Mihai Istudor: La diferite niveluri, dar, mai ales, la nivel național, în urma organizării și susținerii a numeroase concursuri literare, se acordă, evident, premii cîștigătorilor. Întrebarea ar fi, credeți în premiile literare?
Ion Machidon: Concursurile literare au un rol esențial în promovarea și descoperirea de tinere talente, mai ales dacă sînt organizate de persoane avizate... Participanții au toate motivele să se bucure de premiile și diplomele obținute și au toate șansele să se impună odată cu trecerea anilor în peisajul literar... Îmi amintesc că și în vechiul regim, pînă în 1989, se organizau concursuri literare de instituții de cultură avizate sau de reviste profesioniste, de mare succes la marele public, unde participau sute de concurenți, aproape numai tineri, iar la final, pe laureați îi puteai număra pe degete... Dragul meu, să știi că la vremea aceea era foarte greu să apari chiar și la  rubrica Poșta redacției... Textele trebuiau să treacă prin mai multe site ale redactorilor competenți, scriitori cu ștaif. Nu ca în vremurile de azi, cînd poți publica orice fără bătaie de cap... Pentru că libertatea permite oricui să tipărească orice fițuică sau foaie volantă, reviste în orice văgăună din țară... Iată de ce emoțiile cîștigării unui premiu la vreun concurs de creație literară în anii aceia erau cu atît mai mari cu cît știai că erai girat de niște nume cu renume în lumea scriitoricească. Astăzi, toată lumea participă la concursuri de creație și toată lumea primește cîte un premiu, o diplomă scrisă pe genunchi. Încă un motiv de îngrijorare privind inflația de concursuri de creație literară, cu participarea efectivă a fel și fel de inși, care nu doar că nu citesc, dar scriu niște texte în care se regăsesc toate stîngăciile din lume, și uite așa se promovează impostura și se perpetuează necunoașterea fenomenului literar, atît în rîndul unora dintre participanți, cît și a unor jurați. Din păcate, astăzi, astfel de concursuri de creație literară sînt organizate aproape peste tot, ele au ajuns să sufoce spațiul cultural, și așa șubred, cu participanți în majoritatea lor oameni în vîrstă, bunicuțe și bunici, croitori, tractoriști, țesătoare, sau mai știu eu ce, care, în zelul lor, chiar cred că fac literatură... Astfel de concursuri nu au nici un Dumnezeu, și nu fac bine literaturii... Nu generalizăm, dar, fie că ne place sau nu, realitatea aceasta este și trebuie s-o luăm ca atare.
Petruța Stan: Ați fondat un cenaclu extrem de activ, aveți o revistă, o editură, aveți articole și cărți publicate. Cum arată, în viziunea lui Ion Machidon, școala de literatură pe care a creat-o?
Ion Machidon: Prin instituția de cultură „Amurg sentimental” nu am făcut decît să trezesc un sentiment de deschidere a societății față de scriitorii noștri și de lumea reală în care trăim. Așadar, putem vorbi de o școală de literatură „Amurg sentimental”, dar la fel de bine pot spune că am creat un climat cultural național în care am oferit posibilitatea fiecărui creator să se manifeste așa cum a considerat el de cuviință, bineînțeles, respectînd anumite reguli ale casei. Una din acele reguli fiind dragostea de carte și de lectură... Îmi amintesc de începutul ședințelor cenaclului nostru cînd tot mai mulți membri veneau cu cărțile colegilor lor, sau cu cărți ale altor autori, care nu aveau tangență cu „Amurgul sentimental”, și-și citeau reciproc din creații. Din păcate, în ultimii ani, acest lucru a rămas doar o amintire înregistrată în cronicile de cenaclu pentru că, spuneam ceva mai devreme, scriitorii nu se mai citesc măcar între ei. Trist este că de multe ori scriitorul își dă cărțile spre tipărire prin e-mail, refuzînd a le mai reciti, cum e firesc, considerînd că tot ceea ce a făcut pentru cartea lui e un capitol încheiat pentru totdeauna. De aici pornește declicul... Scriitorii nu se mai respectă între ei, nu mai țin cont de nici o opinie critică, ei se consideră atotștiutori, orice comentariu le e de prisos...Am subscris cu vădit interes la opiniile pertinente ale regretatului profesor Nicolae Manolescu, care în unele editoriale ale sale din „România literară” atrăgea atenția, cu riscul de a deranja, că o critică literară trebuie să fie obiectivă și scrisă pe înțelesul cititorului... Am împărtășit din ideile acestui critic,  și am încercat să țin pasul cu timpul și vremurile pe care noi ni le-am creat, ca oameni de spirit, de condei, de concepții, chiar dacă cu greu ne regăsim în epoca aceasta, în care scriitorul parcă nu mai reprezintă nimic pentru nimeni, nici pentru propria familie. Dovadă este tipărirea unei cărți în zeci de exemplare, și acelea oferite gratis de autor unor rude, prieteni sau persoane necunoscute, nu cu gîndul să fie citite, ci doar să nu se mai împiedice de ele prin casă... Cu alte cuvinte, soarta cărții este cu atît mai tristă cu cît nu i se mai acordă atenția cuvenită. Sînt autori români cunoscuți care, la tîrgurile de carte internaționale la care participă, nu se bucură de achiziționarea măcar a unui exemplar de vreo țară străină, pentru fondul lor de carte, ceea ce înseamnă, pentru instituțiile finanțatoare, bani aruncați pe fereastră doar de dragul de a fi și noi, românii, în rîndul lumii civilizate... Am căutat să insuflu dragostea față de limba neaoș românească, nu știu dacă am reușit, intențiile mele însă au fost de fiecare dată ținta de reușită, fără a da înapoi în fața prigoanei vremurilor în care trăim... E o altă problemă care nu face obiectul dialogului nostru. În orice caz, în cei aproape 30 de ani de cînd instituția de cultură „Amurg Sentimental” a luat ființă, am avut multe lucruri de învățat, de a cunoaște cu adevărat fața lumii literare, care nici pe departe nu este cea care ar trebui să fie. Prin școala de literatură „Amurg sentimental” am căutat pe cît mi-a fost posibil să formez oameni cu un spirit luminos, frumos, cald, care să trăiască prin creațiile lor sublimul, coerența, în ciuda unora, la care goana după bani este la ordinea zilei, mai puțin cititul sau răsfoitul unei cărți.
Mihai Istudor: În ultima perioadă, în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru sînteți, au avut loc anumite schimbări atît la nivel de filiale, cît și la nivel central. Care este opinia dumneavoastră față de influența pe care atît Uniunea Scriitorilor din România, cît și revista ,,România literară” ar trebui să o aibă asupra tinerei generații?
Ion Machidon: Nu este vorba să aibă vreo influență, ci ar fi, mai degrabă, nevoia de o strategie ceva mai permisibilă față de tinerii poeți, care să apară în această revistă girată de Uniunea Scriitorilor din România. Din păcate, și acum, ca și pînă în 1990, tinerii care apăreau în „România literară”, într-un an de zile, puteau fi numărați pe degete... Erai refuzat politicos, sub pretextul că revista îi publică doar pe cei care sînt membri ai Uniunii criitorilor.
Mihai Istudor: Și totuși, în condițiile date, pînă în 1989, v-am citit din poezii în „România literară”...
Ion Machidon: Grație poetului Ion Horea... Era un om deosebit, fermecător, cald, echilibrat... Avea ceva special... Era ca un detector de metale prețioase, cînd era vorba de vreun tînăr foarte talentat. Cei care îi treceau pragul biroului nu veneau să-i ceară ceva, ci doar să-l salute și să schimbe cîteva vorbe cu el. Poetul era prietenul tuturor, cu sufletul deschis... Din păcate, astăzi, scriitorii se feresc unii de alții, aproape că nu-ți răspund la salut, de teamă să nu fie deranjați, de teamă să nu le ceri cumva vreun favor... „România literară” este o tribună a unei categorii de scriitori buni, însă, mai puțin interesată de a găsi, la unii autori care-i umplu paginile cu scrierile lor, poezia sufletului omului adevărat, cumpătat, sincer, onest, ca o pîine scoasă proaspăt din cuptor, ca o rugăciune spusă în bătaia clopotelor, duminică de duminică, întru trezirea românului la credința strămoșească... Sau, or fi sufletiști la nivel de trib literar, noi nu avem de unde ști acest lucru! Pînă nu de mult, regretatul Nicolae Manolescu semna rubrica „Rebuturi”, luînd în tărbacă, în stil pamfletăresc, pe autorii care nu scriau la nivelul așteptărilor sale, mulți dintre ei veritabili versificatori, culmea, membri în U.S. Cum au ajuns aici? Bănuim, dar nu e problema noastră să lămurim această chestiune... Urmărind de-a lungul anilor fenomenul cultural de la noi și citind această revistă, săptămînă de săptămînă, aveam să ajung la concluzia că rubrica în cauză nu a avut nici un efect benefic asupra literaturii, în general, parcă mai abitir s-au publicat cărți mediocre de literatură, unii dintre autorii lor fiind validați ca membri ai U.S.R.
Așadar, stimate domnule Mihai Istudor, sînt multe de spus despre soarta tînărului scriitor, dar dacă este invitat de revista „România literară”, pe care noi o citim încă de pe vremea cînd aveam cred vreo 20 de ani, e bine să nu rateze ocazia... Va avea multe lucruri de învățat care să-l ajute la realizarea visului său de a deveni un poet valoros, cum sînt, de altfel, foarte puțini, o mică parte, ce e drept, din cei peste 2.000 de membri, după estimările regretatului Alex Ștefănescu, din urmă cu ceva timp, nu de alta, dar să nu să se trezească cumva la rubrica de „Rebuturi”, în cazul în care va fi reactivată, și cu carnet de membru U.S.R. în buzunar... Din păcate trebuie să recunoaștem că, în România, în ciuda faptului că există uniuni, ligi, academii, platforme internaționale de scriitori, în mare parte amatorismul le dă de gol incultura, iar literatura a ajuns cenușăreasa societății românești aflată în colaps, fără viitor, fără strategii și fără cititori, pentru că vremurile s-au schimbat. Acum e mai ușor să butonezi pe telefonul mobil și să zici că faci lectură, decît chiar să citești o carte... În asemenea situație nici vorbă de scriitori canonici, dar nu vom duce lipsă de ei că, în orice moment, se vor găsi niște guru care să-i inventeze.
Petruța Stan: Mai este Ion Machidon cel de odinioară, sau altfel spus, mai este Ion Machidon nostalgic așa cum îl redescoperim în scrierile sale?
Ion Machidon: Da, sînt un nostalgic de nevindecat cînd mă gîndesc la satul copilăriei, la sătenii mei, dar mai ales la mama. Am iubit-o pe mama ca pe lumina ochilor din cap... Întrebarea pusă de dumneavoastră nu cred că ați premeditat-o. Probabil că ați observat în glasul meu vreo schimbare. Acum cîteva clipe am simțit o străfulgerare în tîmplă de dorul ei și, așa cum se întîmplă cînd amintirea ei mă copleșește, melodiez printre lacrimi: „mama e zarea din care m-am născut,/ mama e cîntec de privighetoare,/ o aud de-acolo, din cuibul ei de lut,/ cum îmi vorbește prin icoane...”.
Pe mama am iubit-o necondiționat, răsplătindu-i astfel lacrimile vărsate pentru mine cînd, în copilărie, am fost încercat de destin, iar în romanul meu, „Călit la focul durerii”, i-am închinat un capitol special care depășește 180 de pagini.
Petruța Stan: Cum credeți că ar trebui să arate scriitorul vremurilor noastre? Mai este el o voce a cetății?
Ion Machidon: Scriitorul vremurilor noastre e bine să arate cum vrea el, nu este artist de cinema, el este reprezentantul cuvîntului scris și trebuie să fie cu sufletul îndreptat către cei cărora li se adresează, cititorilor săi... De aceea trebuie să fie un om corect cu sine, cu sufletul său, prin subiectele pe care le abordează, și să-și urmeze drumul talentului cu care mama-natură l-a înzestrat... Nu sînt vorbe poetice, ci sînt mici observații la ceea ce am văzut și am întîlnit la mulți dintre scriitorii noștri, cu diverse ocazii. În opinia mea, cred că dacă scriitorului i s-ar acorda oarecare atenție din partea societății, cu siguranță el va fi o voce a cetății, pentru că nici o cultură și nici un popor nu pot exista fără scriitori, fără artiști în general.
Mihai Istudor: Stimate Ion Machidon, vă mulțu­mim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu, și vă dorim în continuare aceeași implicare și același devotament în prolifica activitate scriitoricească și editorială, iar AMURGULUI SENTIMENTAL, un sincer ,,La mulți ani!” cu ocazia apropiatului eveniment jubiliar al celor trei decenii de activitate în slujba și afirmarea culturii române!
Sfîrșit
Interviu realizat de scriitorii
MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN