
- 18-05-2020
- 0 Comentarii
- 495
- 2
La
Washington, în lunile ianuarie și la început de februarie
ale acestui an, se auzeau puternic, printre zâmbetele cu subînțeles, zgomotele făcute
de dopurilor sticlelor de șampanie. Donald Trump învingea, fără mare efort,
balaurul democrat care dorise să îl demită, tratativele comerciale cu China
aveau succes, pacea în Orientul Mijlociu se desena în ultime detalii, iar
alegerile de la finalul anului se anunțau ca fiind o excursie la munte. În
anumite sfere înalte ale politicii externe a Statelor Unite, analiștii, mai
tineri sau mai bătrâni, formând secta închisă a strategilor noului secol
american, rutinații culoarelor lungi și reci de la Departamentul de Stat sau
Casa Albă erau fericiți. Criza Covid-19 din Wuhan părea că oprește, exact ca
într-un gigantic accident feroviar, drumul mătăsii chinezești.
Ceea ce unii
considerau ca fiind o expansiune de tip Alexandru Macedon, o cucerire fără
opreliști a lumii de către economia capitalistă de stat chineză – implicit a
puterii militare și sociale a ultimului mare stat comunist – părea atunci, la
începutul anului, că se transformă într-o bulă geopolitică gigantică care începe
să se spargă. Donald Trump își construia, deja, prin mesaje liniștitoare și
condescendente, imaginea de pater familias, care din generozitatea americană,
ușor ironică dar carnasieră în esență, va avea grijă și de fratele asiatic,
pierdut printre ruinele fumegânde ale războiului cu noul coronavirus.
Pentru sinologii
de renume devenise clar un singur lucru: carnavalul permanent al creșterii
economice chineze (acel coșmar statistic care de peste 30 de ani nu se mai
termina) s-a oprit brusc. 50 de milioane de oameni, o provincie aproape de
mărimea Franței și un oraș, care, singur, depășea ca număr de locuitori pe cel
al multor orașe occidentale, fuseseră închise cu cheia. Nici un analist nu își
mai putea imagina cum economia chineză ar mai avea vreo șansă să reziste în
fața expansiunii financiare americane create de administrația Trump. Câștigurile
de pe Down Street anunțau era unei bunăstări întinse pe decenii. Mai mult, mândra
forță militară americană, fiind completată cu o nouă armată a spațiului, dorindu-se
a fi aplicația cotidiană a technologiei și inovației civilizației americane.
Fără îndoială,
toți cei din elitele americane care priveau viitorul vedeau diamantul
Koh-i-Noor cum strălucea pe coroana de la Washington. Din sertarele de science-fiction
apăreau proiectele minelor de pe Lună, turismul pe Marte, frontierele umile ale
planetei Pământ nemaifiind de ajuns pentru visul american. Un miliardar
excentric, dar promotor de vârf al noii superiorități, aflat cu mintea între
Disney și Star Trek, își lansase, pe cheltuială proprie, bolidul de lux în
spațiu. Ambasadorii puterii americane erau considerați vice-regi în țările unde
erau trimiși, dacă nu cumva localnicii îi încoronau de-a dreptul guvernatori cu
puteri executive pe măsură. Zicerile americane ale și celui mai necunoscut
activist american deveneau Biblii și altare.
Ca urmare a
opiniei că virusul nu va trece oceanele, sau dacă o va face, puterea americană
îl va distruge imediat cu laserul din ochii lui Superman, printre analiștii
americani se conturase clar concluzia că orizontul politic al Partidului
Comunist Chinez putea fi calculat doar în ani, sfârșitul dominației acestuia
asupra Chinei fiind deja prezis cu mai exactă sau nu precizie. Cernobâlul
chinez era epidemia de Covid, iar Gorbaciov din secolul trecut era președintele
Xi de astăzi. Practic, nimeni și nimic nu mai putea învinge victoria noului
secol american.
Au trecut lunile,
iar șampania a fost uitată. Pe măsură ce China a început să recupereze și
virusul a migrat în Occident în lunile martie și aprilie, jubileul s-a
transformat în disperare. Nu numai că virusul nu a pus la pământ China, dar
reducerea semnificativă a epidemiei locale și revigorarea morală au făcut din
poporul chinez un victorios. Modelele logaritmice își pierduseră orice valoare.
Spaima ideologilor și creatorilor de mesaj devenise panică absolută. Noul
narativ al marșului chinez, al marelui război popular cu pandemia promova adevărul
că pandemia ajutase, de fapt, China să iasă triumfătoare în cadrul proiectului
geopolitic în curs de desfășurare cu Statele Unite.
Pilonul chinez al
relansării marelui joc geopolitic dintre SUA și China, aparent târziu dar
eficient pentru reacțiile pe care le va genera, a fost format dintr-un triunghi
ideologic. Acesta a cuprins apariția și dezvoltarea legendei americane a
originii virusului, eficiența modelului chinez în lupta cu pandemia și campania
mondială de ajutor Covid de la Beijing, așa-numita diplomație a măștilor. Unghiul
strâmt naționalist al Chinei s-a unit fericit cu debandada publică care pare a
fi cuprins SUA, atunci când primele victime ale virusului au început să apară.
Donald Trump, surprins exact când dorea să declanșeze ofensiva finală de
dinaintea realegerii sale, va replica devastator. Timpul, însă, nu are răbdare
cu cel căruia îi dăduse șansa de a deveni un mare președinte. După ce, arogant,
arăta cu degetul ba la China, ba la Europa pentru problemele create de
pandemie, astăzi, când vorbim, exact aceleași lipsuri au existat ca și la
ceilalți, exact aceleași greșeli le-a făcut administratia sa ca și ceilalți.
Devenind țara cu cel mai mare număr de decese ca urmare a infecției cu Covid,
parcurgând matematic aceleași etape de infectare, de la spitale, la casele de
bătrâni, SUA s-au văzut obligate să recunoască că nu sunt mai eficiente decît
China în rezolvarea situației. Ba mai mult, ura împotriva celei mai nevoiașe
categorii sociale – devenind și cea mai vulnerabilă la pandemie, cea a celor
fără adăpost, care se numără în milioane pe teritoriul american – a provocat o
maree de rasism, de xenofobie și de intransigență socială. Fenomen neîntâlnit
în alte state europene sau asiatice, narativul mincinos al infectării naționale
prin existența celor fără adăpost sau imigranților ilegali a proiectat o
imagine atroce, negativă, contrară viziunii serafice a noului vis american.
Astfel că furia a cuprins întreaga elită americană. Noul secol american putea
fi deraiat simplu, printr-un eveniment natural creat de un virus acelular.
Pentru China,
propaganda post pandemie a fost și este clară: „războiul poporului” împotriva Covid-19
a fost câștigat, iar virtuțile modelului politic chinez au fost răzbunate. În
plus, superioritatea națională a fost nu numai recuperată, dar și reconfirmată.
Cu toate acestea,
în ciuda celor mai bune eforturi ale războinicilor ideologici de la Beijing și
Washington, adevărul, deloc plăcut, este că atât China, cât și Statele Unite
sunt susceptibile de a ieși din această criză semnificativ diminuate. Nici o
nouă Pax Sinolică, duduind economic și nici dominanta Pax Americana, revopsită
în turism spațial, nu se vor ridica, singure din ruinele pandemiei. Mai
degrabă, ambele super puteri vor fi slăbite, atât acasă, cât și în străinătate.
Și rezultatul va fi o continuă tendință, lentă, dar constantă, către o formă de
anarhie internațională, care poate să spulbere domeniile altădată considerate
intangibile, de la securitate internațională, la comerț, și până la gestionarea
viitoarelor crize pandemice. Practic, fără să direcționeze nimeni traficul,
diverse forme de naționalism local iau locul ordinii și cooperării. Natura
haotică a răspunsurilor naționale și globale la expansiunea pandemiei
constituie un avertisment asupra a ceea ce s-ar putea dezvolta pe o scară și
mai largă.
Despre putere și
percepție
La fel ca în cazul
altor puncte de inflexiune istorică, trei factori vor contura viitorul ordinii
globale post-pandemice: schimbările în puterea reală militară și economică a
celor două super puteri, modul în care aceste schimbări sunt percepute în
întreaga lume și ce strategii vor desfășura Washington și Beijing pentru a
promova percepția corectă a viziunii lor asupra lumii. În baza acestor trei
seturi de decizii, China și Statele Unite au motive să se îngrijoreze cu
privire la influența lor globală în lumea post-pandemică. Iar lumea chiar poate
începe să tremure.
Spre deosebire de
ceea ce elita chineză doreșeste să proiecteze în afara țării, structura de putere
politică și economică națională a Chinei a fost lovită grav de către această
criză, pe mai multe niveluri.
Prejudiciul
economic creat de către pandemie este masiv pentru ambele țări. În ciuda datelor
economice publicate de China, nici cel mai mare ajutor financiar intern pentru
repornirea producției și consumului în a doua jumătate a anului 2020 nu va
compensa pierderile economice din primul și al doilea trimestru. Atriția
economică drastică a principalilor parteneri comerciali internaționali ai
Chinei va împiedica și mai mult planurile de redresare economică interne, având
în vedere că, înainte de criză, comerțul exterior al economiei a reprezentat
38% din PIB. Toți analiștii economici sugerează faptul că, pentru anul 2020, creșterea
economică chineză va fi probabil în jurul valorii de unu - cea mai slabă
performanță de la Revoluția Culturală, în urmă cu cinci decenii. Rata
datoriei-PIB a Chinei se ridică deja la aproximativ 310%, acționând ca o
influență negativă asupra celorlalte priorități chineze de investiții cum ar fi
educație, tehnologie, apărare și ajutor extern.
