INSULA ȘERPILOR – DINCOLO DE CONFLICTUL RUSO-UCRAINEAN
  • 14-03-2022
  • 0 Comentarii
  • 554
  • 5
Manipulare în stil american
De cînd scriem despre războiul ruso-ucrainean parcă
a trecut un veac. Nu un veac măsurat pe scala anilor
tereștri, ci ca un timp al confruntării dense, cu mul­tiple și radicale modificări de situații de luptă și, mai ales, cu răsturnări și interpretări ale realității din teren, în fruntea cărora – coloana de atac – se află mass-media. Televiziunile, în special, constituie vîrful de lance al dezinformărilor și al amplificării unor probleme care reflectă criza politică actuală, acestea – sub pretextul benefic al informării populației și al ajutorării refugiaților ucraineni – prezintă imagini și comentarii rupte complet din context, care nu fac decît să pună gaz pe foc, inducînd în rîndul a milioane de privitori fie un sentiment de ură, fie unul de vinovăție – ambele nesusținute cu vreun exemplu de rezistență.
Mai toți comentatorii – mulți foarte tineri, fără experiență de viață suficientă pentru a putea fi formatori de opinie eficienți și onești, ce să mai vorbim despre ,,analizele” desfășurării luptelor pe diferite fronturi din Ucraina! Fără a reintroduce cenzura în televiziune și fără a diminua fluxul de reporteri, comentatori, prezentatori (ce-or fi ei) tineri și foarte tineri, nu poți ieși pe post și, sub acoperirea ineditului și a  emoției colective, să debitezi prostii, precum ,,tunurile au tras cu bombe”; spui tanc și acea tehnică de luptă se vede de la o poștă că este transportor blindat; vorbești de ,,războiul din 1945”, cînd, de fapt, cel de-al II-lea Război Mondial la care se făcea referire a fost cuprins între anii 1939 (atacul Poloniei de către Germania nazistă) și mai 1945, odată cu capitularea aceleiași țări.
Față de aceste inadverdențe, prezentarea de imagini false (din alte locuri sau datate anterior prezentării), însoțite de comentarii răuvoitoare, să spunem pe șleau – mincinoase – nu poate fi considerată eroare ci, pur și simplu, încălcarea grosolană a deontologiei de jurnalist. Păcat că CNA, impresionat și el de drama prin care trece un popor, nu mai are ochi și urechi să constate aceste derapaje de esență ale unor televiziuni!
O expresie a abdicării de la prezentarea reală a unor aspecte ale acestui conflict armat o prezintă un post tv cu ceva audiență la publicul românesc, dar, în loc să se bazeze pe corespondenții proprii trimiși în Ucraina, această televiziune (Antena 3) se fălește cu retransmiterea programului televiziunii americane CNN, program care, bineînțeles, reprezintă acest conflict doar în viziunea americană, în speță a președintelui Joe Biden, inamicul numărul 1 al Federației Ruse și al lui Putin.
Pentru a nu strica frumusețea replicii dată acestei practici antinaționale de către un cotidian ai cărui jurnaliști și-au păstrat integru simțul realității, scriind despre războiul Rusia – Ucraina fără parti-pris (ziarul Național), voi reproduce titlul și începutul unui articol excelent, semnat de Nicholas Cezar: ,,De la cine își iau românii lumină. Antena 3, sluga CNN (titlul). Nu mai avem loc în presă de specialiștii militari de la Antena 3. Încă înainte să se dea ordinul de atac, generalul de tastatură Radu Tudor știa că Federația Rusă va invada Ucraina, avea toate informațiile cu privire la ce vrea să facă Vladimir Putin, ba mai și atrăgea atenția Kremlinului asupra unor erori de calcul strategic! România are și ea propriul ei război, dar e cu prețurile scăpate de sub control, cu inflația care amenință să înghită PIB-ul, cu tunurile date în pandemmie de cloaca liberală, cu multinaționalele și corporațiile care ne-au încălecat capitalul. Pentru Antena 3, nimic din ce «ieri» prezenta «interes» «azi» nu mai contează. De la mariajul cu CNN încoace, alde Gâdea&Co. au predat linia editorială americanilor, acceptînd că lumina cunoașterii se ia exclusiv din SUA”.
Situația dezvăluită de Național este cel mai grăitor exemplu de manipulare a opiniei publice numai de dragul de a da satisfacție unui post tv american, care s-a dovedit a fi un gafeor incurabil, după care obișnuiește să ceară scuze de la telespectatori. Quid prodest?
Insula Șerpilor – obiectiv strategic
Incursiunea întreprinsă de la începutul acestui articol în modul dezastruos în care este reflectat războiul de la granițele României a urmărit, în paralel, atît semnalarea unor derapaje în activitatea de informare a publicului cu ceea ce se petrece în zonele legate de acest conflict, cît și faptul neinspirat al multor reprezentanți mass-media, care nu au luat în calcul posibilitatea ca Putin să atace Insula Șerpilor, socotind că această stîncă nu ar constitui un adevărat obiectiv de război. Zilele trecute, cei care au gîndit astfel s-au trezit la realitate – prin ocuparea Insulei de către trupele rusești, Putin ne-a demonstrat că această stîncă de numai 17 hectare era una din prioritățile planului său războinic. Cucerind acest teren arid și stîncos, Putin a amplificat importanța (militară și economică), după cum vom vedea, a Insulei Șerpilor. De fapt nu atît economică, la prima vedere, cît militară.
Din punct de vedere militar, ca punct geografic înaintat în largul Mării Negre, Insula Șerpilor devine un obiectiv strategic semnificativ pentru cine vrea să supravegheze gurile Dunării. Cu cîteva radare performante și cu o mică garnizoană miltară, acestă stîncă domină întrega regiune, inclusiv pînă în Mediterana de Est, aparatele instalate aici pot urmări activitățile maritime și aeriene în condiții bune, oferind date utile Comandamentului rus. Din punct de vedere economic, nu stînca propriu-zisă prezintă relevanță, ci cele 12 mile marine din apele teritoriale din jurul insulei care pot fi revendicate de Federația Rusă.
Acest perimetru de apă nu este privit ca atare, ci este apreciat pentru bogăția de hidrocarburi din adîncuri (hidrocarbură – o combinație organică formată din carbon și oxigen, care se găsește în petrol). Privitor la acest subiect cred că nu ați uitat victoria repurtată de România cînd, în anul 2009, în urma unui proces îndelungat, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a acordat Țării noastre o suprafață de 9.700 kilometri pătrați din platoul continental de lîngă Insula Șerpilor. A fost o victorie, dar o victorie à la Pirus! De ce poate lua această interpretare cîștigarea procesului de la Haga? Pur și simplu, din cauza politicii nefaste în care se zbat guvernanții României, care nu se preocupă să fructifice bogățiile din apele platformei continentale din Marea Neagră – în speță, nu investesc rapid pentru a pune în valoare hidrocarburile din subsolul marin.
Ca o confirmare a acestei politici, după ce presa internațională a anunțat rezultatul Curții de la Haga, rechinii mondiali ai producției extractive de țiței și gaze naturale au intrat pe fir. Astfel au apărut, de la americani, Exxon Mobil și BSOG (Black Sea Oil & Gas) și de la austrieci OMV. S-a lansat și un proiect cu  perspective, care să pună România pe harta țărilor cu exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi din Mare – Neptun Deep, proiect cu care unii politicieni au avut prilejul să-și mai facă un petic de campanie electorală. Dar, concret, extrage România (sau, mă rog, din platforma continentală a României) ceva cu denumirea țiței sau gaz? Deocamdată, așa cum anunță reprezentantul OMV, dezvoltarea proiectului din Marea Neagră ar avea nevoie de investiții totale de 16 miliarde de euro, iar producția va începe în 2027. Rezervele din Neptun Deep sînt estimate la 100 de miliarde de metri cubi de gaze.
Odată cu ocuparea Insulei Șerpilor de către armatele lui Putin situația proiectului se complică, mai ales că americanii, anticipînd parcă schimbarea proprietarului Insulei, au anunțat retragerea din acest proiect. În perspectiva actuală, prin ocuparea Insulei Șerpilor de către Rusia – conform specialiștilor – proiectul româno-americano-austriac pare compromis, iar rafinăria construită la Vadu, comuna Corbu, pentru preluarea gazului de la extracție, va rămîne doar o piesă de muzeu. Experții militari consideră că, în momentul de față, este impropriu să mai discutăm despre un proiect asemenea celui denumit Neptun Deep, motivul constituindu-l noua reîmpărțire a platoului maritim din Marea Neagră, unde Rusia, controlînd Insula Șerpilor, va controla și platforma maritimă din jurul acesteia și, mai mult ca sigur, va revendica zăcămintele de gaze din perimetrul cu resurse de hidrocarburi. Aceste realități au stat în umbra cuceririi de către armata rusă, încă din prima zi a invaziei, a Insulei Șerpilor, stînca de care ne leagă amintiri vechi românești.
