Caricatura, după cum se știe, s-a afirmat încă de pe paginile primelor reviste umoristice românești, alături de literatura „de glumă, de spirit, de farmec, de haz”. S-a subliniat că s-au publicat caricaturi în reviste apărute imediat după Unirea Principatelor (nu-mi place denumirea „Mica Unire”, pentru că a fost o Unire de foarte mare importanță!), precum și după aceea: Ţînţarul lui N.T. Orășanu, Nichipercea, Păcală, Aghiuţă, Șari vari român, Ghiţă Berbecu, Foarfeca, Moftul român, Moş Teacă ș.a. A cunoscut o înflorire continuă, fiind la mare prețuire chiar și în „iepoca” în care nu existau oameni care să caute hrana în gunoaie. Scriu aceste rînduri nu cu pretenția de a oferi un studiu, într-un domeniu în care nu sînt specialistă, studiu pe care îl pot realiza caricaturiștii înşiși, ci pentru a-mi exprima prețuirea față de acești umoriști de excepție care s-au înfrățit cu noi, epigramiștii, la toate manifestările din țară (naționale sau pe plan local), dar și cu scopul de a suscita interesul cititorilor, de a sublinia talentul și strădania celor din domeniu de a realiza lucrări care să ne oglindească sufletul, lucrări care atrag atenția, stîrnind participarea și, nu de puține ori, rîsul. În revistele de umor, atît înainte, cît și după ’90, s-au afirmat caricaturiști de mare talent, ale căror nume vor rămîne de-a pururi în cultura românească. De altfel, cu mult înainte de ’90, a apărut în 1963 Albumul – Grafica militantă românească. Așa cum a subliniat criticul literar Florentin Popescu, epigrama, ca și caricatura, atunci cînd sînt cu adevărat valoroase și comunică idei și aspecte general valabile, s-au impus conștiinței publice, aidoma creațiilor folclorice, devenind, cu timpul, un bun public. (Epigrama, nr. 47/2009). Să ne gîndim, de exemplu, la Nell Cobar (1915-1993) – unul dintre inițiatorii Cercului de Satiră și Umor, din 1956, inițiat de Uniunea Ziariștilor, la Casa Ziariștilor, printre fondatori numărîndu-se și Tudor Măinescu, Ion Pribeagu, I. Berg, Alex Balteș, Florin Iordăchescu. Epigrama a fost și ea inclusă în creația de satiră și umor, astfel încît putem spune că acest Cerc a premers înfăptuirea Clubului Epigramiștilor „Cincinat Pavelescu”, înființat în 1969 de un grup de epigramiști, în frunte cu neuitatul Mircea Trifu (1922-1994).
Nell Cobar – regizor de filme de animație și caricaturist, este creatorul personajului de filme animate Mihaela. A realizat peste 40 de filme de animație și, în 1971, a obținut un premiu la Festivalul de film pentru copii de la Veneția. „În stilul lor deschis – consideră el – umoriștii și caricaturiștii subliniază nevoia de umor a publicului”. Din spusele sale, publicate în Informaţia Bucureştiului, răzbate ideea că, atunci, se încerca să fie pusă la index creația de umor, adăugînd o idee valabilă și azi: „Nu se poate afirma că ar dori cineva în țara noastră să țină publicistica umoristică în postura de cenușăreasă; rău e că se publică materiale umoristice scrise cu lipsă de talent și competență. În stilul lor deschis, umoriștii (deci și epigramiștii) și caricaturiștii subliniază nevoia de umor a publicului (subl. în text), cititorii le vin în întîmpinare, dispuși să se amuze de o glumă bună, de o găselniță spirituală care să-i surprindă în mod plăcut și creator”. T. Caranfil (1931-2019) intervine și dumnealui, punînd punctul pe i: n-are nimeni nimic împotriva umoriștilor, ci împotriva slabei calități a lucrărilor unora dintre ei – principiu valabil și în cazul caricaturilor sau al epigramelor.
De mare importanță este și opinia marilor oameni de cultură, inclusiv a academicienilor al căror spirit nu e străin de umor.
Acad. Șerban Cioculescu (1902-1988) – neuitatul Profesor universitar, se situează în fruntea marilor personalități ale culturii române care au acordat atenție și prețuire umorului: despre epigramă spunea că „este jocul în care inteligența mustește ca șampania”, definind-o ca pe o specie [nu gen literar] care se deosebește de poezie, „deși folosește uneori mijloacele specifice poeziei”, dar cu altă finalitate. Și acest mare spirit adîncit în valorile umorului românesc și-a extins preocuparea și asupra caricaturii. De altfel, și Radu Gyr (Demetrescu), memorialistul, poetul pe care N. Steinhardt îl considera poet religios și a cunoscut închisorile comuniste din prima perioadă a „erei noi”, iubitor a tot ceea ce înseamnă românesc, scria: „Văd o relație strînsă între epigramă și desenul caricatural”.
Sub titlul Avertisment pentru caricaturiști (din vol. Oglinzi de hîrtie de Al. Clenciu), Șerban Cioculescu își exprimă opinia privind „umorul în plastică”, dat de caricatură, sub forma lui cea mai puțin măgulitoare, într-un sens, dar și cea mai măgulitoare, în alt sens. La prima vedere, omul cu nasul mare vrea să se recunoască în caricatura care i l-a lungit în mod, pentru el, neverosimil, în dauna celorlalte părți ale figurii, dintre cele mai normale. În fond, caricatura se leagă de o trăsătură fizică și nu are pretenția de a ne configura etic, de a surprinde cu aceeași acuitate defectele noastre sau măcar pe cel principal. Am spus însă că, în alt fel, caricatura ne măgulește. Da, ea are priză puternică asupra vanității noastre. După ce ne-a trecut primul moment de supărare, ne venim în fire și ne consolăm la ideea că pîrdalnica asta de caricatură e, de fapt, un apanaj al oamenilor zilei și, dacă nu sîntem printre ei, publicitatea cea mai bună ne-o face expoziția în care ne este dat să figurăm printre cei mai iluștri dintre contemporanii noștri.
Să mai facem un elementar distinguo. Nu au dreptul să se plîngă de caricatură decît femeile. Caricatura le sfîșie masca de natură cosmică, le restituie naturii, ba chiar, ca să fim sinceri, le răpește farmecul care nu este în funcție nici de frumusețea naturală, nici de cea mitocosită.
Caricaturiști, feriți-vă de furia legitimă a femeilor, victime ale artei voastre! Cea mai placidă dintre ele devine, în asemenea împrejurare, o adevărată furie, prevăzută cu unghii și cu umbrelă. Vă așteaptă pățania lui Neagu. Așadar, domnule caricaturist, ia aminte la avertismentul: Cave feminam!” [Veghează la femeie!].
Șerban Cioculescu rămîne academicianul care și-a manifestat prețuirea față de umor – de epigramă și caricatură – cum n-a mai făcut-o nimeni altul. A înțeles că aceste creații străbat adînc toate straturile sociale, fiind înțeleasă și acceptată.
Radu Gyr (1905-1975) subliniază relația strînsă între epigramă și desenul caricatural, adăugînd: „Firește, o epigramă de spirit, ca și o bună caricatură stîrnesc rîsul.” (Epigrama, nr. 16/2000)
Tudor Opriș (1936-2015), istoricul și criticul literar care a promovat literatura pentru copii și tineret, e de părere că „presa a renunțat la epigrame în favoarea caricaturii și a bancurilor. Chiar și revistele școlare, odinioară exultînd de epigrame, le-au abandonat aproape total”. (Epigrama, nr. 37/2006) De fapt, acest fenomen a dus la dispariția epigramei și în Franța, unde caricatura și, mai ales, les blagues, pe toate temele admise și mai puțin admise, umplu chioșcurile de ziare
și librăriile.
Caricaturistul Albert Poch (1930-2013), pe care l-am vizitat în locuința sa de pe Știrbei Vodă, vizavi de Cișmigiu (înainte de a fi dat afară din casă, mutîndu-se în Piața Romană), era nelipsit de la festivalurile de umor care înfrățeau caricatura cu epigrama. A condus Asociația Caricaturiștilor; s-a afirmat încă din tinerețe: a obținut, la Moscova, premiul „Caricatura în lupta pentru pace”, apoi, de-a lungul carierei, numeroase premii la concursurile naționale și internaționale. De nenumărate ori s-a referit la „seriozitatea umorului”, la comic – „rod al spiritelor inteligente sălășluind în minți sclipitoare – care rezonează doar în mintea și spiritul oamenilor deștepți /.../ Gluma ucide. Ucide prostia, îngîmfarea, stupizenia etc., de atacul unei glume bune nu te poți apăra decît cu o glumă și mai bună. Altă scăpare nu există. /.../ Am fost întrebat cum îi recunoaștem pe proști. Am răspuns că aceștia obișnuiesc să strîmbe din nas cu dispreț la umor, socotindu-l gen ușor.”
Importante sînt aprecierile sale privind îngemănarea speciilor umo­ristice. „Voi începe – precizează dom­-
nia sa – cu o personalitate dublă, reprezentînd, în egală măsură, epi­grama și caricatura românească, pur­tător al unui nume parcă predestinat – Clenciu –, abil mînuitor al floretei cuvîntătoare, purtată în aceeași teacă, deci împreună cu o ascuțită peniță de caricaturist. Realizator al unui adevărat arc de pod peste timpul ce i-a fost destinat, a unit malul epigramei cu cel al caricaturii (subl. în text). Eu, de cîte ori traversez capodopera inginerească a lui Anghel Saligny, nu-mi pot opri gîndul să traversez, la rîndu-i, creația lui Alexandru Clenciu și scoțîndu-mi simbolic pălăria, în simbolică poziție de drepți, aud cu urechea imaginației comanda Foc! rostită de ofițerul de artilerie ce era, care și cultural a atins întotdeauna, cu precizie, ținta”. O laudă mai înălțătoare și la obiect ca aceasta nu cred că putea să-i adreseze nimeni lui Bădița Sandu, cel care-și răsucea condeiul la moment, transformîndu-l în săgeată ascuțită sau întorcînd ingenios vorba.
La prima ediție a Festivalului de Umor „Oltenii și restul lumii”, Albert Poch a afirmat: „Prin Ștefan Popa – POPA’S, caricatura românească s-a ridicat cu un picior mai sus pe-o treaptă”, la care eu am replicat:
Caricatura, spui p-a dreaptă,
E c-un picior mai sus pe-o treaptă,
Noi așteptăm etapa nouă
Să le ridice pe-amîndouă!
Da, a avut dreptate în privința lui Ștefan Popa – Popa’S: a ridicat caricatura românească la valoare universală. Vom reveni la această personalitate-simbol a artei noastre; în acest moment mă gîndesc la numărul mare de caricaturiști care s-au afirmat în ultimele decenii și cred că nu puțini, la imboldul dat de Popa’S care a inițiat și cursuri pentru ei. De fapt, e imposibil să-i amintesc pe toți, mă voi referi la cei pe care i-am cunoscut la festivalurile de umor la care am participat în anii trecuți. Fără să vreau, îmi amintesc de cei care ne-au părăsit, de Aurelian Șuță-ȘAI (polițistul criminalist din Tîrgu Jiu, doborît de Covid în 2021), de Mihai Stănescu (1939-2018) din Buzău și de Ghinea Gheorghiță-Uriaşu din Plopeni (PH). Operele lor ne încîntă și astăzi.
Amintesc o seamă de caricaturiști pe care-i apreciez, fără să le prezint biografia și fără o ierarhizare (există, probabil, date importante pe facebook) pentru că fiecare, prin merite remarcabile, și-a impus numele în acest domeniu. Mă gîndesc, cum e și normal, întîi și-ntîi la cei din Ploieștiul meu drag, unde a-mbobocit și trandafirul meu cu petale de multe culori și cu țepi pe rămurele.
(va urma)
ELIS RÂPEANU