„Mihai Eminescu este «fratele» meu mai mare, cu inima cît toată România”.
„...chiar dacă vor dispare păduri, munți, ape, mine de aur, spiritul neamului românesc va rămîne la el acasă la fel de puternic ca bobul de grîu, ca rădăcina de iarbă pentru așezarea sa mereu cu fața către Isus Christos“.

Mihai Istudor: Maestre Ion Machidon, în literatura română contemporană numele domniei voastre este cunoscut, de foarte mulți ani, la nivel național, pentru reala implicare și contribuție la dezvoltarea culturii române, în general, și a literaturii, în special, în urma unei munci, uneori de Sisif, pe tărîmul cuvîntului scris. În opinia dumneavoastră, ca director al Editurii AMURG SENTIMENTAL și al revistei și Cenaclului literar omonime, de la înființarea cărora se vor împlini în curînd 30 de ani, considerați că actualul context social, politic și nu numai, este propice afirmării unei culturi românești cu adevărat naționale?
Ion Machidon: Domnule Mihai Istudor, dragul meu prieten și poet pe care îl prețuiesc în egală măsură, așa cum știu a prețui zîmbetul copilului care nu știe că, dincolo de brațele mamei sale, omenirea se confruntă cu probleme grave de supraviețuire din cauza războiului, a schimbărilor climatice, crizei alimentelor și chiar a apei. În condițiile acestea, față de cei care privesc în mod subversiv Planeta Pămînt, mă bucur că dumneata și prof. dr. Petruța Stan, două voci remarcabile ale culturii orașului Vălenii de Munte, jud. Prahova, v-ați gîndit să-mi luați acest interviu, care vine în contextul împlinirii a trei decenii de cînd am fondat instituția de cultură „Amurg sentimental”. Trebuie să vă precizez că înainte de înființarea acesteia, în martie 1995,  eram deja un poet debutat în literatură, cu o activitate literară bogată pînă în 1989, prin apariții frecvente în mai toate revistele literare de renume, cum ar fi „România literară”, „Luceafărul”, „Săptămîna”, „Convorbiri literare” etc. Ca orice începător, în 1974, în revista „Ateneu”, la Poșta redacției, rubrică realizată de poetul Ovidiu Genaru, aveau să-mi apară două poezii... Ceea ce pentru mine a însemnat... extaz, nici nu am cuvinte să descriu bucuria pe care am trăit-o în acele momente, ce emoții m-au copleșit, citindu-mi poeziile care miroseau a cerneală tipografică proaspătă... Eram în al nouălea cer de fericire! În iulie 1975, avea să-mi apară debutul propriu-zis, tot în Revista „Ateneu”, de data aceasta prezentat de scriitorul George Bălăiță... Un  mare scriitor al nostru, care mi-a girat grupajul de cinci poezii, cu următorul text: „Ion Machidon este un poet țăran cu nume de împărat. Scrie de mult. Apare prima oară tipărit acum. Un vers greoi dar încărcat de suflet. Fire închisă, el îngrădește poezia ca pe un arbore pe un deal în lumină. Poezia este chiar felul lui de a fi”. Din clipa aceea am început să respir alt aer, începusem să privesc cariera mea literară destul de serios, nu ca un moft sau o pasiune, ci ca pe o profesiune de credință, conștientizînd faptul că trebuie să fiu ancorat într-o permanentă competiție, în primul rînd cu mine, apoi cu tinerii debutanți ca și mine... Azi, aflîndu-mă la vîrsta senectuții, pot spune cu mîna pe inimă că sînt mîndru că în Revista „Ateneu” mi-au apărut primele poezii în urmă cu cinci decenii, iar în ziua de joi, 8 martie 1984, la pag. 11, avea să-mi apară numele în Calendarul scriitorilor din Revista „România literară”, alături de Gheorghe Asachi, Ion Creangă, Arcadie Donos, Solomon Marcus, Viniciu Gafița, Alecu Ivan Ghilia, Magdalena Popescu și Ovidiu Ioanițoaia. Fără să fi fost membru USR și nici să fi avut vreun volum personal apărut, s-a ținut cont de activitatea mea literară, iar la un an și ceva aveam să fiu încununat cu laurii Premiului Asociației Scriitorilor de la Iași pentru poezie, la concursul „Porni Luceafărul”, Botoșani, 16 iunie 1985. Președintele juriului: Constantin Ciopraga. Secretar al Asociației: Andi Andrieș, iar evenimentul a fost consemnat în Revista „România literară”, în 20 iunie 1985. Am fost la un pas de a primi premiul Uniunii Scriitorilor, adjudecat de tînărul Ioan Iacob, ceea ce ar fi însemnat publicarea unui volum personal. Nu a fost să fie. M-am bucurat pentru Ioan Iacob mai ales că eram și prieteni, amîndoi din București, iar pentru că el nu a putut fi prezent la festivitatea de premiere din Botoșani, m-am oferit să-i iau eu diploma și, cu prima ocazie, să i-o transmit, ceea ce s-a și întîmplat.
De la acele momente, de neuitat pentru mine, timpul avea să lucreze în favoarea mea, pentru ca, astăzi, să am cărțile mele publicate, să conduc un cenaclu, o editură, sub aceeași siglă, „Amurg sentimental”, pe care o păstoresc, cum bine ați sesizat, de la înființarea sa, din urmă cu trei decenii... Pentru toate aceste realizări, timp liber pentru mine, ca persoană, nu a existat, totul însemnînd creație, grijă pentru cuvîntul scris și tipărit, dar mai ales multă aplecare asupra creațiilor celor care au dorit să colaboreze cu instituția noastră și cărora le mulțumim pentru încredere... În felul acesta, au beneficiat de încurajările noastre, așa cum și noi la vremea noastră am fost încurajați de scriitori precum Eugen Barbu, Sergiu Adam, Corneliu Vadim Tudor, Ion Horea, Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Cezar Ivănescu, George Chirilă.
