Interviu cu scriitorul Ion Machidon (II)
- 06-08-2024
- 0 Comentarii
- 130
- 1
Mihai Istudor: Maestre Ion Machidon, ceva mai devreme ați afirmat că purtați o stimă totală scriitorilor care v-au ajutat la vremea debutului dumneavoastră, cînd, tînăr fiind, vă căutați propriul drum în creație... În acest sens ați amintit numele mai multor scriitori, printre care și pe cel al lui Corneliu Vadim Tudor. De ce îl invocați pe Corneliu Vadim Tudor, ori de cîte ori aveți ocazia?
Ion Machidon: Domnule Mihai Istudor, îl pomenesc pe Corneliu Vadim Tudor ori de cîte ori am prilejul, pentru că el este o lecție de democrație vie, pe care a scris-o în numele sîngelui vărsat de români în 1989, și care nu poate fi omisă din istoria neamului românesc. De la acest mare om de cultură am învățat cum trebuie să fie românul adevărat, care își iubește țara, poporul, glia. De aceea, la scurt timp după ce a plecat la cele veșnice, întru cinstirea memoriei sale, i-am dedicat volumul de poeme-fluviu „Prin ochii lui Vadim, Ardealul plînge” (2015). Am ales acest titlu metaforic, pentru că reflectă realitatea în care trăiește poporul român în Ardeal... Apoi, cum să nu-ți aduci aminte cu pioșenie despre această personalitate, cînd astăzi vedem cum tot mai mulți oameni politici încearcă, fără succes, să-l imite în discursurile lor... Corneliu Vadim Tudor a făcut pentru mine ceea ce trebuia să facă orice scriitor adevărat cu un poet debutant. În cazul meu, acest lucru a însemnat foarte mult la vremea respectivă, cînd nu aveam unde să-mi pun capul să mă odihnesc noaptea, după orele de muncă pe care le petreceam la serviciu. Corneliu Vadim Tudor nu trebuie uitat de români, îndeosebi pentru glorioasele sale acțiuni patriotice pe care le-a înfăptuit în calitatea sa de om politic, dar mai ales pentru ajutorul material oferit oamenilor sărmani.
Mihai Istudor: Ceva mai devreme ziceați că „scriitorii au fost cei care au dus pe umerii lor cultura unei națiuni”. Numiți cinci scriitori români, față de care autorul Ion Machidon, cu o activitate de prozator destul de bogată, v-au fascinat cu scrierile lor. Atenție, am zis, care v-au „fascinat” și nu care v-au „influențat” scrisul. Spun acest lucru avînd în vedere romanul dumneavoastră autobiografic „Călit la focul durerii” (2020), trei volume care însumează aproape 1.300 de pagini și care este o frescă a satului românesc pînă în 1990, de pe valea Trotușului, de unde descindeți... Numiți cinci scriitori români care în opinia dumneavoastră v-au deschis apetitul pentru lecturi de neuitat.
Ion Machidon: Mulți scriitori m-au delectat într-un fel sau altul cu cărțile lor, pe care le-am citit pe nerăsuflate, la unele, reîntorcîndu-mă adeseori... Aș aminti aici pe scriitorii Zaharia Stancu, Marin Preda, Panait Istrati, Eugen Barbu, Mihail Sadoveanu.
Mihai Istudor: De ce doar acești scriitori? Și ce-ați descoperit la ei?
Ion Machidon: I-am amintit pe aceștia, din marea listă cu scriitori preferați de mine, pentru că la fiecare dintre ei am descoperit marea literatură, în fraze de-a dreptul geniale, spre deosebire de prozatorii de azi, care au subiecte, dar nu au literatură, iar fiecare pagină miroase a tastatură și nu a cerneală de condeieri iscusiți... E un haos de idei dezbătute de-a valma, fără simț artistic, în care autorul e mai preocupat de numărul de pagini și mai puțin de narațiune și, de multe ori, minimalizează personajele prin construcții de dialoguri sterile.
Petruța Stan: Nu am vrut să întrerup dialogul pe care-l purtați cu colegul meu Mihai Istudor, atunci cînd făceați referire la cîțiva dintre scriitorii care v-au ajutat în mod indiscutabil la promovarea activității dumneavoastră de scriitor... Dar am reținut că, printre aceștia, l-ați amintit și pe boemul poet George Chirilă, autorul unei interesante monografii închinate lui Marin Sorescu, și care, în revista „Contemporanul”, din 13 septembrie 1985, la pag. 14, a scris despre dvs. o bijuterie de Tabletă... de tînăr. Am descoperit-o în timp ce făceam cercetări în diverse publicații, în vederea elaborării lucrării mele de doctorat... Cu îngăduința dvs. dați-mi voie să o citesc, fiindcă regăsim în ea multă poezie și atîtea trăiri poetice care ni-l dezvăluie pe tînărul poet Ion Machidon, de la vremea respectivă.
Ion Machidon: Într-adevăr, poetul George Chirilă a scris această tabletă, în urma unei vizite pe care mi-o făcuse în Voluntari, unde stăteam în gazdă, a paisprezecea, pare-mi-se, în cei șase ani de la aterizarea mea, din Urecheștii Bacăului, în Cetatea lui Bucur.
Petruța Stan: „DACĂ pe tînărul acela l-ar fi cunoscut Marin Preda, sînt convins că ar fi fost tentat să facă din el un erou de roman și, vă rog să mă credeți, iubiți cititori, că Ion Machidon este un om simplu, ca pămîntul moldav din care descinde, ca iarba din rouă, ca basmul șoptit seara sub secera lunii. Copil fiind, Ion Machidon, într-o împrejurare tragică, în care era să-și piardă chiar viața, a rămas același fiu al vrerii de a-și înfrînge suferința. Puțini îi mai dădeau o șansă celui fără de mîini. Și totuși Ion Machidon, poetul cu nume de împărat, cum i-a zis George Bălăiță, care i-a publicat cele dintîi stihuri în revista «Ateneu», muncește ca fiecare dintre noi. «Munca mă ține, ca pe ai mei, ca pe ceilalți de mai înainte și tot așa». A isprăvit de curînd un liceu economic, a citit o sumedenie de cărți, a intrat prin muzee, s-a dus să vadă Iașii, a poposit în Sighet, a trecut printre docherii din port să le asculte gîndurile, s-a întors în satul lui să mai vadă ce fac greierii, «da, da, trudesc ți-o spun eu, muncesc la fel de mult ca și vecinele dumnealor, furnicile». Știu, am certitudinea, că lucrurile stau așa. Deunăzi, l-am vizitat în comuna Voluntari, unde trăiește și lucrează: țineam să-l felicit pentru ultimul premiu de poezie obținut în Transilvania. Mi-a zîmbit deschis, cu o ușoară melancolie pe buze: «Fac și eu ce pot». Era înconjurat de cărți, de doi bătrîni frumoși de prin părțile ardelene, stabiliți aici, la care stă în gazdă. «Seamănă cu fiul nostru, mi-a șoptit bătrîna. Sînt supărată pe el puțin, că nu prea doarme. Seara ascultă muzică, scrie și citește pînă la ore tîrzii». «Nu pot altfel», replică respectuos Ion Machidon – și apoi ne recită ceva din Nichita: A venit, a venit toamna...”.
Ion Machidon: Mulțumesc pentru surpriza făcută! Într-adevăr, George Chirilă era un poet boem.
Petruța Stan: Ați susținut și ați îndrumat un număr incredibil de mare de scriitori, de-a lungul carierei dumneavoastră. Ce simțiți mai aproape de suflet – poezia sau proza, și de ce?
Ion Machidon: Într-adevăr, în cei 30 de ani de cînd am înființat instituția de cultură „Amurg sentimental”, am publicat foarte mulți scriitori de toate vîrstele. Mulți dintre tinerii de atunci, astăzi sînt părinți, unii chiar bunici, iar dintre cei vîrstnici, aproape toți ne privesc azi din stele... Nu mai sînt printre noi, Dumnezeu să-i odihnească în pace... De la fiecare dintre toți cei care au trecut pe la „Amurg sentimental” pot spune că am avut cîte ceva de învățat în privința poeziei, a prozei, a teatrului și criticii literare. Teme predilecte, dar, pentru mine, poezia este sora geamănă a sufletului meu. Prin ea l-am descoperit pe Mihai Eminescu, omul pe care, prin tragismul existenței sale, îl consider ca fiind „fratele” meu mai mare, cu inima cît toată România, ca o pădure de tei în floare. Pentru că am debutat cu poezie, la 23 de ani, în poezie mă simt mai luminos, mai melodios în gîndire și mai aproape de Dumnezeu, Cel care, prin îngerii Săi, m-a vegheat tot timpul, mai cu seamă de cînd, copil fiind, am suferit teribilul accident de electrocutare, avut în 1964, de la derapajele vieții. Asta nu înseamnă că celelalte genuri literare, cum ar fi romanul, tableta, cronica literară, teatrul etc., nu-mi sînt dragi, dimpotrivă, în ele, ca și-n poezie, îmi găsesc împlinită pasiunea de a scrie, dar și legitimitatea mea de scriitor profesionist.
Mihai Istudor: În situația actuală, în care influențele străine, benefice sau nu, sînt prezente evident în toate domeniile, inclusiv în cultură, mai credeți în înrîurirea poeziei canonice pentru actuala generație dar și pentru cele care vor urma?
Ion Machidon: Poetul, cu unelte sale de scris, își grădinărește poezia. Prin poezie el își glorifică neamul, țara, obiceiurile, dar și mare parte din emoțiile sale... Empatizez cu poeții noștri, cu literatura străină, atîta vreme cît beneficiile la nivel global sînt reciproce, iar totul se desfășoară în bună pace, fără ranchiună. Lumea se află într-un flux de schimbare rapidă, chiar și lumea artistică, în speță, iar o informare corectă este bine- venită pentru actul de creație în sine. În acest sens se impune chiar existența unei legături aproape statornice între oamenii de cultură din întreaga lume, astfel, generațiile viitoare vor avea de cîștigat, prin dezvoltarea actului artistic în sine și implementarea de proiecte culturale generoase, în armonie cu alte bresle din lumea artistică. Eu cred că acest lucru va avea un rol esențial, în ascensiune cu vremurile actuale, pentru progresul cunoașterii spectrului socio-uman, nu umanoid, și chiar dacă resursele naturale se vor diminua, spiritul românesc nu va îngenunchea niciodată în fața vicisitudinilor vieții, dimpotrivă, el va fi mai puternic și se va revigora mereu, în calitate de învingător și nu de învins.
Petruța Stan: Cum ați reușit să țineți o balanță dreaptă între această activitate de critic literar și timpul rezervat propriei creații? Cum s-au împăcat criticul Ion Machidon cu scriitorul Ion Machidon?
Ion Machidon: Întrebarea aceasta m-a dus cu gîndul prin timp, amintindu-mi de vremea debutului meu, cînd am pornit cu scepticism pe drumul anevoios al scrisului, de unii bătătorit cu folos, de alții, atît cît să se simtă ei bine, fără să se bucure și de reușite considerabile... Că și în lumea scriitorilor, și nu numai, lucrurile stau întocmai ca într-o cursă de ciclism, totdeauna cel mai bun cîștigă... Așa cum se întîmplă și în sport, în artă, dacă te bizui pe tine, pe forța condeiului tău, mergi înainte, altminteri, tu singur te vei scoate din cursa „nebunilor frumoși”, vorba poetului. Dacă astăzi am ajuns unde am ajuns, înseamnă că am învins scepticismul din mine, înlocuindu-l cu optimismul omului trudit de gînduri, pregătit de reușită în orice moment, capabil să-și scrie propriile cărți, dar să fie de folos și congenerilor săi – cum altfel, dacă nu scriind despre cărțile lor?... Așa s-a născut ideea să fac critică literară. Ceea ce înseamnă că am perseverat prin muncă și pasiunea pe care am cultivat-o cu strășnicie în favoarea frumosului substanțial. Din clipa cînd mi-au apărut primele stihuri în Revista „Ateneu”, între poetul Ion Machidon și criticul literar Ion Machidon nu s-a produs vreo ruptură, dimpotrivă, s-a creat o punte, un spectacol de idei, care există și în prezent, pentru că și unul și celălalt sînt aceiași iubitori de literatură, consimțind la dragoste și înțelegere reciprocă între confrați, în ciuda animozităților care se ivesc pe ici, pe colo... Lumea literară nu este ușă de altar, după cum știm cu toții, nu este nici o grădină cu flori, ci adeseori se află într-o concurență acerbă, iar orgoliile apar de unde nu te aștepți. Așa e lumea artistică creată, iar noi nu avem încotro și trebuie să-i urmăm pașii.
(va urma)
Interviu realizat de scriitorii
MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN
Ion Machidon: Domnule Mihai Istudor, îl pomenesc pe Corneliu Vadim Tudor ori de cîte ori am prilejul, pentru că el este o lecție de democrație vie, pe care a scris-o în numele sîngelui vărsat de români în 1989, și care nu poate fi omisă din istoria neamului românesc. De la acest mare om de cultură am învățat cum trebuie să fie românul adevărat, care își iubește țara, poporul, glia. De aceea, la scurt timp după ce a plecat la cele veșnice, întru cinstirea memoriei sale, i-am dedicat volumul de poeme-fluviu „Prin ochii lui Vadim, Ardealul plînge” (2015). Am ales acest titlu metaforic, pentru că reflectă realitatea în care trăiește poporul român în Ardeal... Apoi, cum să nu-ți aduci aminte cu pioșenie despre această personalitate, cînd astăzi vedem cum tot mai mulți oameni politici încearcă, fără succes, să-l imite în discursurile lor... Corneliu Vadim Tudor a făcut pentru mine ceea ce trebuia să facă orice scriitor adevărat cu un poet debutant. În cazul meu, acest lucru a însemnat foarte mult la vremea respectivă, cînd nu aveam unde să-mi pun capul să mă odihnesc noaptea, după orele de muncă pe care le petreceam la serviciu. Corneliu Vadim Tudor nu trebuie uitat de români, îndeosebi pentru glorioasele sale acțiuni patriotice pe care le-a înfăptuit în calitatea sa de om politic, dar mai ales pentru ajutorul material oferit oamenilor sărmani.
Mihai Istudor: Ceva mai devreme ziceați că „scriitorii au fost cei care au dus pe umerii lor cultura unei națiuni”. Numiți cinci scriitori români, față de care autorul Ion Machidon, cu o activitate de prozator destul de bogată, v-au fascinat cu scrierile lor. Atenție, am zis, care v-au „fascinat” și nu care v-au „influențat” scrisul. Spun acest lucru avînd în vedere romanul dumneavoastră autobiografic „Călit la focul durerii” (2020), trei volume care însumează aproape 1.300 de pagini și care este o frescă a satului românesc pînă în 1990, de pe valea Trotușului, de unde descindeți... Numiți cinci scriitori români care în opinia dumneavoastră v-au deschis apetitul pentru lecturi de neuitat.
Ion Machidon: Mulți scriitori m-au delectat într-un fel sau altul cu cărțile lor, pe care le-am citit pe nerăsuflate, la unele, reîntorcîndu-mă adeseori... Aș aminti aici pe scriitorii Zaharia Stancu, Marin Preda, Panait Istrati, Eugen Barbu, Mihail Sadoveanu.
Mihai Istudor: De ce doar acești scriitori? Și ce-ați descoperit la ei?
Ion Machidon: I-am amintit pe aceștia, din marea listă cu scriitori preferați de mine, pentru că la fiecare dintre ei am descoperit marea literatură, în fraze de-a dreptul geniale, spre deosebire de prozatorii de azi, care au subiecte, dar nu au literatură, iar fiecare pagină miroase a tastatură și nu a cerneală de condeieri iscusiți... E un haos de idei dezbătute de-a valma, fără simț artistic, în care autorul e mai preocupat de numărul de pagini și mai puțin de narațiune și, de multe ori, minimalizează personajele prin construcții de dialoguri sterile.
Petruța Stan: Nu am vrut să întrerup dialogul pe care-l purtați cu colegul meu Mihai Istudor, atunci cînd făceați referire la cîțiva dintre scriitorii care v-au ajutat în mod indiscutabil la promovarea activității dumneavoastră de scriitor... Dar am reținut că, printre aceștia, l-ați amintit și pe boemul poet George Chirilă, autorul unei interesante monografii închinate lui Marin Sorescu, și care, în revista „Contemporanul”, din 13 septembrie 1985, la pag. 14, a scris despre dvs. o bijuterie de Tabletă... de tînăr. Am descoperit-o în timp ce făceam cercetări în diverse publicații, în vederea elaborării lucrării mele de doctorat... Cu îngăduința dvs. dați-mi voie să o citesc, fiindcă regăsim în ea multă poezie și atîtea trăiri poetice care ni-l dezvăluie pe tînărul poet Ion Machidon, de la vremea respectivă.
Ion Machidon: Într-adevăr, poetul George Chirilă a scris această tabletă, în urma unei vizite pe care mi-o făcuse în Voluntari, unde stăteam în gazdă, a paisprezecea, pare-mi-se, în cei șase ani de la aterizarea mea, din Urecheștii Bacăului, în Cetatea lui Bucur.
Petruța Stan: „DACĂ pe tînărul acela l-ar fi cunoscut Marin Preda, sînt convins că ar fi fost tentat să facă din el un erou de roman și, vă rog să mă credeți, iubiți cititori, că Ion Machidon este un om simplu, ca pămîntul moldav din care descinde, ca iarba din rouă, ca basmul șoptit seara sub secera lunii. Copil fiind, Ion Machidon, într-o împrejurare tragică, în care era să-și piardă chiar viața, a rămas același fiu al vrerii de a-și înfrînge suferința. Puțini îi mai dădeau o șansă celui fără de mîini. Și totuși Ion Machidon, poetul cu nume de împărat, cum i-a zis George Bălăiță, care i-a publicat cele dintîi stihuri în revista «Ateneu», muncește ca fiecare dintre noi. «Munca mă ține, ca pe ai mei, ca pe ceilalți de mai înainte și tot așa». A isprăvit de curînd un liceu economic, a citit o sumedenie de cărți, a intrat prin muzee, s-a dus să vadă Iașii, a poposit în Sighet, a trecut printre docherii din port să le asculte gîndurile, s-a întors în satul lui să mai vadă ce fac greierii, «da, da, trudesc ți-o spun eu, muncesc la fel de mult ca și vecinele dumnealor, furnicile». Știu, am certitudinea, că lucrurile stau așa. Deunăzi, l-am vizitat în comuna Voluntari, unde trăiește și lucrează: țineam să-l felicit pentru ultimul premiu de poezie obținut în Transilvania. Mi-a zîmbit deschis, cu o ușoară melancolie pe buze: «Fac și eu ce pot». Era înconjurat de cărți, de doi bătrîni frumoși de prin părțile ardelene, stabiliți aici, la care stă în gazdă. «Seamănă cu fiul nostru, mi-a șoptit bătrîna. Sînt supărată pe el puțin, că nu prea doarme. Seara ascultă muzică, scrie și citește pînă la ore tîrzii». «Nu pot altfel», replică respectuos Ion Machidon – și apoi ne recită ceva din Nichita: A venit, a venit toamna...”.
Ion Machidon: Mulțumesc pentru surpriza făcută! Într-adevăr, George Chirilă era un poet boem.
Petruța Stan: Ați susținut și ați îndrumat un număr incredibil de mare de scriitori, de-a lungul carierei dumneavoastră. Ce simțiți mai aproape de suflet – poezia sau proza, și de ce?
Ion Machidon: Într-adevăr, în cei 30 de ani de cînd am înființat instituția de cultură „Amurg sentimental”, am publicat foarte mulți scriitori de toate vîrstele. Mulți dintre tinerii de atunci, astăzi sînt părinți, unii chiar bunici, iar dintre cei vîrstnici, aproape toți ne privesc azi din stele... Nu mai sînt printre noi, Dumnezeu să-i odihnească în pace... De la fiecare dintre toți cei care au trecut pe la „Amurg sentimental” pot spune că am avut cîte ceva de învățat în privința poeziei, a prozei, a teatrului și criticii literare. Teme predilecte, dar, pentru mine, poezia este sora geamănă a sufletului meu. Prin ea l-am descoperit pe Mihai Eminescu, omul pe care, prin tragismul existenței sale, îl consider ca fiind „fratele” meu mai mare, cu inima cît toată România, ca o pădure de tei în floare. Pentru că am debutat cu poezie, la 23 de ani, în poezie mă simt mai luminos, mai melodios în gîndire și mai aproape de Dumnezeu, Cel care, prin îngerii Săi, m-a vegheat tot timpul, mai cu seamă de cînd, copil fiind, am suferit teribilul accident de electrocutare, avut în 1964, de la derapajele vieții. Asta nu înseamnă că celelalte genuri literare, cum ar fi romanul, tableta, cronica literară, teatrul etc., nu-mi sînt dragi, dimpotrivă, în ele, ca și-n poezie, îmi găsesc împlinită pasiunea de a scrie, dar și legitimitatea mea de scriitor profesionist.
Mihai Istudor: În situația actuală, în care influențele străine, benefice sau nu, sînt prezente evident în toate domeniile, inclusiv în cultură, mai credeți în înrîurirea poeziei canonice pentru actuala generație dar și pentru cele care vor urma?
Ion Machidon: Poetul, cu unelte sale de scris, își grădinărește poezia. Prin poezie el își glorifică neamul, țara, obiceiurile, dar și mare parte din emoțiile sale... Empatizez cu poeții noștri, cu literatura străină, atîta vreme cît beneficiile la nivel global sînt reciproce, iar totul se desfășoară în bună pace, fără ranchiună. Lumea se află într-un flux de schimbare rapidă, chiar și lumea artistică, în speță, iar o informare corectă este bine- venită pentru actul de creație în sine. În acest sens se impune chiar existența unei legături aproape statornice între oamenii de cultură din întreaga lume, astfel, generațiile viitoare vor avea de cîștigat, prin dezvoltarea actului artistic în sine și implementarea de proiecte culturale generoase, în armonie cu alte bresle din lumea artistică. Eu cred că acest lucru va avea un rol esențial, în ascensiune cu vremurile actuale, pentru progresul cunoașterii spectrului socio-uman, nu umanoid, și chiar dacă resursele naturale se vor diminua, spiritul românesc nu va îngenunchea niciodată în fața vicisitudinilor vieții, dimpotrivă, el va fi mai puternic și se va revigora mereu, în calitate de învingător și nu de învins.
Petruța Stan: Cum ați reușit să țineți o balanță dreaptă între această activitate de critic literar și timpul rezervat propriei creații? Cum s-au împăcat criticul Ion Machidon cu scriitorul Ion Machidon?
Ion Machidon: Întrebarea aceasta m-a dus cu gîndul prin timp, amintindu-mi de vremea debutului meu, cînd am pornit cu scepticism pe drumul anevoios al scrisului, de unii bătătorit cu folos, de alții, atît cît să se simtă ei bine, fără să se bucure și de reușite considerabile... Că și în lumea scriitorilor, și nu numai, lucrurile stau întocmai ca într-o cursă de ciclism, totdeauna cel mai bun cîștigă... Așa cum se întîmplă și în sport, în artă, dacă te bizui pe tine, pe forța condeiului tău, mergi înainte, altminteri, tu singur te vei scoate din cursa „nebunilor frumoși”, vorba poetului. Dacă astăzi am ajuns unde am ajuns, înseamnă că am învins scepticismul din mine, înlocuindu-l cu optimismul omului trudit de gînduri, pregătit de reușită în orice moment, capabil să-și scrie propriile cărți, dar să fie de folos și congenerilor săi – cum altfel, dacă nu scriind despre cărțile lor?... Așa s-a născut ideea să fac critică literară. Ceea ce înseamnă că am perseverat prin muncă și pasiunea pe care am cultivat-o cu strășnicie în favoarea frumosului substanțial. Din clipa cînd mi-au apărut primele stihuri în Revista „Ateneu”, între poetul Ion Machidon și criticul literar Ion Machidon nu s-a produs vreo ruptură, dimpotrivă, s-a creat o punte, un spectacol de idei, care există și în prezent, pentru că și unul și celălalt sînt aceiași iubitori de literatură, consimțind la dragoste și înțelegere reciprocă între confrați, în ciuda animozităților care se ivesc pe ici, pe colo... Lumea literară nu este ușă de altar, după cum știm cu toții, nu este nici o grădină cu flori, ci adeseori se află într-o concurență acerbă, iar orgoliile apar de unde nu te aștepți. Așa e lumea artistică creată, iar noi nu avem încotro și trebuie să-i urmăm pașii.
(va urma)
Interviu realizat de scriitorii
MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN
Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite
Articole din categorie
Articolul saptamanii
Bucuresti:
4.5 C