Ultimii ani din viața lui Ioan Slavici (1848-1925) au fost cei mai grei. Atunci, pe data de 19 ianuarie 1919, a fost arestat și depus la Închisoarea Văcărești sub învinuirea de ,,Trădare de patrie și favorizarea inamicului”, iar mai apoi condamnat la 5 ani de temniță, din care a executat doar 1. La această pedeapsă nedreaptă s-au adăugat și valurile de jigniri, umilințe și insulte în presă, dar și în ieșirile sale în public, precum și confiscarea de către poliție și pierderea unor manuscrise la care scriitorul ținea foarte mult.
Chiar și Nicolae Iorga care, toată viața, îl apreciase pentru scrierile lui inspirate din viața satului transilvan și îl publicase în paginile revistelor sale ,,Sămănătorul” și ,,Neamul românesc”, acum, întîlnindu-l pe Calea Victoriei, zice-se că l-ar fi scuipat. Demn, Ioan Slavici și-a șters obrazul cu batista și a ridicat bastonul.
Cu toate aceste necazuri, în mod paradoxal, cînd amicii au stăruit pe lîngă dînsul, în această perioadă Ioan Slavici a elaborat sute de pagini memorialistice pe care le-a tipărit, mai întîi, în revistele ,,Viața Românească”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,Convorbiri literare” și altele din epocă. În scurtă vreme, aceste scrieri au fost adunate în volumele: ,,Închisorile mele” (1920), ,,Amin­tiri” (1924) și ,,Lumea prin care am trecut” (1924).
N-ar trebui omise nici scurtele proze didactice: ,,Doi frați buni”, ,,Rodul tainic” sau ,,Băiat sărac și horopsit” prin care s-a pus în linie cu prietenul său, institutorul Ion Creangă, autor de manuale școlare în care și-a tipărit poveștile: ,,Inul și cămeșa”, ,,Cinci pîni”, sau ,,Acul și barosul”.
De asemenea, să nu uităm nici romanele: ,,Cel din urmă armaș” (1923) și ,,Din păcat în păcat”, apărut în foileton în ,,Adevărul literar și artistic” din perioada 1923-1925.
* * *
Volumul ,,Închisorile mele“, apărut, mai întîi, în 1920 şi reeditat, de nenumărate ori, cuprinde evocarea momentelor prin care a trecut Ioan Slavici, nevoit să intre la închisoare pentru ideile sale naţionaliste, confesiuni făcute amicilor din Bucureşti şi Iaşi – Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Ion Kalinderu şi alţii – membri de vază ai ,,Junimii”. Iar ca mod de expunere, autorul recurge la stilul epistolar încă la modă în primele decenii ale Secolulul al
XX-lea, nu numai în perioada paşoptismului romantic. Şi din melanjul propriilor amintiri/amintirile altora despre evenimente şi personajele aferente s-a născut o carte alcătuită din nouă părţi: ,,Înainte şi după venirea în regat”, ,,La Vaţ (Vác)”, ,,La Domneşti”, ,,La Luvru”, ,,La Văcăreşti”, ,,La Hotel Modern”, ,,Procesul ziariştilor”, ,,Iar la Văcăreşti”, şi ,,Om între oameni”.
Dar fiindcă titlul textului de față este legat de închisorile prin care a trecut Ioan Slavici, să începem discuția cu anul 1888, cînd prozatorul suferă o condamnare de 1 an la închisoarea Vaţ de lîngă Budapesta, pentru delictul de a fi proferat calomnii în presă.
De fiecare dată cînd a fost trimis în judecată, Ioan Slavici a fost considerat un dușman al poporului maghiar, ceea ce nu era adevărat, întrucît, în momentele cînd se așeza la scris, el avea în vedere doar drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, ferindu-se să încalce prevederile codului penal maghiar. Publicațiile românești ,,Tribuna”, ,,Biblioteca Tribunei” și ,,Foaia poporului” atrăgeau atenția asupra nerespectării drepturilor românilor, și așa foarte puține. În semn de represalii, autoritățile maghiare au ars la Cluj ziarul ,,Tribuna” și imediat au înființat Societatea ,,Emre” pentru propagarea în Ardeal a culturii maghiare.
Cum se știe, în aprilie 1884, Ioan Slavici vine la Sibiu și ia conducerea ziarului ,,Tribuna”, urmărind, cu toată atenția, ca Limba Română să fie înțeleasă de românii din toate provinciile românești, ,,în continuă atingere cu masele mari ale poporului”. Această politică o lansase în 1840 Revista ,,Dacia literară” de sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Și Revista ,,Convorbiri literare”, care apăruse la Iași în 1867 ca publicație a Societății ,,Junimea”, avea în vedere același obiectiv, întrucît mentorul ,,Junimii”, criticul Titu Maiorescu, era convins că unirea politică a Țărilor Române era posibilă numai după crearea unei limbi literare române unitare. În mod condamnabil, autoritățile austro-ungare îl considerau pe Ioan Slavici un dușman al națiunii maghiare și, în consecință, l-au tot persecutat.
Pînă să ajungă să fie întemnițat în închisoarea de la Vaţ, lîngă Budapesta, Ioan Slavici mai fusese judecat de două ori la Sibiu și la Cluj tot pentru calomnii prin presă, dar, fiind găsit nevinovat, tribunalul a fost nevoit să-l achite. Al treilea proces s-a ținut tot la Cluj, în faţa Curții cu juri formată numai din maghiari, pentru agitații românești. Mai precis, fiindcă scriitorul afirmase cum că ,,Generalul Traian Doda avea dreptate cînd a zis că nu e în viața constituțională a Ungariei loc și pentru români”,  proces terminat cu condamnarea scriitorului la 1 an cu executare.
Închisoarea de la Vaţ avea mai multe ciudățenii. Majoritatea deținuților o formau cei condamnați pentru duel, cîteva luni sau chiar un an. Apoi, deținuții își plăteau cazarea, ca într-o pensiune. Ședeau într-o cameră curată și primeau trei mese pe zi. În atare situație, Ioan Slavici a fost nevoit să ceară ajutor bănesc de la prieteni. Cum deținuții aveau dreptul la vizite, în afara soției însărcinate, pe Ioan Slavici l-au vizitat, între alții, Titu Maiorescu, istoricii Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul. În plus, cînd soției i s-a apropiat sorocul să nască, Slavici a primit aprobarea să stea două săptămîni acasă, lîngă dînsa, pentru a o îngriji. Directorul închisorii, un anume Kovacs, fost deţinut acolo în urma Revoluției de la 1848, se purta omenește cu toţi pensionarii. Scriitorul a profitat de ocazie, citind din cărțile primite de acasă și mai ales lucrînd la traducerea documentelor Hurmuzaki. Acestea erau niște cronici nemțești și ungurești despre Țările Române, adunate de baronul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki. În afară de Slavici, din comisie mai făceau parte M. Kogălniceanu, T. Rosetti, D.A. Sturdza, Al. Odobescu, B. P. Haşdeu. După ce le traduceau în româneşte, acești cărturari le corectau și le trimiteau spre publicare la tipografia ,,Socec”. Deținuții primeau ziare, cărți și reviste. Slavici își continua nestingherit colaborarea la ziarul ,,Tribuna”. De multe ori, soția Eleonora venea la Vaţ să-i țină de urît, luîndu-l cu sine pe micuțul Titu Liviu, botezat de Titu Maiorescu, și o slujnică.
În 1890, Ioan Slavici își încetează activitatea la ,,Tribuna” și vine în București unde este angajat profesor la Şcoala Normală Azilul ,,Elena Doamna” și la Liceul ,,Matei Basarab”. În 1894, împreună cu I.L. Caragiale și G. Coșbuc înființează revista ,,Vatra”. În același an, este numit profesor la Institutul ,,I. Oteteleşanu” de la Măgurele, unde va sta 14 ani împreună cu numeroasa-i familie.
În 1914, izbucnește primul război mondial și pledează pentru neutralitatea României. Dat afară din învățămînt, își va cîștiga pîinea făcînd gazetărie. Publică ici și colo. Anul 1916: România intră în război de partea Antantei. Colaborează la ,,Gazeta Bucureştilor”, ,,Ziua” și alte jurnale care făceau o politică pro-germană. Imprudent, se declară și el pro-german, atitudine care îi va aduce multe necazuri. Ianuarie 1919: este arestat și depus cinci săptămîni la fortul de la Domnești, Ilfov. Acuzat că este filo-german, el răspunde cu seninătate că, de fapt, fusese filo-maghiar și că Transilvania ar fi dus-o bine în componența Imperiului Austro-Ungar. Înghesuială mare și mizerie de nedescris la Domnești. Acolo se întîlneşte cu un domn Sergies, patron de tipografie, care îl cunoștea mai demult, și îl ajută cu alimente, medicamente și pături. De asemenea, și familia îi sare în ajutor.
La ,,Luvru”. Prin mai multe intervenții ale familiei și prietenilor, Ioan Slavici este transferat în Hotelul ,,Luvru” de pe Calea Victoriei, pe locul căruia, mai tîrziu, se va ridica blocul care adăpostește Teatrul ,,Constantin Tănase”. Speră că va sta doar cîteva zile aici și va pleca acasă, dar va sta tot cinci săptămîni. Inspectorul de poliție Voinescu îi confiscă manuscrisele găsite acasă la el, o gramatică românească și un roman și le face pierdute. Slavici aproape că plînge după ele, știind că nu le va mai găsi niciodată. Este trimis acasă. Șederea la închisoare îi va agrava astma, diabetul și reumatismul. Liber pentru cîteva zile, face plimbări prin București. Lumea îl recunoaşte și îl acoperă cu blesteme și injurii pentru așa-zisul colaboraționism al său cu nemții. Unii chiar îl înjură, iar N. Iorga, văzîndu-l de pe trotuarul celălalt, face gestul de a-l scuipa.
Într-o noapte, este săltat de acasă și dus la Văcărești pentru vina de a fi colaborat la ,,Gazeta Bucureştilor”. Mizerie cumplită, gunoaie, boli și multă suferință. Rămîne consternat, văzînd că la Văcărești există și o închisoare de copii delincvenți. Ioan Slavici completa grupul de ,,Trădători și vînzători de țară, colaboratori cu inamicul”, cei mai mulți fiind jurnaliști și oameni de afaceri, dar nici un politician, căci și aceștia au îngroșat rîndurile, dar n-au pățit nimic. Acolo îi cunoaște pe deținuții socialiști în frunte cu I.C. Frimu și Alexandru Cristescu, niște oameni hotărîţi, care nu se lasă pînă nu-l cheamă pe ministrul Justiției, să vadă și el dezastrul. Are loc o inspecție și lucrurile se îmbunătățesc oarecum. La Văcărești, Ioan Slavici devine vecin de celulă cu Tudor Arghezi, un maniac al curățeniei și al ordinei. Și Slavici se remarcă prin spirit gospodăresc: cere unelte și se apucă să cultive legume și flori pe o bucățică de teren din apropierea celulei.
La Hotel ,,Modern”. Întrucît și în rîndul ,,trădătorilor de țară” se făcuseră clasamente, unii, mai trădători ca alții, cei mai de speriat indivizi, un fel de Băsești și Iohannişti ai vremii, fuseseră internați la Hotelul ,,Modern”, aşteptînd să le treacă pedeapsa și să se apuce iarăși de alte nenorociri. Printre ei, se putea?, Slavici și Arghezi.
Iar la Văcăreşti. După ce a fost osîndit 5 ani la închisoare, Slavici a fost internat iarăşi la Văcăreşti, împreună cu alţi jurnalişti precum Arghezi, Bogdan-Piteşti, D. Carnabat, S. Grossman şi alţii. Dar, după nici 1 an, cu toţii au fost graţiaţi. Tonul pentru eliberarea lor l-a dat Gala Galaction, care a apelat la prietenul său, Nicolae Iorga, preşedintele Camerei, să intervină pe lîngă Regina Maria, care să intervină pe lîngă regele Ferdinand, să facă cele cuvenite, ceea ce s-a şi întîmplat. La o adică, politicieni grei, precum Al. Marghiloman, P.P. Carp, C. Stere si alţii, filo-germani impenetrabili, să zburde în libertate, în timp ce marii scriitori Slavici şi Arghezi, care făcuseră gazetărie, să moară de foame, să zacă în puşcărie? Astfel că în ziua de 19 decembrie 1919, toţi deţinuţii vinovaţi de ,,trădare de ţară şi colaboraţionişti cu inamicul”, arestaţi în ziua de 19 ianuarie 1919, au fost eliberaţi.
PAUL SUDITU