
- 21-05-2020
- 0 Comentarii
- 844
- 6
Revoltă și manipulare
Suntem la finalul lunii aprilie. Washington DC pare
deja un tărâm îndepărtat, unde fiecare locuitor se teme să răspire aerul de
frica virusului. Lumea întreagă așteaptă deciziile lui Trump. Primii sunt
leaderii chinezi care s-au văzut repudiați prin eșecul diplomației măștilor. Din
multe capitale, acest gest a fost catalogat ca fiind unul de frondă, nici de cum
de ajutorare dezinteresată.
Din Beijing, spre nordul capitalei chineze, liniștea
permanentă care înconjoară Zhongnanhai – „Palatul celor două mări” este spartă
doar de micile convoaie de limuzine oficiale care trec pe sub imensa poartă a
Noii Chine, traversează parcul unde sunt desenate mările centrală și de sud
(lacuri care celebrează și poartă numele marilor cuceriri navale ale dinastiei
Qing) pentru a ajunge cu ocupanții din spatele geamurilor fumurii spre
complexul de clădiri ascuns de mici pâlcuri de copaci, unele imperiale, altele
maoiste. Chiar în stânga imensei săli de banchete, clădirea unde se află biroul
președintelui chinez Xi, se prezintă o particularitate arhitectonică ciudată.
Este singura construcție pe care activiștii revoluției culturale nu au
modificat-o conform perceptelor din cărticica roșie.
Biroul conducătorului Chinei exprimă, tocmai prin efigia
neschimbată a timpului, esența puterii chineze. Mai mult sau mai puțin ambițios,
dintre toți președinții Chinei post maoiste, Xi rămâne cel mai puternic dintre
ei. În timpul măsurat după moarte lui Deng, președintele actual al Chinei este
element critic al arhitecturii expansiunii Chinei în lume. Este cel mai
determinat să își lase numele gravat în istorie și în piatra Marelui Zid Chinezesc,
alături de idolul său, Mao ZeDong. O determinare fundamentală, practic
moștenită de la tatăl său, leader comunist produs al revoluției maoiste, care
va face ca demersul de re-asertare a puterii americane să devină pe atât de
periculos, pe cât poate fi de dură reacția leaderului suprem din Zhongnanhai.
Pentru Beijing există o singură și foarte simplă
viziune asupra puterii globale a Statelor Unite. Acestă viziune este una pur
leninistă și are două elemente fundamentale: importanța armatei americane (cu
emfază pe puterea nucleară a acesteia) și dolarul american (inclusiv
profunzimea și lichiditatea piețelor financiare ale Statelor Unite care stau la
baza acesteia). Pentru China toate celălalte elemente geo-strategice sunt
simple detalii.
Nici o putere din lume, fie ea economică, politică sau
militară nu a avut o influență mai mare asupra modelării profilului ideologic
maoist cum a avut-o rapida consolidare globală a influenței americane postbelice.
Fascinația lui Mao în fața puterii americane, cumulată cu dezamăgirea enormă
creată de politicile sovietice cu privire la viitorul națiunii sale, au făcut
ca toate laboratoarele de cercetare ideatice din China să studieze pentru a
înțelege și apoi aplica mecanismul american. Cu o singură remarcă: valorile
comunismului și ale politicilor leniniste sunt de neschimbat.
Prisma prin care astăzi China vede lumea, inclusiv
conducerea ei supremă, este, de fapt, identică cu cea a secolului trecut. Nu
mai departe de malul Potomacului, Donald Trump are o viziune la fel de veche,
tot de un secol, asupra mecanismului puterii americane. Practic, cei doi
leaderi, despărțiți de pandemia SARS Cov-2, se luptă pentru viziuni surori, cu
aplicații ideologice diametral opuse. Amândoi sunt naționaliști, amândoi cred
în destinul lor divin și cel imperial al popoarelor pe care le conduc, amândoi
cred în instituția conducătorului suprem. Pentru Trump, orice critică este
lovitură de stat, pentru Xi, orice abatere de la măreția Chinei este o trădare.
Siamezi prin destin, prinți prin creștere, bogați prin putere, cei doi leaderi
vor trebui să decidă în următoarele luni cum își vor direcționa eforturile de
menținere la putere. Trump are vestigiile Obamiene de dislocat, Xi are
susținătorii lui Ziang Zemin (venerabilul leader ales de Deng să conducă China
post Mao) de învins. Amândoi au de condus, în același timp, lupta pentru
supremația globală. Orice greșeală personală înseamnă aducerea statelor pe care
le conduc cu cel puțin un deceniu înapoi. Orice succes propulsează actorii spre
decenii de dominație globală. Istoria are un singur piedestal și o singură
coroană de oferit.
Toate statele sunt conștiente de ceea ce leniniștii
numesc „putere obiectivă” și dorința marilor puteri de a o implementa. Dar
percepția puterii este la fel de importantă. China lucrează acum ore
suplimentare pentru a repara daunele enorme aduse poziției sale globale, care a
rezultat din originea geografică a noului coronavirus și din eșecul de a nu
anunța epidemia în primele săptămâni de la identificarea pericolului. Oricare
ar fi noua generație a diplomaților „războinici-lupi” din China, realitatea
este că tăcerea Chinei a avut un impact uriaș asupra evoluției pandemiei (ironia
este că acești tineri lupi adaugă la aceste daune, nu le ameliorează). Reacția
anti-chineză și acuzațiile de răspândire voită a virusului, adesea încărcate
rasial, au fost observate în țări la fel antagonice ca interese precum India, Indonezia
sau Iran. Puterea obiectivă chineză riscă să fie ridiculizată de tocmai cei pe
care aceasta o copiază cu nesaț, americanii.
Din diferite motive, nici Statele Unite nu ies din
criza covid cu mult mai bine. Lumea a urmărit cu groază cum un președinte
american acționează nu ca lider al lumii libere, ci ca un apotecar de vraci
care recomandă „tratamente” vândute pe internet și la kilogram. A văzut ce
înseamnă „America first” pusă în practică: nu vă uitați la Statele Unite pentru
ajutor într-o adevărată criză globală, pentru că nici măcar ele însele nu se pot
îngriji. Odată, atunci când măreția americană însemna efortul uriaș de înfrângere
a nazismului sau comunismului, a existat podul aerian pentru salvarea
berlinezilor de blocada sovietică. Acum există imaginea USS Theodore Roosevelt
invadat de virus în timp ce singurul portavion operațional chinez Liaoning
trece nestingherit pe lângă insula rebelă Taiwan. Lumea a citit despre rapoarte
ale unei administrații care încearcă să preia controlul exclusiv al unui vaccin
dezvoltat în Germania și o intervenție federală pentru a opri vânzarea
comercială de echipamente personale de protecție către Canada. Când un
ambasador american anunța Bucureștii panicați de apariția virusului că măreața
lui Americă trimite un cec de abia 800.000 de USD (700.000 EU), la doar zile
după ce un teledon adunase de la românii mai bine situați peste 2.600.000 EU,
atunci înțelegi disperarea efectivă a lumii față de falsitatea unor alegeri, de
minciuna unor percepte strategice vândute pe post de sticlă colorată. Lumea pe
care o credeam defintiv construită, cea a civilizației vestice, este dată peste
cap.
Punct și de la capăt
Pandemia de coronavirus pare să fi distrus o mare
parte din ceea ce a mai rămas din relația SUA-China, la trei ani de la
instalarea marelui blond la Casa Albă. Pentru Washington, orice revenire la o
lume a „angajamentului strategic” înainte de 2017 cu Beijing nu mai este sustenabilă
din punct de vedere politic.
Realegerea pentru un al doilea termen a lui Donald Trump
va însemna o mai mare decuplare și o tentativă mult mai concretă de contenire a
expansiunii chineze, impusă de baza electorală a lui Trump. Este exact
categoria socială ieșită să facă o nouă revoluție americană împotriva, acum nu
a imperiului britanic, ci a măsurilor de izolare, implicit de blocare a economiei
americane. Votanții lui Trump au învăluit aceste proteste, ca de altfel toți
ceilalți protestatari din lume, cu narativul drag oricărui rebel, acela al
apărării drepturilor și libertăților individuale. Nimic mai frumos și nimic mai
grandios decât să dai cu parul în polițiști, după ce ai stat acasă două luni.
Fiind încurajați de însuși Trump, dorința patriotică de a muri infectat pentru
patrie nu este de loc o ideologie capitalistă. Este una pur leninistă.
Ridicolul situației este că această ideologie este pusă în aplicare chiar de
cei mai fioroși apărători ai capitalismului. Simbioza dintre leninism și
profitul capitalist este desăvârșită.
Apoi, pentru China mai există și supărarea
internațională larg răspândită asupra originilor virusului. Deși această
strategie va fi uneori incoerentă prin intervențiile personale ale
președintelui Trump, la nivelul maselor, repetiția, așa cum o face la trei zile
odată și secretarul de stat Pompeo, a teoriilor conspirației care nu pot fi
niciodată dovedite, va avea efect de înăsprire a tonului popular antichinez. Ca
atare, și la Beijing duritatea pozițiilor antiamericane va crește. Strategia pe
care Washington a avut-o timp de un deceniu cu privire la Beijing, odată
eliberată de dictatul limbajului politic corect va produce o reacție simetrică,
tot leninistă. Elita chineză nu va permite insulta iar de aici oricine își
poate scrie propriul scenariu, potrivit fanteziei personale. Căci reguli nu vor
mai fi, sau, cel puțin, nu cele cunoscute.
Într-o administrație Biden, concurența strategică și
decuplarea economică, în unele zone ecomice strategice, va fi chiar o eliminare
în forță a intereselor chineze, va continua însă fără tonul strident trumpist.
Politica de blocare a Chinei probabil va fi executată pe o bază mult mai sistematică
și lăsând un anumit spațiu de cooperare în domenii pre-definite, cum ar fi schimbările
climatice (exact elementul critic tehnologic pe care China nu il percepe corect
astăzi), pandemiile și/sau stabilitatea financiară globală. În oglindă, Beijing
poate prefera realegerea lui Trump față de alternativa democrată. Beijing poate
considera că Trump are valoare de întrebuințare mai mare prin tendința sa de a
fractura alianțele tradiționale, de a se retrage din mecanisme internaționale
multilaterale a și de a dezerta episodic
din parteneriatele regionale. Oricum, relația celor de la Washington cu cei de
la Beijing va deveni una de confruntare, indiferent de ocupantul de la Casa
Albă.
La Beijing, răspunsul Chinei la demersul continuu de
întărire a Statelor Unite este acum în plin proces de reasertare. În afară de
mici ieșiri publice, după eșecul previzibil, dar, practic, rușinos al
strategiei de a arunca vina originii virusului în curtea americană, leaderul
suprem Xi nu a efectuat nici un fel de schimbare radicală a mesajului din
ultimii doi ani. Acest proces de redefinire a jocului geopolitic, început în
2018, în timpul primului an al războiului comercial SUA-China, presupune astăzi
o reprogramare. Lingvistic cel puțin, noul dicționar politic chinez pare să fi
intrat, din cauza pandemiei și consecințelor internaționale, într-un model de
dezvoltare accelerat.
Înainte de președinția Xi, strategia leninistă a
Partidului Comunist obliga China să aștepte până la momentul de corelare
tehnologică, culturală și națională a forțelor economice și militare interne,
înainte ca Beijing să propună lumii ajustări majore la ordinea regională și
internațională - inclusiv pe subiectele fierbinți ca Taiwan, Marea Chinei de
Sud și prezența SUA în Asia. În conformitate cu politica externă imprimată de
către Xi, Beijingul a devenit semnificativ mai asertiv, asumându-și riscuri
calculate - și până acum de succes – pentru a produce schimbări pe teren, așa
cum s-a demonstrat prin construcția insulelor artificale din Marea Chinei de
Sud sau Inițiativa Belt and Road (BRI).
Reacția Statelor Unite la această abordare a fost
considerată de către chinezi ca fiind ușor gestionabilă, dar acest calcul s-ar
putea schimba într-o lume post-pandemică. Xi ar putea căuta să amelioreze
tensiunile cu Statele Unite până când pandemia va fi pierdută în memoria
politică. Cererile monetariste ale lui Trump sau ale un alt președinte să fie
satisfăcute prin sacrificarea unui cincinal de dezvoltare accelerată. Mai mult,
dacă leaderul chinez se va confrunta cu provocări interne – și mă refer la
eterna luptă dintre cei doi mari poli de putere, Shanghai și Beijing, ca să nu
amintim practic intrarea periculos de violentă în arena internă a grupului din
Hong Kong – atunci el ar putea adopta o abordare naționalistă a politicii
externe, evocând nu numai secolul de umilință după războaiele opiumului, dar și
trădările severe provenite din spațiul occidentalizat al lumii financiare din
Taiwan.
Ambele tendințe vor apărea probabil în comportamentul
politic chinez până la încheierea procesului de revizuire a politicii interne a
Chinei, care cel mai probabil se va întâmpla doar cu puțin timp înainte de cel
de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist din 2022. Dar dacă stilul autoritar
al președintelui Xi de până acum este vreun indiciu, este probabil ca acesta să
se intensifice în fața oricărei disidențe interne. Acest fenom va duce la poziția
ireductibilă a Chinei, inclusiv în problemele cronicizate precum Taiwan, care
este și cel mai sensibil detonator din relația SUA-China. Beijingul va continua
cu o și mai mare forță strategia de reducere a spațiului internațional al
Taiwanului, zilele acestea observând, cu toții, cum eforturile americane pentru
a asigura readmisia Taiwanului în Organizația Mondială a Sănătății au fost eficient
destabilizate. Prezența lui Xi la conferința fondatoare a unuia dintre cele mai
ample proiecte ONU de asigurare a resurselor medicale împotriva viitoarelor
pandemii, alături de OMS, dovedește clar că SUA nu reușesc, pentru moment, să
construiască internațional o a doua Chină. Fără o a doua Chină, SUA nu au nici
un partener real de izolare a culoarelor comerciale ale Chinei și de creare a
unei dizidențe la vârful conducerii din Beijing. De aceea, proiecția este că Partidul
Comunist Chinez va intensifica limbajul naționalist, exact cum a făcut-o Trump,
prin încurajarea revoltelor americane din ultimile săptămâni, iar lipsa de spațiu
vital pe tema Taiwan va reprezenta un test fundamental pentru confirmarea sau
nu a puterii obiective americane.
Având în vedere acest lucru, fenomenul periculos pe
care îl putem observa este că recentele eforturi de iritare a puterii chineze,
prin încercările lui Trump de a îmbunătăți angajamentul la nivel oficial între
Washington și Taipei, au trecut deja de linia roșie de demarcație dată de
„politica unei singure Chine” care a stat la baza normalizării relațiilor sino-americane
din 1979. Dacă aceste înțelegeri se prăbușesc, perspectiva unei forme de
confruntare militară dintre cele două super puteri, asupra Taiwanului, trece
brusc de la abstract la realitate.
Să nu uităm însă, că pentru SUA următorii doi ani sunt
decisivi în recuperarea lor economică, iar oricine va ocupa Biroul Oval va fi
extrem de atent la schimbările de politică chineză. O decizie de la Washington
de a pune capăt investițiilor în fondurile de pensii americane în China, de a
restricționa investițiile chineze în obligațiuni ale Trezoreriei SUA sau de a
începe un nou război valutar (exacerbat de lansarea recentă a noii monede
digitale a Chinei) ar elimina rapid liantul substanțial de interese care a
menținut cele două țări într-un echilibru fragil, dar stabil.
Pe de altă parte, o decizie de la Beijing de a
militariza din ce în ce mai mult BRI-ul ar crește riscul războaielor prin
proxy. Mai mult, pe măsură ce confruntarea dintre SUA și China se dezvoltă,
sistemul multilateral, cu normele și instituțiile sale, începe să se disipeze.
Aceste mecanisme vor deveni ele însele arene de rivalitate dintre Washington și
Beijing. Ceilalți actori vor fi, practic, obligați să aleagă. Si vor alege în
primul rând interesul propriu național, provocând o și mai mare destabilizare a
relațiilor internaționale.
Cu Statele Unite deteriorate economic și obligate să
își mențină hegemonia mondială, cu o China aflată sub complexa moștenire a
pandemiei, observăm că nu există nici un „manager de sistem” pentru a menține
sistemul mondial funcțional și în ordine. Istoria nu se repetă ad-literam, dar
seamănă deseori în evenimentele sale esențiale. Este posibil să nu fie încă
războiul rece 2.0, dar începe să arate destul de bine cu anii premergători trădării
efectuate de către democrații de atunci, la Munich în 1938, anul real al
declanșării celui de-al doilea război mondial.
H.D.Hartmann
- 08-07-2025
- 0 Comentarii
- 129
- 1
18.2 C