Alegerile din SUA sînt extrem de importante pentru întreaga lume, cei doi candidați reflectînd lupta dintre progresiști și conservatori. Indiferent cine va cîștiga, scrie Politico în articolul pe care îl redau mai jos, Europa a pierdut deja, și nu de acum, ci de multă vreme. 

Pe măsură ce alegătorii americani votează un nou președinte, europenii așteaptă cu nerăbdare să vadă dacă învingătorul va fi Donald Trump – un coșmar pentru mulți – sau Kamala Harris, care este considerată mult mai bună pentru relația transatlantică. Iată un sfat de la un euro-american de-o viață: Faceți-vă mai puține griji pentru președinția SUA, și mai multe pentru soarta Europei. Adevărul incomod este că interesul american pentru Europa a scăzut în ultimii 30 de ani. Și niciunul dintre candidați nu va aduce înapoi perioada de glorie transatlantică de la începutul anilor 1990. Asta nu înseamnă că aceste alegeri nu vor afecta Europa. Unul dintre candidați este un admirator al lui Vladimir Putin, care vrea să impună tarife de 100% la bunurile europene și promite că va pune capăt războiului din Ucraina a doua zi după alegerea sa. Amenințările sale ar trebui luate în serios, deoarece, de data aceasta, Trump probabil nu ar fi restricționat în nici un fel. Kamala Harris, prin contrast, promite continuitate în rolul de lider global al SUA și are un consilier eurofil, Phil Gordon, în care Europa își pune mari speranțe.

Dar dacă faci un pas înapoi, imaginea de ansamblu este aceasta: Europa pur și simplu nu este la fel de importantă pentru Washington cum a fost cîndva. Îmbătrînind și în scădere numerică, alergică la politicile de putere, agitată și neclintită în fața riscurilor, Europa provoacă din ce în ce mai mult dispreț în inimile multor americani, fiind doar o bună destinație de vacanță și nimic mai mult. Nu ajută cu nimic faptul că decalajul de performanță dintre economiile americane și europene se lărgește inexorabil, în avantajul Americii.

Amplificatorii transatlantici vor sublinia, în mod corect, că relația dintre SUA și UE a fost bună sub mandatul președintelui Joe Biden. 

Sprijinul său pentru Ucraina (inclusiv un împrumut de 20 de miliarde de dolari anunțat săptămîna trecută) a fost ferm, chiar dacă nu se ridică la nivelul așteptat. Administrația sa, prin consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan, a țesut o relație strînsă cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. 

Dar Biden este obligat să fie ultimul președinte al Războiului Rece al Americii. În urma lui, rămîn o mulțime de factori de decizie politică care nu consideră că Rusia reprezintă o amenințare fundamentală pentru interesele SUA sau au un sentiment foarte mic al importanței rolului Washingtonului în lume. Chiar și Biden, cînd s-a impus, a lăsat ca prioritizarea de către Washington a zonei Indo-Pacific să strălucească. 

Pentru a înțelege cît de mult s-au schimbat deja lucrurile, este util  să ne uităm înapoi la zilele în care standardul de aur al Pax Americana era la cea mai înaltă și mîndră poziție pe cerul european. Data era 6 iunie 1994. Aliații Americii s-au reunit în nordul Franței pentru cea de-a 50-a aniversare a Zilei Z. Un președinte tînăr, care cîntă la saxofon, Bill Clinton, a fost vedeta spectacolului. Statele Unite au cîștigat Războiul Rece și s-au întins pe suprafața de vest a Eurasiaticii, fără opoziție militară, dar deținînd peste 120.000 de soldați. Cu cîțiva ani mai devreme, Washingtonul lansase apelul și –  pînă atunci – 40 de națiuni, inclusiv mai multe europene, s-au alăturat Operațiunii Furtuna în Deșert. Pe frontul diplomației, giganții încă hoinăreau: Richard Holbrooke stătea deasupra Berlinului de la Ambasada SUA.

Cultural vorbind, a fost și o altă epocă. Echipa de vis, cu vedetele NBA Michael Jordan, Charles Barkley și Larry Bird, a sărit și a driblat, fără efort, către o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992. EuroDisney – un fel de colonie americană, situată la marginea Parisului – tocmai se deschisese, impunînd Mickey-mania unui public francez. Organismele de presă americane, de la nebunicul Herald Tribune pînă la Wall Street Journal Europe, erau încă o voce în viața europeană, cu jurnaliști foarte apreciați.

Comparați cu situația actuală. SUA și-au retras sau și-au redus amprenta europeană în aproape fiecare domeniu, cu excepția uneia –  sfera digitală, unde companiile de tehnologie din SUA precum Facebook și X domnesc mai mult sau mai puțin ecranele noastre, dar nu aduc farmec. Nivelul trupelor este mult sub 100.000, în ciuda războiului fierbinte de la ușa NATO.

Pentru Trump, care vede în NATO o povară, sau pentru colegul său de conducere J.D. Vance, care echivalează descurajarea Rusiei cu „războiul”, prezența Americii în străinătate pare o supărare.  Diplomații americani de pe continent sînt, cu excepția lui David Pressman în Ungaria sau Bridget Brink în Ucraina, personaje timide. Herald Tribune a dispărut de mult, s-a contopit cu mai experimentatul The New York Times, în timp ce Wall Street Journal s-a retras la Lower Manhattan. Dintre mediile de presă zgomotoase, cu prioritate digitală, care au apărut în ultimii ani (Politico, Semafor, Axios), doar primul a prins rădăcini în Europa continentală. 

Pentru Jérémie Gallon, un francez care a lucrat la Washington și a scris o biografie a lui Henry Kissinger, scăderea interesului SUA pentru Europa nu este un lucru rău, în sine. Dar, în opinia lui, este un fapt incontestabil legat de o schimbare de afaceri în elita politicii externe a Washingtonului. 

Plecarea  oficială din Europa a început sub fostul președinte Barack Obama, care a condus agenda Pivot spre Asia, a spus Gallon. Dar Obama doar a împins un proces aflat deja în mișcare, care ar putea foarte bine să se accelereze. „Acum avem o nouă generație în creștere, care reflectă demografia americană”, a spus el. „Ei (oficialii guvernamentali sau diplomații) fie sînt legați de populația vorbitoare de spaniolă, fie privesc spre Asia. Cei care au legături cu Europa sînt pur și simplu mai puțin prezenți”.

Degradarea Europei în psihicul elitelor americane se reflectă în alegerile educaționale și de carieră. Stăpînirea mandarinei arată mai multă ambiție pentru un diplomat aspirant decît, să zicem, franceza sau chiar rusa. Studierea Europei ca entitate geopolitică, prin contrast, este o activitate de nișă. Gallon declara: „La Harvard, clădirea de studii din Asia de Sud este mare, luminoasă și modernă, în mod clar un departament prestigios. Centrul de Studii Europene este exact ceea ce v-ați imagina: mic, cam sărăcăcios”.

Marea ironie este că este greu de identificat un motiv specific pentru care se întîmplă aceste lucruri. Potrivit lui Ben Hodges, care a comandat cîndva armatele Americii în Europa, costul pe care America l-a plătit pentru a lansa pînă la 450.000 de soldați pe continent în apogeul Războiului Rece a fost suportat cu ușurință în ultimii 70 de ani și oferă beneficii pentru Statele Unite. care sînt mult disproporționate cu investiția. „Mi s-a părut întotdeauna uluitor faptul că oamenii nu au văzut ce avantaj enorm avem cu conducerea noastră în cadrul NATO și relația noastră cu țările europene”, a spus el într-un apel Zoom. Ideea că America este cumva incapabilă să fie prezentă atît în Europa, cît și în Indo-Pacific este „surprinzător de neinformată”, a adăugat el. În plus, chiar și acum, relația economică dintre SUA și Uniunea Europeană este mai bună decît a fost vreodată în istorie. Volumele comerțului transatlantic cu bunuri și servicii sînt uriașe și cresc de la an la an.

Pe măsură ce ceasul ticăie pînă la 5 noiembrie, europenii se confruntă cu perspectiva unei noi retrageri a SUA. Dacă Harris va cîștiga, se crede că Casa Albă va continua să susțină Ucraina, dar în cele din urmă va îndrepta Kievul către un acord cu Rusia într-un viitor nu prea îndepărtat. Investițiile în NATO ar rămîne consistente, deși tendința de bază ar fi prioritizarea în continuare a Indo-Pacificului.

Dacă Trump cîștigă, există un sentiment din ce în ce mai mare că toate pariurile sînt anulate. Unii cred că administrația sa s-ar comporta rațional, sau cel puțin rațional, după standardele sale, și nu va întoarce armele în privința NATO și că el ar urma un acord cu privire la războiul din Ucraina care ar permite ambelor părți să pretindă victoria (de exemplu, dînd mai multe arme la Kiev și amenințarea cu ridicarea tuturor restricțiilor privind utilizarea lor, în schimbul ca Putin să pună capăt operațiunilor ofensive și să obțină teritoriu).

Dar nu toată lumea este atît de sigură. „Vrem să credem că Trump va fi rațional, dar nimeni nu poate fi sigur”, a spus un înalt diplomat al UE căruia i-a fost acordat anonimatul pentru a vorbi sincer despre politica SUA. „Este probabil că adulții din cameră nu se vor suci”.

Oficialii UE spun acum că se pregătesc pentru orice le-ar putea face Trump. Diplomații și oficialii comerciali promit că sînt gata să riposteze „rapid și greu” dacă Trump încearcă să declanșeze un război comercial cu UE. Cu toate acestea, acest tip de comerț este, fără îndoială, partea ușoară atunci cînd vine vorba de a imagina relația pe termen lung a Europei cu Statele Unite. Mult mai dificilă este planificarea unui viitor în care SUA va fi semnificativ și permanent mai puțin implicată în protejarea Europei.

Pe acest front, Franța joacă rolul Cassandrei, avertizînd că blocul trebuie să acționeze împreună în domeniul apărării, indiferent cine este ales președinte. „Nu putem lăsa securitatea Europei în mîinile alegătorilor din Wisconsin o dată la patru ani”, a declarat ministrul francez, Benjamin Haddad, la televiziunea LCI săptămîna trecută. „Să ieșim din negarea colectivă. Europenii trebuie să-și ia destinul în propriile mîini, indiferent de cine este ales președinte al SUA”.

Declarația a fost preluată de Comisia Europeană de la Bruxelles, care dorește ca Europa să fie mai independentă în materie de tehnologie, apărare și materii prime. Dar adevărul este că atunci cînd vine vorba de a imagina un viitor mai îndepărtat de America, blocul este profund divizat. Oricît de entuziaști ar fi susținătorii „autonomiei strategice” europene, nu există niciun impuls în spatele creării unei armate europene sau a unei umbrele nucleare europene.

Unele țări – și anume nordicii și unele națiuni din centru și est – văd impulsul de la Paris ca un truc pentru a susține companiile Franței. Ei consideră propunerile pentru o Europă mai puternică, cu obiective strategice și militare unificate, ca pe un cal troian care ar oferi doar supunere statelor mai mari, adică Franța și Germania. Pentru alții, Rusia lui Putin este pur și simplu o amenințare existențială. Pierderea umbrelei de protecție a Americii este pur și simplu de neimaginat. I-ar expune arsenalului nuclear și convențional al Rusiei, fără o contrapondere credibilă.

Unii cred că aceste atitudini ar trebui să se schimbe în cazul unei victorii a lui Trump. Dar alternativa este la fel de probabilă: confruntate cu o nouă dezangajare a SUA, țările UE se vor retrage într-o mentalitate de tipul „fiecare națiune pentru sine”, privindu-se una pe cealaltă cu o suspiciune mai mare și căutînd un avantaj prin acorduri cu alte superputeri, și anume Rusia și China.

„Fără Statele Unite, Europa este pierdută”, a scris anul trecut analistul francez Nicolas Tenzer. Mult mai periculos este riscul ca Europa să nu recunoască că este deja pierdută și, ca urmare, să rămînă paralizată.

IOAN TEODOR