Scrisori, scrisori... Expeditor, Caragiale

De la Caragiale ne-au rămas mai multe fotografii făcute la București, la Iași, prin Transilvania și la locuința sa din Berlin. El le-a supraviețuit lui Eminescu și lui Creangă, trăitori într-o vreme cînd arta fotografică făcea abia primii pași. Dar la zestrea iconografică a lui Nenea Iancu ar trebui să mai adăugăm și cele cîteva secvențe dintr-un filmuleț făcut prin toamna anului 1912, la înmormîntarea sa de la Cimitirul ,,Bellu”.

Mult mai bogată, în schimb, este zestrea epistolară a lui Caragiale, formată din sute de scrisori, cărți poștale, telegrame, invitații diverse, autografe și dedicații pe cărțile primite și pe fotografiile sale, dăruite amicilor, fel de fel de bilete de spectacole și documente de familie. În scrierile sale atotcuprinzătoare din 1942 și 1963 despre viața și opera lui Caragiale, criticul Șerban Cioculescu face o împărțire a documentelor acestuia trimise sau primite: cele din perioada bucureșteană și cele din perioada berlineză. Printre aceste misive, trimise de Caragiale de la Berlin și publicate de revista ,,Manuscriptum”, în nr. 6/1972, se găsesc și acelea adresate lui Alecu Urechia (1834-1901), poet, prozator, autor dramatic, jurnalist, profesor și academician, la București, sau poate lui Alceu Urechia (1860-1941), la Sinaia. Cum se vede, din cauza unei nevinovate metateze a vocalei e, mereu s-a făcut confuzie între cei doi, tată și fiu, cîndva, persoane sus-puse, căci Nenea Iancu nu se băga în seamă cu oricine, dar astăzi căzute cu totul în uitare. Destinatarul celeilalte scrisori este prozatorul Ion Alexandru Brătescu-Voinești (1888-1946), destul de cunoscut mai ales ca autor de literatură pentru copii. Chiar și astăzi el mai figurează în manualele de școală primară cu povestirile ,,Privighetoarea” și ,,Puiul”.

Riguros redactate și transcrise într-o caligrafie impecabilă, aceste scrisorele alcătuiesc o altă față a artei literare caragialiene, care viza perfecțiunea indiferent de natura scrierilor sale – piese de teatru, proze scurte, articole de presă sau simple mesaje. Demonul perfecțiunii stilistice l-a urmărit nu numai în creația literară, ci și în micile notații domestice din viața de zi cu zi. Pînă și semnele de punctuație sau ,,interpunctuația care este gesticulația gîndirii”, cum o numea maestrul, se supuneau acelorași exigențe stilistice. Pentru Caragiale, autoexilul la Berlin era greu de suportat și aștepta orice pretext, cît de neînsemnat, ca să se urce în tren și să-și viziteze prietenii. Așa s-au risipit banii din moșteniri, pe cheltuielile cu drumurile în România, și în zadar s-a tot zbătut să-și găsească vreun rost la Iași sau în Transilvania, după cum s-a risipit și tentativa de a intra în politică. Dar aceste împrejurări nu l-au împiedicat să-l persifleze oarecum pe Eminescu, pe motiv că nici el n-a știut să-și chivernisească puținii bani.

În cartea poștală, trimisă de Anul Nou 1906 și din care revista ,,Manuscriptum” publică un fragment, Caragiale evoca obiceiurile din București, cînd pe la ușile oamenilor colindau slujbașii primăriei – gunoieri, lampagii și poștași – oameni amărîți care făceau ,,urări tadiționale”. Totodată, misiva este și un îndemn făcut de Caragiale de departe, amicului său bucureștean, un taciturn fără pereche, de a fi mai zelos cu răspunsurile: ,,În duelul de tăcere la care m-ai provocat fără motiv - recunoaște acesta -, mă dau învins. Depun deci arma...”. Cît despre înlocuirea consoanei r cu b pînă și în scrierea adresei destinatarului, exista o explicație: se pare că madam Alecu Urechia vorbea așa, oferind o formă alterată a grasierii atît de cunoscute. Cu spiritul său de observație foarte dezvoltat și atracția către misterele naturii umane, Caragiale a scrutat chipuri și a studiat caractere, multe ajunse modele pentru personajele sale fictive. Am amintit de soața lui Alecu Urechia și gîngăveala ei. Dar maestrul a creat și personaje literare la fel de peltice. Cum ar fi coana Luxița, din povestirea ,,La Obor”, care, pofticioasă, dă dispoziții chelnerului: ,,Să pui țeapă multă la fleiță, mă-nțeledzi?!”, sau conu Iorgu, din ,,Baioneta inteligentă”, căpitan de jandarmi: ,,Suflă, cigane, că te tai! Să vie mulci, să vie toci!”. Să nu-l amestecăm aici și pe Marius Chicoș Rostogan, care nu este cepeleag (,,Emininche!” sau: ,,Ghespre che e vorba?”), el este un ardelean pripășit prin Muntenia, care vorbește dialectal.

,,Wilmersdorf bei Berlin/ 14.01.1906/ An DOCTOB UBECHIA/ Rumänien/ Bukarest/ str. Schitu Măgureanu 5/ (-verso)/ Auboba azi apabe/ Mai mîndbă și mai voioasă/ Căci e zi de săb’bătoabe/ Zi plăcută și fbumoasă/ Bugăm cebul cu căldubă etceteba./ Beblin, 1 ianuabie 1906/ Cab.”

Trimiterea meteorologică din cel de-al doilea text se regăsește în mai multe dintre schițele lui Caragiale, semn că intrase în uzanțele existenței sale cotidiene, cu prelungire chiar și în corespondența sa. Umorul scrierii stă în oximoronul căutat dinadins: întrucît la Berlin sînt doar 13⁰, Nenea Iancu ar vrea să se simtă în București ca într-o stațiune de vacanță.

,,Cartă poștală – retro:) / Carte postale. Postkarte/ Berlin W./ 15.7.07/ Herr Doktor/ Alceu Urechia/ Sinaia/ Viala urechia – Str. Carol/ Rumänien/ Stimate D(omnu)-le doctor, vă rugăm să ne trimiteți de urgență cîteva kilograme de căldură daco-romană, că pe aici degerăm – maximum l-am atins astăzi cu 14⁰ Celsius – noaptea 10-11, așa că mi s-a făcut dor de piața Teatrului pe la 4 după-amiaz, să-mi mai moi oasele. Mai că-mi vine să plec la băi – în București, măcar pentru o lună. Ce mai faceți? Mai dați-ne cîte un semn de prietenie. Complimente tuturor de la noi și de la Metronomizi. Cu dragoste al dv. Car(.) Multe am să-ți spun cînd ne vom vedea la toamnă – foarte multe”.

Cea de-a treia scrisoare are un caracter mai mult de natură administrativă și, prin urmare, nu vom găsi nici o urmă din sclipirile umorului caragialean. Fiind avocat și un scriitor cu trecere, prozatorul Brătescu-Voinești, cedînd rugăminților amicului său din Berlin, făcuse diligențele necesare și obținuse de la conducerea Teatrului Național drepturile pecuniare cuvenite dramaturgului Caragiale. Încurajat de bunăvoința lui Voinești, acesta, cum se spune, îngroașă obrazul și îi mai adresează o rugăminte de departe.

,,(Plic - verso:) / (Expeditor)/ I.L. Caragiale/ Wilmersdorf b, Berlin/ Hohenzollerndamm, 12/ (Plic – recto)/ Berlin 45/ R(ecomandat) no.487/ Domnului I. Brătescu-Voinești avocat, publicist etc./ Tîrgoviște/ Rumänien/ Stimate amice Brătescule,/ Acuma văd eu ce bine-i prinde omului să cunoască obiceiurile pămîntului. Grație protecției d(umi)tale, am primit, în sfîrșit, de la Honor Direcție Generală a Teatrelor drepturile de autor pe stagiunea trecută. Mă grăbesc deci a-ți mulțumi călduros. Acum, încurajat de bunăvoința ce mi-ai arătat, te mai rog ceva: fii bun, mergînd odată la Teatru, cercetează la ce număr s-a înregistrat petiția mea privitoare la retragerea pieselor din repertoriul respectiv, cînd ai vreme, trimite-mi, printr-o cartă poștală acel număr, de care am neapărată nevoie. În așteptarea unui prietinesc sprijin de la d(umnea)ta, te salut frățește./ Al dumitale vechi prietin I.L. CARAGIALE.

P.S. Dumitale, care ai talent și copii (să trăiești, să le săruți cununiile!), îți pun încă o dată întrebarea:

Se poate face artă fără talent, și copii cu... altceva?

Fii sănătos și vesel!/ Car(.)”.

,,Mărțișorul e al Patriei mele. De acolo au ieșit «Cuvintele potrivite» și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gîndite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie. Mărțișorul, așa cum se găsește, după ani și ani de muncă, e opera soției mele, Paraschiva Burda, care, venind din Bucovina cu apucăturile ei țărănești, a căutat să facă din Mărțișor o grădină. Ea a muncit-o cu sapa și cu lopata, cu brațele ei, dînd și eu cîte un ajutor, pe ici, pe colo, după micile mele puteri. În Mărțișor am trăit vreme îndelungată și în tovărășia nevestei și a cîinilor noștri, care au dispărut cîte unul. În Mărțișor copiii noștri au devenit oameni mari, mari în sensul maturității... În Mărțișor mi-am scris, ca să întrebuințez un cuvînt delicat, și amintirile, și impresiile de la o zi la alta. Polemica știută, împotriva ocupației germane la București, a căzut neașteptat în rîndurile tuturor cetățenilor. Mi-aduc aminte că am scris «Baroane» cu creionul, în timpul nopții și, contra obiceiului de a nu citi niciodată familiei, am invitat pe soția mea și pe copii să le citesc o năzdrăvănie. În mijlocul articolului creionat pe o hîrtie oarecare, nevastă-mea mi-a spus:

- Ți s-a făcut, dragă, de pușcărie.

- Ei, ce facem atunci?

- Dă-i drumul, au zis nevastă-mea și copiii. Fie ce-o fi.

Mărțișorul, aflat peste drum de Închisoarea Văcărești, fusese ales de nevastă-mea, obișnuită cu închisorile mele depărtate de domiciliu, să se apropie. În schimb, stăpînirea m-a trimis mult mai departe, ca întotdeauna. Arestîndu-mă, m-a trimis la Tg. Jiu, în lagărul deținuților politici. Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul”.

(Acest text a fost citit de Archezi în cadrul emisiunii ,,Amintirile caselor”, realizată la Radio-București în 1967-1968 de Victor Frunză.)

Pentru cine a uitat, pamfletul ,,Baroane” a apărut pe data de 30 septembrie 1943, în ziarul ,,Informația zilei”. După cum afirmă criticul Marian Popa, totul fusese un plan pus la cale de Mihai Antonescu, cel care declanșase tratative secrete cu Puterile Aliate împotriva Germaniei hitleriste. Așa se explică de ce nemiloasa cenzură a permis publicarea pamfletului. Ulterior, poetul și-a cerut scuze ambasadorului Manfred von Killinger, explicînd că, de fapt, el îl vizase pe un baron maghiar. Arghezi a stat în lagărul de la Tg. Jiu doar 3 săptămîni și în condiții bune. De acolo, el i-a trimis lui Bartolomeu Anania, aflat în Mînăstirea Polovraci, cîteva rînduri: ,,Blagoslovește, părinte Anania, și să știi că sîntem vecini: cuvioșia ta la o mînăstire, eu în lagărul de la Tg. Jiu, tot un fel de monahism”.

Spre sfîrșitul războiului, în lagărul de la Tg. Jiu erau internați și deținuți politici. De fapt, cîteva sute de comuniști evrei, țigani, unguri, bulgari și spioni sovietici. Dar cum soarta războiului se cam hotărîse, unii dădeau bani să fie primiți acolo, pentru a se împăuna, după aceea, că au fost deținuți antifasciști. Printre ei s-a aflat și scriitorul Zaharia Stancu. Lagărul avea magazine proprii, unde cei cu bani puteau să cumpere orice. De schimbarea politică apropiată aveau să profite și Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, Alexandru Rosetti, cunoscuți ca foști carliști sau simpatizanți ai legionarilor, pe care Masoneria i-a recuperat și i-a pus la dispoziția regimului comunist. Pentru isprava sa, Arghezi ar fi primit un sfert de milion de lei.

PAUL SUDITU