Toată această
prăbușire economică apare exact în ajunul sărbătoririi centenarului Partidului
Comunist Chinez din 2021. Ideologic și propagandistic, pandemia nu putea apărea
într-un moment mai prost, deoarece anulează orice dialog coerent și pozitiv
despre enormele salturi de dezvoltare pe care China comunistă le-a făcut în
ultimile decenii de deschidere post Mao. Președintele Xi practic, în loc să
celebreze superioritatea netă a sistemului comunist cu caracteristici chineze,
se vede obligat să reducă totul la numărul de vieți salvate în perioada pandemiei.
Mai mult, acesta a angajat China într-un pariu monumetal, acela de a dubla
PIB-ul Chinei pe parcursul unui deceniu. Pandemia face acum imposibil acest
lucru, iar esența propagandei comuniste chineze era reprezentată tocmai de
această dictatură de dezvoltare, unică în lume.
Pe un alt plan,
dar la fel de important, criza coronavirusului a provocat o disensiune politică
semnificativă în interiorul Partidului Comunist Chinez, mai ales în rândul
mandarinilor capitalismului chinez, așa numiții princelings, fiii și fiicele
celor aflați, acum câteva decenii, în cercul restrâns al puterii create de
către fondatorul Chinei populare, Mao ZeDong.
În luna aprilie, enunțând critici acerbe cu privire la stilul de
conducere extrem de centralizat al președintelui Xi Jinping, acești prinți ai
puterii comuniste de la Beijing au emis o serie de comentarii semioficiale care
și-au găsit, în mod misterios, expunere în domeniul public. Blocarea draconică impusă
de către Xi a unei jumătăți de țară timp de luni întregi pentru a suprima
virusul a fost salutată pe scară largă, dar nu a fost neapărat acceptată de cei
cărora profitul le pare mai important decât sănătatea publică. Analiza de tip
leninistă aplicată ca soluție la oprirea pandemiei, pe care președintele Xi a
îmbrățișat-o, aplicând-o autoritar, a venit, pentru prima oară în istoria
comunistă a Chinei, în conflict deschis cu generația capitalistă chineză. Ca
atare, pe măsură ce țara se redeschidea încet la finalul a trei luni de blocaj
total, dezbaterea internă s-a dezlănțuit asupra numărului precis de morți și a
celor infectați, asupra riscurilor efectelor unui al doilea val preconizat să
apară ori în vară, ori în toamnă (calculul diferă nu din motive științifice sau
în baza opiniilor medicilor, care așa cum s-a văzut peste tot în lume, nu există
în dialog, ci din motive date doar de ciclul financiar și bancar chinezesc,
decalat ca timp de economia occidentală). Pas cu pas, discuția a migrat spre jumătatea lunii aprilie spre direcția
viitoare a politicii economice și externe a colosului chinez. Din interiorul
marilor mecanisme economice chineze, rolul conducător al Partidului Comunist
este pus din ce în ce mai serios in discuție. Crăpăturile în Marele Zid
provocate de către revoltele din Hong Kong par a se adânci, de data aceasta în
China continentală. Jocul devine cu atât mai critic, cu cât Beijing semnalează
lumii deschiderea diplomației măștilor.
Exact atunci,
leadershipul politic de la Beijing decide să răspunde ferm la mesajele
vehiculate de către noua generație capitalistă. Fiind proiectat politic, nu pentru
exterior, ci pentru interior, mesajul este operaționalizat de către un înalt diplomat
chinez prin lansarea legendei originii americane a virusului. Designul acestei
legende a fost creat pentru a provoca o aliniere imediată la nivelul armatei
chineze, asigurându-i loialitatea, căci locul de aparției a virusului este
indicat ca fiind jocurile internaționale militare (o universiadă militară)
organizate periodic în diverse locuri ale lumii, anul trecut în toamnă ele având
loc în Wuhan, exact epicentrul pandemiei. Armata chineză a fost astfel notificată
de către leaderii politici chinezi să nu se imerseze în dialogul declanșat de
către noii prinți, cerându-i-se să asigure doar stabilitatea terenului de luptă.
O lovitură de imagine și, desigur, de percepție, care va provoca, pe plan
internațional, cea mai gravă criză a relațiilor sino-americane din ultimii 40
de ani.
(va urma)
H.D.Hartmann
-3.1 C