Ca să vedeți cît de aerieni sînt politicienii noștri și cît de deconectați sînt de la realitatea imediată – chiar și într-o situație de criză politică majoră, precum cea din Ucraina – în timp ce Rusia concentrase forțe militare masive la frontiera cu Ucraina și nave militare rusești patrulau în zona maritimă a Mării Negre, Vasile Dîncu (acest filozof al Apărării) își demonstra incapacitatea de a înțelege situația critică a momentului, debitînd următoarele: ,,Sigur că s-au aglomerat vasele în zona respectivă. Este un vas, într-adevăr, care bloca oarecum trecerea unor vase comerciale, dar mai degrabă avem o postură agresivă, mai degrabă voia să impresioneze, pentru că ne-am interesat și noi, am luat informații. Era oarecum pentru descurajare, mai mult impresie, să spun. În zona Insulei Șerpilor, într-adevăr, a fost o mișcare la un moment dat, dar nu se justifică să spunem că este vorba despre o pregătire militară, de un atac în această zonă. Acolo există o bază ucraineană, oricum, dar nu au fost lupte”.
Acum, cînd cunoaștem desfășurarea lucrurilor, discursul inept al celui numit de Iohannis să comande Armata ne pune serios pe gînduri. Ferească Dumnezeu de o confruntare militară a României, cu așa comandant de oști!
A cui este Insula Șerpilor?
Cu o suprafață de 0,17 km.p. (17 ha.), Insula Șerpilor țîșnește parcă din apele Mării Negre în apropierea țărmurilor maritime, la 45 de kilometri față de țărmul românesc, ca de altfel și de cel ucrainean. Cunoscută încă din Antichitate, această stîncă a atras atenția călătorilor pe mare; o legendă din mitologia greacă ne face cunoscut că Zeița Thetis s-a rugat de Poseidon să o scoată din adîncuri pentru fiul său Ahile, ale cărui rămășițe pămîntești au fost aduse pe insulă pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Cîteva inscripții antice descoperite pe insulă atestă ceea ce susțineau scrierile vechi, care descriau Insula Șerpilor ca pe un loc sacru, venerat de zei.
Apropo de titlul de mai sus, de-a lungul secolelor acest petic de piatră, înconjurat de apă, dar fără resurse de apă, a trecut prin stăpîniri succesive, după împrejurări și conjuncturi de moment. Astfel, Istoria consemnează stăpînirile grecească, romană, byzantină, genoveză, genovezii fiind îndepărtați de conducătorul Dobrogei, Dobrotici (1348-1386); a intrat apoi sub stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn (1386-1418); Ștefan cel Mare (1457-1504) a stăpînit și el gurile Dunării și insula; în anul 1484 Insula Șerpilor intră sub stăpînirea otomană. În epoca modernă insula devine o atracție aproape universală, după secole de stăpînire otomană, după ce este anexată de Rusia (1812), în urma Războiului ruso-turc;  urmare Războiului Crimeii, prin Tratatul de Pace de la Paris (decembrie 1856) Insula Șerpilor revine Principatului Moldovei. Succesiunea continuă. Conform Protocolului de la Paris (ianuarie 1857), Delta și Insula Șerpilor revin statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment, Imperiul Otoman), care se obligă să ridice pe insulă un far pentru navigație. În 1878, în urma războiului de Independență, prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, sudul Dobrogei, ,,atît insulele formînd Delta Dunării, cît și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sînt alipite României”. Prin Pacea de la Versailles, în urma primului Război Mondial (octombrie 1920) este confirmată apartenența Insulei Șerpilor la România, ceea ce nu durează prea mult, deoarece, prin Ultimatumul lui Stalin din 26 iunie 1940, pierdeam Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța și, iată, Insula Șerpilor.
În vara anului 1944, în plină ofensivă a Armatei Roșii pe fronturile celui de-al II-lea Război Mondial, Insula Șerpilor este ,,vizitată” de trupele sovietice, dar ca teritoriu românesc, statut care va fi frînt la 4 februarie 1948 cînd, la Moscova, Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri al României, împreună cu Viascelav Molotov, ministrul de Externe al URSS, semnează un document otrăvit: ,,Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS” care, împotriva prevederilor consemnate în Tratatele anterioare, stabilește că Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la est de gurile Dunării, intră în componența URSS. La 23 mai 1948, chiar pe insulă, reprezentanții celor două state semnează un proces-verbal de predare-primire a insulei, făcînd-o, definitiv, cadou Uniunii Sovietice, deși documentele în cauză n-au fost ratificate niciodată de instituțiile abilitate din cele două țări. Mai mult decît atît, în februarie 1961, cînd armata sovietică se retrăsese deja din România cu 3 ani înainte, printr-un nou Tratat încheiat între Guvernele RPR și URSS cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, se reconfirmă posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor. Această slăbiciune avea să ne coste!
Trădarea din 1997
Așa cum am văzut pînă acum, componente teritoriale principale ale României – sub pretexte istorice puerile – au fost anexate de către Uniunea Sovietică, cîteva (Bucovina, nordul și sudul Basarabiei, Ținutul Herța și Insula Șerpilor) intrînd în componența Republicii Socialiste Sovietice Ucraina – Ucraina de astăzi. Pentru a nu crea confuzii și interpretări sub emoția generată astăzi de drama poporului ucrainean, ceea ce veți citi, în continuare, se va baza exclusiv pe documente istorice, explicate de autor într-o analiză politică din care nu trebuie să lipsească discernămîntul și dragostea de adevăr.
Pactul Ribbentrop – Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, prin care România pierdea Basarabia și nordul Bucovinei, a fost denunțat în 1989 de Sovietul Suprem al URSS, și la 24 iunie 1991 de Parlamentul României, care îl declară ,,ab initio nul și neavenit”. În condițiile dramatice ale destrămării Uniunii Sovietice din 1991, Marea Adunare Națională de la Chișinău proclamă independența Republicii Moldova. La acea dată, Parlamentul adoptă Declarația de Independență și fixa ca imn de stat ,,Deșteaptă-te române”, ca steag național fiind adoptat tricolorul (roșu, galben și albastru). În acest fel s-a desprins și Ucraina de fosta tutelă de la Moscova, tot astfel cum au apărut și alte state independente din fostele republici ale conglomeratului URSS: Belarus, Kazahstan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Giorgia, Kîrgîstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Estonia, Lituania, Letonia.
La 28 noiembrie 1991, Parlamentul României emite o Declarație prin care reamintește originea românească a teritoriilor din stînga Prutului, moștenite de Ucraina de la fosta URSS, care, la punctul 3, avertiza: ,,Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS – respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”. Bineînțeles, Declarație rămasă fără ecou. Mai mult, dorind reîntoarcerea teritoriilor la Patria-Mamă, Guvernul de la București, în aprilie 1993, adresează o cerere Guvernului Ucrainei, prin care se atrage atenția asupra faptului că, prin dispariția URSS și apariția a două state noi la granița de Est a României, Republica Moldova și Ucraina, fostul Tratat privind regimul frontierei de stat  româno-sovietice din  1961 a devenit caduc (caduc însemnînd, și în română și în rusă: ,,care devine ineficace prin survenirea unui eveniment ulterior încheierii actului”). Și ce eveniment mai important și definitoriu decît dispariția (juridică) a uneia dintre părți la semnarea documentului din 1961?
Situația rămîne neschimbată pînă în iunie 1997. România, scăpată din hățurile Moscovei, căuta cu naivitate alte hamuri, lăsîndu-se tîrîtă în valul noii ,,democrații” cu deschidere totală (prea totală!) spre Occident și spre noua sa ,,lumină” generată de Statuia Libertății din New York. Pentru mirajul Uniunii Europene și al NATO – structuri care ne atrăgeau precum becul atrage țînțarii – datorită unor politicieni proști, îmbătați de eticheta lor de a decide soarta țărișoarei, au sacrificat totul: am distrus economia, îngropînd sub dărămături întreprinderi emblemă ale României, distrugînd sau înstrăinînd resursele vitale ale Poporului Român, ajungînd vasalii Europei și ai Statelor Unite.
