Să stai de vorbă cu doamna Iulia Toma Pârvu e o plăcere, pentru că are atîtea lucruri interesante de povestit, încît nici nu știi cînd trece vremea în compania dumneaei... Multe din întîmplările din viața ei zbuciumată se găsesc în paginile cărților pe care le-a publicat pînă în prezent, în care respiră spiritul ei de basarabeancă, deportată cu familia la o vîrstă destul de fragedă... Vorba ceea: din dragoste de viață și din suferință se nasc oamenii cu caracter puternic, iar Iulia Toma Pârvu este un exemplu de om ferm în ceea ce face. Interviul de față reprezintă doar niște crîmpeie din harul ei de povestitor, pe care și-l asumă la fel cum își asumă rădăcinile strămoșești.


Ion Machidon: Stimată Iulia Toma Pârvu, iată-mă în fața dvs. cu cele mai sincere gînduri, rugîndu-vă să-mi acordați un interviu. De acord?
Iulia Toma Pârvu: De acord!
I.M.: Doresc ca răspunsurile dvs. să fie sincere și să reflecte biografia dvs., așa cum v-ați construit-o prin timp... Este știut că orice informare de la sursă este un pas înainte în cunoașterea unui autor, devenit subiect de analiză pentru istoricul și criticul literar. Prin urmare, vă rog să vă prezentați cititorilor... Cine sînteți, unde v-ați născut etc...  .
I. T. P.: Mă numesc Iulia Pârvu, m-am născut la 4 septembrie 1940 în localitatea Aninoasa, Cetatea Albă, astăzi localitate ce ține de Republica Ucraina. În 1944, în urma anexării Basarabiei de către ruși, la numai cîțiva anișori, am venit împreună cu mama și fratele meu în România. După peregrinări prin diferite locuri, ne-am stabilit definitiv în satul Mărunțișu, comuna Costești Vale, județul Dîmbovița. Acest sat mi-a devenit, practiv, al doilea loc natal, de care m-am legat pentru totdeauna.
Am absolvit patru clase în satul Mărunțișu, școala elementară la Costești Vale, liceul la Pitești, apoi Institutului pedagogic de trei ani, specialitatea filologie, după care am urmat cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română din cadrul Universității București. Am lucrat ca profesoară de limba română în orașul Titu, iar actualmente sînt profesor pensionar.
I.M.: Din ce mi-ați mărturisit, reiese faptul că v-ați născut în Basarabia, dar ați venit în România cînd erați doar o copilă. Vorbiți-mi despre oamenii din acea vreme, despre părinți, educatori, profesori.
I. T. P.: Așa cum am arătat, am învățat clasele primare la Mărunțișu, avîndu-l ca învățător chiar pe tatăl meu, un dascăl foarte devotat, care m-a îndemnat să nu uit niciodată că sînt româncă. Prin acestea, am spus, cred, totul despre primul meu învățător. Nu mai puțină influență a avut și mama mea, tot învățătoare, care m-a educat în spiritul dragostei de oameni, de credință și de muncă. Dragostea față de aproapele tău, de credință și de muncă era de fapt, trăsătura fundamentală a oamenilor de aici, de la care am primit multă învățătură pentru viață și pentru înnobilarea caracterului.
Le mulțumesc și tuturor profesorilor mei, care, începînd cu cei de la ciclul gimnazial și terminînd cu dascălii din facultate, mi-au dat învățătura și știința de carte care m-au ajutat să fiu un profesor pregătit și un om de omenie.
I.M: Dar la biserică mergeați?... Care era relația dvs. cu Dumnezeu? Povestiți-mi despre un episod care, într-un fel sau altul, v-a marcat pașii în viață.
I. T. P.: Făcînd parte dintr-o familie de oameni ortodocși, era normal să fiu crescută în spiritul credinței în Dumnezeu, fiind povățuită să fac fapte frumoase și să mă feresc de ceea ce este rău. Din fragedă copilărie m-am împrietenit cu biserica și am respectat regulile unui bun creștin. Întîmplarea care m-a marcat a fost atunci cînd, copil fiind, am vizitat mormîntul lui Mihai Eminescu. Această vizită a lăsat o profundă impresie în sufletul meu și mi-a trezit curiozitatea de a citi din poeziile marelui poet, precum și ideea de a încerca și eu să ticluiesc cuvinte potrivite.
M-au impresionat, de asemenea, și mormîntul Iuliei Hașdeu și explicațiile ghidului despre acest copil-minune, al cărui nume îl port și eu, nu întîmplător, ci pentru că, la nașterea mea, numele Iuliei Hașdeu era în Basarabia pe buzele tuturor. De aici, și gîndul părinților că poate, cîndva, voi scrie și eu.
I.M.: Iată că am ajuns la ceea ce ne-am propus, adică să faceți portretul părinților și al bunicilor dvs., așa cum i-ați cunoscut în copilărie.
I. T. P.: Despre părinții mei pot spune fără exagerare și fără subiectivism că au fost niște oameni minunați. Și astăzi mă gîndesc cum niște oameni atît de necăjiți, străini între străini și lipsiți de posibilități materiale, au fost în stare să dea la învățătură, pe propria cheltuială, cei doi copii, cărora le-au asigurat pîinea cea de toate zilele și i-a făcut de folos pentru țară.
Despre bunici nu pot spune prea multe, pentru că nu-i cunosc. Bunicii, cînd m-am născut eu, nu mai erau, iar bunicile mele, văduve amîndouă, nu au avut prea mult timp să mă aibă în preajmă, din cauza pribegiei noastre. O amintire vagă o am despre bunica paternă, Varvara, care mă ținea de mînuță, ajutîndu-mă să fac primii pași. Seara mă culca pe cuptor și îmi spunea povești, care mă adormeau îndată, ceea ce însemnă că mă fermecau.
Pe bunica Anastasia o am în imagine cu o legătură la subțioară și cu lacrimi în ochi. Ne ruga să o luăm cu noi. Abia mai tîrziu am aflat unde să o luăm. Amîndouă bunicile mele erau bune, harnice, mereu cu ochii la icoana Maicii Domnului.
I.M.: Așa cum am spus la începutul interviului, vreau ca dialogul nostru să fie pe cît de sincer, pe atît de constructiv, ca și creație literară, fără ezitări... Simt o oarecare reținere din partea dvs. De ce? Să fie o simplă părere a mea?
I. T. P.:  Nu am nici o ezitare. Sînt cît se poate de sinceră, pentru că nu am ce ascunde.
I.M.: Atunci vă întreb: v-ați iubit părinții?
I. T. P.: Mi-am iubit părinții din tot sufletul și le-am copiat modelul. În numele acestei iubiri, am învățat bine la școală, ca să le răsplătesc sacrificiul, mi-am făcut bine datoria la catedră, ca să se mîndrească întotdeauna cu mine, m-am purtat în societate ca și ei, iar acum, cu întîrziere, am început să public, pentru a-i omagia și pentru a le împlini visul de a scrie. Poate că de acolo, de unde sînt, se bucură pentru ceea ce fac.
I.M.: Am lămurit acest lucru, așadar, să trecem mai departe. Cînd ați început să cochetați cu literatura? Care a fost motivul, pentru că bănuiesc că a existat ceva care v-a determinat să scrieți... Despre acest moment vă rog să-mi vorbiți!
I. T. P.: Am început să scriu încă din clasele primare. Compuneam poezioare naive, dar mie îmi plăceau, pentru că potriveam sunetele de la sfîrșitul versurilor. Mai tîrziu, în anii de liceu, profesorul meu de limba română și-a dat seama, probabil, că am o oarecare înclinație și mi-a deschis pofta de a scrie versuri, mai ales că mi-a publicat cîteva poeme lirice în ,,Secera și Ciocanul”, un ziar din vremea adolescenței mele. Scriam și fabule, și mici compuneri în proză. Deși viața mi-a pus diferite obstacole în cale, nu m-am despărțit de această pasiune. Chiar și lecțiile mele la catedră erau, zic eu, artistice, pentru că întotdeauna rosteam cuvintele cele mai frumoase și mai încărcate de emoție, pentru a explica noțiunile gramaticale sau pe cele legate de arta de a scrie.
I.M.: Dacă vă amintiți, spuneți cine anume v-a sfătuit să urmați o carieră literară? Să fie vorba de aceeași persoană, îndrumător, mentor?
I. T. P.: Mărturisesc sincer că primii care mi-au stîrnit dorința de a scrie au fost părinții mei. Au urmat profesorii mei de limba română, iar acum, cînd nu mai sînt tînără, dar încă plină de pasiune, cel care mi-a deschis poarta spre lumea scriitorilor a fost domnul Ion Machidon, mare om de cultură și de literatură. Acesta nu numai că mi-a publicat cele șase cărți, dar și-a exprimat și regretul că acest lucru nu s-a întîmplat mai devreme, pentru că ar fi fost mai mult timp să mă fac cunoscută și să mă ridic. Totul însă e bine cînd se termină cu bine. Niciodată, vorba ceea, nu este prea tîrziu. Întotdeauna pentru mine scrisul a fost o pasiune, un mijloc de a-mi descătușa sufletul de trăiri, o modalitate de a aduce un strop de bucurie, de cunoaștere a realității și de înțelegere a farmecului limbii române.
I.M.: Vă mai amintiți de primele încercări literare? Cînd le-ați realizat, cu ce prilej și dacă au văzut lumina tiparului?... Sînt de-a dreptul încîntat de realizările dvs. literare. V-a fost ușor să vă afirmați? Cui datorați cariera dvs. de scriitor? Care scriitor v-a sprijinit să vă afirmați?
I. T. P.: Primele mele încercări literare mi-au rămas în sertar, cum se zice. Cîteva poezii, așa cum am arătat, au văzut lumina tiparului într-un ziar regional. Am luptat să mă afirm, dar mi-a fost foarte greu. Aveam origine socială ,,nesănătoasă”, părinții fiind basarabeni și, pe deasupra, și învățători. Apoi, mi-a fost imposibil să mă aliniez cerințelor momentului și să scriu poezii închinate lui I.V. Stalin ori mîndriei de a fi comunist.
Cel care m-a ajutat să mă afirm, cum am arătat mai sus, este scriitorul Ion Machidon. Mi-a dat încredere în mine și m-a determinat să nu abandonez și să merg mai departe, că încă mai am cîte ceva de spus. Îi mulțumesc pentru că mi-a dat încredere în mine.
I.M.: Ca să fim în ton cu atmosfera dialogului, citiți-mi ceva din creația dvs., în primă audiție.
I. T. P.: Da! Am să vă citesc poezia ,,Scrisoare pentru mama”, care prezintă situația dramatică pe care o trăiește acest neam, nevoit să ia drumul pribegiei pentru a cîștiga o pîine și pentru a-și crește copiii.

Scrisoare pentru mama

Îți scriu acum cîteva rînduri
Așa cum am să mă pricep,
Sînt frămîntat de-atîtea
        gînduri,
Că nici nu știu cum să încep

Te-am văzut azi-noapte-n vis
Și îmi era atît de bine,
Dar cînd ochii am deschis,
Tu nu mai erai lîngă mine

Mă mîngîiai pe obrăjori
Și eu în ochii tăi priveam,
Cum am privit de-atîtea ori
Cînd împreună noi eram

Mă îngrijește bunicuța
Și o ajut și eu cum pot,
Că e bolnavă sărăcuța
Și e slăbită rău de tot

Bunicul știi că-i dus de-un an,
Se ruinează casa noastră,
Iar eu, de parcă-aș fi orfan
Mă uit cu lacrimi la fereastră

Cu școala o duc binișor,
Mă port cu toți cum se cuvine,
De nu mi-ar fi de tine dor,
Aș învăța cu mult mai bine

Satul este cum îl știi:
Cîmpul e plin de ciulini,
Iar pe la porți, zeci de copii
Și-așteaptă mama din străini

Mă rog de bunul Dumnezeu
Dorința să mi-o ia în seamă,
Să știe și copilul tău
Ce bine este lîngă mamă

Închei această scrisorică,
Dorindu-ți multe bucurii
Și nu uita că Ionică
Te așteaptă ca să vii.


(va urma)
Interviu realizat de ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”