ale Șefului Statului Major al Apărării se vor îndeplini? Păi, va fi că nu va mai fi nici un Vaslui, nici un Călugăreni, nici o Plevnă, nici un Mărășești și nici o Oarba de Mureș, dar nici pe domnul general Gheorghiță Vlad nu-l văd cu pistolul în mînă, în fruntea unui batalion, făcînd pe Mihai Viteazul sau pe Ștefan cel Mare!
Situația din teren ne arată cît de complicată este starea de fapt a climatului politic european în ce privește poziția NATO, pe de o parte, și cea a Uniunii Europene, pe de altă parte, vizavi de intervenția acestor entități în conflictul înarmat dintre Rusia și Ucraina. Întrucît pe noi ne privește, în primul rînd, implicarea României în această încrengătură de politici și interese, vom dezvolta acest subiect în partea a doua a acestui material, cînd voi aborda și modul de înzestrare a Armatei cu cele necesare ducerii unui război în condițiile actuale, dacă tot ne hazardăm în declarații belicoase și în provocări iresponsabile, puse în scenă de marile concerne militare din Europa și de peste Ocean.
(va urma)
GEO CIOLCAN