La întrebarea dumneavoastră privind contextul social, politic și nu numai, dacă acesta este propice afirmării unei culturi românești cu adevărat naționale, depun mărturie că România este o țară frumoasă, cu o cultură minunată, cu oameni minunați, care se dăruiesc scrisului, contribuind, fiecare după talentul lui, cu ceva bun la bunul mers al acestei societăți... Din toate timpurile, chiar și în perioada de pînă în 1989, creatorii au fost cei care au dus pe umerii lor cultura unei întregi națiuni, bogăția spirituală a poporului nostru, indiferent că vorbim de literatură, pictură, muzică, de artă în general. Românii dintotdeauna au aspirat la o cultură națională a lor și au izbutit să o realizeze indiferent de context... Ei își găsesc resursele necesare să persevereze prin proiectele creatorilor de cultură, din dorința de a lăsa ceva în urma lor spre mîndria generațiilor viitoare. De ce nu ar învinge și acum? Este cunoscut faptul că într-o societate de consum ca a noastră, într-o orînduire capitalistă nesățioasă, literatura se zbate între viață și moarte, între orgolii și decepții... Cei care se ocupă cu astfel de activități știu despre ce este vorba, pentru că ei sînt cei care se confruntă în fiecare zi cu fel și fel de probleme, unele mai grave și mai complexe decît altele. Dar să ne oprim aici, că nu vrem să insistăm prea mult pe acest subiect care necesită timp, răbdare, înlesnire la un spațiu tipografic generos... Poporul român este un popor armonios, cu un spirit dinamic, vrednic de a-și lua în seamă valorile naționale... Totuși, trebuie amintit faptul că noi nu putem exista în afara noastră, a timpului în care trăim, a lucrurilor pe care tindem să le facem pe această lume, atîta vreme cît nu conștientizăm că avem un rost anume pe pămînt. Noi nu putem exista decît prin rugăciunea către Dumnezeu, Cel care veghează în permanență asupra bunătății sufletului nostru și asupra luminii divine. Iată, cu asemenea trăiri am plecat spre lumea scriitoricească, de care nu mă voi dezice vreodată, nici nu aș avea de ce. Atîta vreme cît un om lucrează cu bună intenție asupra a ceea ce dorește să lase în urma sa, în mod logic, e bine de știut că acest om va avea nu doar prieteni în jurul său, ci și dușmani, demagogi, mincinoși... Raportîndu-mă la instituția de cultură „Amurg sentimental”, pe care am înființat-o în urmă cu aproape 30 de ani cu un grup de scriitori pe care îi consideram de bună credință și care, în entuziasmul nostru, ne coordonam trup și suflet pentru faptele noastre literare, trebuie să amintesc că am avut parte și de dezamăgiri. Odată cu trecerea timpului, am constatat că unii oameni sînt duplicitari, dispuși să lucreze la două capete, pentru a obține niște minuscule cîștiguri bănești... Dacă asemenea comportamente ar fi fost acceptate, astăzi, instituția „Amurg sentimental” nu ar fi ajuns aici și nici nu ar fi avut credibilitate în fața participanților la ședințele bilunare ale Cenaclului „Amurg sentimental”, însemnînd un total de 735 de ședințe, la care adăugăm cele peste 1.300 de titluri de carte tipărite la editura omonimă... Că sînt un scriitor cunoscut la nivel național, nu e nici o poveste și nu sînt nici vorbe gratuite, acesta este adevărul și vă dau dreptate... Rezultatele de care vorbim sînt rodul muncii mele de 50 de ani, încă de la debutul meu, ani pe care i-am dedicat împlinirii acestui deziderat. Să știți că nu a fost ușor... Nimic nu este ușor pe lumea aceasta mai ales dacă vrei să faci ceva util pentru tine și societatea în care trăiești... „Amurg Sentimental” este o instituție de cultură onestă, care nu aparține vreunui partid politic sau vreunei entități, fie ea de stat sau privată, și care a contribuit, atît cît ni s-a permis, la dezvoltarea culturii române, fără să fi stat cu mîna întinsă la ușa altora, să ne dea bani pentru a ne desfășura activitatea. Ne-am convins că depinde numai de noi să ne menținem în peisajul cultural al țării. Cu mulți ani în urmă, cînd am solicitat și noi de la Ministerul Culturii, condus pe atunci de Ion Caramitru, sprijin financiar să tipărim revista (nici măcar nu era vorba de o sumă mare de bani), am fost refuzați, așa că ne-am lăsat păgubași.  
Aceasta ne-a fost convingerea de la început, trăind într-o epocă în care banii și puterea lor au clădit o epocă murdară. Noi am crezut într-o lume cu instituții oneste, cu o democrație curată... Iată că literatura nu cunoaște limite sau epoci, se derulează așa cum știm că au făcut-o de-a lungul anilor generații întregi de creatori. Nu sînt noutăți ceea ce spun eu acum, dar e bine să reamintim că prin cultură se dezvoltă frumusețea spiritului uman... Tocmai în acest fapt a constat înființarea instituției de cultură „Amurg sentimental”. Așadar, chiar dacă vor dispărea păduri, munți, ape, mine de aur – spiritul neamului românesc va rămîne veșnic viu, la fel de puternic ca bobul de grîu, ca rădăcina firului de iarbă, îndreptat mereu cu fața către Isus Christos.
(va urma)
Interviu realizat de scriitorii
MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN