Uzine – care altădată asigurau mii de locuri de muncă şi o gamă diversificată de produse şi echipamente militare la export – au devenit, din cauza indiferenţei şi a neştiinţei diverselor persoane aflate vremelnic în funcţii decizionale pentru industria de apărare, neeficiente, necoordonate, neglijate şi puse în situaţii de nedreaptă concurenţă faţă de furnizorii externi ai MApN (selectaţi, în cele mai multe cazuri, fără transparenţă şi favorizaţi cu planuri de plăţi multianuale asigurate din credite). Este relevantă situaţia Uzinei Mecanice Bucureşti, care a fabricat tancurile din dotarea Armatei, tancul TR 85 fiind modernizat după 1990 la standardul M1. În perioada 2009-2013, deşi Armata Română avea nevoie stringentă de prestaţii de mentenanţă pentru tancurile aflate în exploatare, dar şi pentru produsele derivate (poduri de asalt, tractoare de evacuare) şi chiar de o variantă modernizată a produselor existente, nu a primit decît comenzi minimale de reparaţii punctuale, în totală contradicţie cu standardele NATO asumate ca ţară membră. În 2013-2015, Uzina Mecanică Bucureşti a reuşit să convingă Forţele Terestre (obligate şi de o aplicaţie multi-naţională cu tehnică blindată în Germania) că este capabilă să presteze activităţi de reparaţii, întreţinere şi readuceri în parametrii optimali a produselor fabricate în perioada 2000-2009. Este adevărat că şi ehipa de management a fost una performantă, care a reuşit să redreseze uzina, să o aducă pe profit şi să propună proiecte şi programe noi, atît pentru Armata Română, cît şi pentru export. Inexplicabil, ca „apreciere“ a managementului, au fost atitudinea secretarului de Stat Encutescu şi a directorului ROMARM, Floarea Şerban, care au procedat la înlocuirea managerului apreciat de colaboratori şi subordonaţi ca fiind eficient, sub pretextul expirării contractului de mandat. Actuala situaţie a U.M. Bucureşti este, fără dubiu, starea de faliment iminent. Indicatorii economici sînt dezastruoşi, salariile se plătesc din credite de la ROMARM, iar datoriile către furnizori s-au triplat, mulţi dintre aceştia refuzînd să mai livreze material, iar comenzi care să rentabilizeze uzina nu mai există. În 2014, cifra de afaceri a fost de 20 de milioane de lei şi profitul net realizat şi declarat, în 2015, pînă la demiterea directorului general, a fost de 6 milioane de lei (în primele 5 luni), iar în următoarele 6 luni, contractele derulate sînt în jur de 2 milioane de lei. U.M. Bucureşti este de mai mulţi ani în atenţia unor grupuri cu interese imobiliare, promovîndu-se la nivele politice decizionale diverse variante, ineficiente şi costisitoare, de mutare a fabricii fie la Moreni, fie la Mihai Bravu, judeţul Giurgiu, unde există poligonul uzinei. Este de neînţeles cum ţări vecine (Serbia, Croaţia, Polonia, Slovacia) au găsit resursele necesare să revitalizeze fabricaţia şi modernizarea tancurilor, prin eforturi proprii şi prin colaborări cu firme din ţări NATO, iar U.M. Bucureşti nu este sprijinită de MApN, Ministerul Economiei şi CN ROMARM să presteze activităţi de mentenanţă pentru TR 85M1, TR 85, Gepard, să efectueze o nouă etapă de modernizare pentru TR 85 aflat încă în exploatare, să realizeze Pod de Asalt şi Tractor de Evacuare, să proiecteze, să realizeze şi să omologheze autoşenilatul cu obuzier calibrul 155 mm (angajament la intrarea în NATO al MApN pentru minimum 24 de obuziere).

Situaţia celorlalte filiale ale CN ROMARM

Uzina Mecanică Cugir: produce armament de infanterie calibre medii, standard Est (12,7 mm, 14,5 mm) şi muniţia aferentă. A început să fabrice şi muniţie 12,7 mm standard NATO. Totuşi, nu a abordat toată gama de muniţie din această categorie – care se cere pe pieţele internaţionale – şi nici nu a asimilat armament standard NATO. Datoriile istorice acumulate ale uzinei sînt foarte mari şi fără perspectiva de a fi plătite. Tehnologia este foarte veche, ineficientă, ceea ce face ca preţurile de vînzare ale produselor să nu creeze profit. Fabrica de Arme Cugir s-a desprins din U.M. Cugir, avînd ca obiect de activitate fabricaţia de armament calibrul 7,62 mm bazat pe tehnologia Kalaşnikov (pistoale-mitralieră, diverse puşti mitralieră şi mitraliere). Tehnologia de fabricaţie nu a fost constant ţinută sub control şi/sau modernizată, astfel încît directorii care

s-au succedat au pierdut controlul tehnologic, multe componente fiind comandate la diverse firme (căpuşare), calitatea şi productivitatea, dar şi fezabilitatea, fiind afectate. FAC are probleme mari în ceea ce priveşte datoriile şi nu se întrevede nici o variantă de redresare fără sprijinul statului şi fără un management apolitic. Ambele uzine din Cugir au constituit motiv de dispută politică locală şi judeţeană, managerii fiind pe rînd schimbaţi şi numiţi pe criterii care nu au avut de-a face cu profesionalismul. Uzina Mecanică Sadu are datorii într-un cuantum greu de recuperat, este netehnologizată (baza tehnologică fiind maşini chinezeşti din anii ’80), fără posibilităţi reale de valorificare a unor terenuri (uzina este situată într-o văgăună), Şi are în proprietate o mini-hidrocentrală. Aici se produce muniţie de infanterie calibru 5,56 mm, 7,62 mm, 9 mm. Uzina a avut mari probleme cu managerii susţinuţi politic, unii fiind condamnaţi sau implicaţi în procese penale (delapidări, accidente de muncă soldate cu morţi). Cu un management competent, uzina poate produce pentru export cîteva milioane de cartuşe lunar şi se poate menţine ca şi capacitate de producţie. Are, însă, nevoie de investiţii în linii automate pentru fabricat muniţie, trebuie să asimileze o gamă variată de fabricaţie, în special standard NATO, şi trebuie să reia fabricaţia unor componente abandonate (capse, iniţiatori) şi mai ales să renunţe la importuri de pulbere din Serbia, reluînd cooperarea cu Pirochim Victoria şi Fabrica de Pulberi Făgăraş (filiale ale CN ROMARM).

Uzina Mecanică Plopeni: produce muniţie calibru mare (de la 30 mm la 155 mm) şi participă la fabricaţia multor repere mecanice pentru produsele altor fabrici din CN ROMARM. Are o dotare tehnologică învechită, dar funcţională, şi destule utilaje în conservare. Încă utilizează o forjă de dinaintea ultimului război mondial. Managementul a fost schimbat de politicul local de prea multe ori, majoritatea conducătorilor impuşi fiind fără cunoştinţe în domeniu şi ineficienţi (chiar cu probleme în Justiţie). Uzina încă mai poate fi recuperată pentru a produce muniţie pentru Est şi NATO, calibre mari, în variante actualizate (tip săgeată, calibru 155, cu bătaie mărită etc).

Tohan Zarneşti: a avut schimbări dese de manageri impuşi politic. Are o suprafaţă foarte mare (poligon uzinal), cu sarcini deosebite privind paza. S-a încercat valorificarea unor capacităţi prin asociere, dar aceasta s-a făcut de către persoane implicate politic, cu rezultate păguboase şi dosare de cercetare penală. Produce bombe de iluminare şi alte tipuri de bombe de aruncător, focoase diverse, rachete nedirijate GRAD, la care s-a încercat modernizarea, care este necesară şi posibilă, dar managerii nu au continuat programul. Are colaborări pe orizontală, pentru diverse tipuri de muniţii, cu alte filiale ROMARM (Carfil, Dragomireşti, Mija sau Plopeni).

Uzina Mecanică Mija: este singura filială care nu are în proprietate terenul. Toţi politicienii locali, de la toate partidele, au promis soluţionarea acestei probleme, care este o consecinţă a unui decret de înfiinţare a pirotehniei încă dinainte de 1989. Fabrica iniţială MIJA (construită înainte de al II-lea război mondial) a fost predată către Consiliul Judeţean, ca parc industrial, şi este acum în posesia unui arab pe nume Taher. UM Mija a lăsat (şi a pierdut) în parcul industrial utilaje grele (prese, forjă), dar şi poligonul uzinal pentru testarea muniţiei. A fost reamenajat un poligon, cu eforturile directorilor general-adjunct şi tehnic din ROMARM, în 2010. U.M. Mija produce muniţie pentru lansatoarele de grenade, o gamă mare de grenade de mînă (ofensive, defensive, speciale). Are nevoie de completarea fluxurilor de fabricaţie cu maşini şi utilaje din gama celor abandonate în parcul industrial.

(va urma)