Un exemplu grăitor al trădării intereselor naționale a fost ratificarea de către Senatul României, la 7 iulie 1997, a Tratatului cu Ucraina – document aprobat cu 65 de voturi pentru, 50 contra și 3 abțineri, act prin care actuala graniță de sud-vest îi este recunoscută de Statul Român. Pentru a fixa cadrul general în care a avut loc acest act criminal, în total  dezacord atît cu realitatea istorică, cît și cu patriotismul propriu Poporului Român, să reținem numele celor care au dirijat manipularea ordinară: președintele Senatului, Petre Roman, ministrul de Externe, Adrian Severin, vicepreședintele Comisiei pentru politică externă a Senatului, Valentin Gabrielescu, care își încheie pledoaria într-un mod lamentabil: ,,Am hotărît – nu fără durere – să recomandăm Senatului ratificarea tratatului”. Venerabilul PNȚ-ist recunoștea trădarea, dar îi părea rău... Singurii care au prezentat discursuri de români adevărați au fost senatorii Ion Cîrciumaru (PRM) și Vasile Dobrescu (PUNR), dar cuvintele au trecut pe lîngă niște urechi înfundate cu vată de bumbac (cottonul american), care le-a paralizat conștiința de români! Revista ,,România Mare” din 18 iulie 1997 publica lista cu titlul ,,Aceștia sînt cei 65 de senatori români care au votat pentru înproprietărirea Ucrainei cu teritorii românești”.
Încălcînd principiile moralității și ale apărării propriului Stat, la scurt timp de la cîștigarea fotoliului de la Cotroceni (în baza cărui merit?), președintele Emil Constantinescu face declarații aberante, fără ca nimeni să-l forțeze: ,,Sîntem dispuși să recunoaștem granițele actuale, această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menționînd, de asemenea, că ,,Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”, răspunzînd parcă ministrului ucrainean de Externe, Ghennadi Udovenko, care, ca un reprezentant al Imperiului Țarist, ne pune în vedere, adică ne ordonă: ,,Vrem ca acordul să conțină o recunoaștere necondiționată a frontierelor terestre, precum și un angajament de a nu ridica pretenții teritoriale, acum sau în viitor” (în vecii vecilor, adică!). Cît de speriat să fii, ca om politic, și cît de antiromân să fii, tu – ca Președinte sau tu, ca premier sau ca ministru de Externe, încît să treci la executarea ,,ordinului” venit de la Kiev?
Pentru a întări aceste acte premergătoare trădării finale, să introducem în ecuație următorul Comunicat al MAE, din 7 martie 1997, document care sfidează toată Istoria de peste 2000 de ani a României, dar, din păcate, în  urma căruia nici un român n-a pus mîna pe furcă și n-a ieșit în stradă să apere moștenirea lăsată de Mircea cel Bătrân. Iată conținutul incriminat: ,,Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privința intereselor legitime ale României. În acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independența, stabilitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaștem, ci chiar să le susținem prin toate mijloacele politice și juridice care ne stau la îndemînă”. Ce imbecilitate mai agresivă vreți? Auzi, colo: securitatea României depinde de... Ucraina, deci trebuie să ne purtăm cu ea ca și cu un bibelou!
Pentru a demonstra inutilitatea sacrificiului făcut de Statul Român în favoarea Ucrainei, iată reacția președintelui Leonid Kucima, mai întîi la Summitul de la Davos: ,,Avem relații bune cu toți vecinii noștri, cu excepția României, și credem că dacă nu se semnează un tratat româno-ucrainean în care să fie definită granița, România nu poate vorbi de intrarea lor în NATO”; apoi, la Summitul de la Madrid: ,,Am fost împotriva unei lărgiri revoluționare a NATO. Ea trebuie să fie evolutivă, dependentă de procesele interne din fiecare țară și din aceste motive ne opunem admiterii României la NATO” (aceste declarații au fost făcute în contextul în care Ucraina semnase, la Madrid, Acordul de parteneriat special cu NATO).
Pentru a nu mai lungi vorba, pentru ,,lichidarea moștenirii dureroase a trecutului”, precum se stipula în document, la 2 iunie 1997, la Neptun, Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima, semnau, în mare secret și în condiții de mare securitate, fără informarea opiniei publice, Tratatul de la Neptun Privind Relațiile de Bună Vecinătate și Cooperare între România și Ucraina”, pecetluind pe veci soarta Insulei Șerpilor.
Iată povestea acestui petic de pămînt (chiar dacă e o stîncă), apărat cîndva de Mircea cel Bătrîn  și de Ștefan cel Mare, și înstrăinat de bună voie de Președintele Emil Constantinescu, cel ,,învins de Sistem”, ca și actualul Președinte Klaus Iohannis, învins de  ,,Statul eșuat”!
Acestea sînt faptele, aceasta este oglinda Istoriei în care se vede chipul suferind al României, ca rezultantă a unor trădări în lanț de către clasa politică autohtonă, rămasă nepedepsită de Istorie. Poate de Dumnezeu...
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite