Fireşte, se poate reproşa revistelor mele limbajul utilizat. Aşa e, sînt perfect de acord, în unele situaţii limbajul nu e cel mai elegant, ba chiar alunecă în diatribă şi invectivă. Dar v-aţi întrebat, oare, cum vorbeşte românul simplu la mînie? Auzit-aţi sudalmele oamenilor de rînd pe la cozi, sau cînd n-au ce pune pe masa copiilor, ori rămîn fără slujbă? Poporul are un limbaj pe cît de aspru, pe atît de colorat, domnilor. Într-o mie de ani de furtuni istorice au trecut prea multe peste români, iar suduirea este o formă de eşapare nervoasă. Marii clasici ai literaturii române, Eminescu şi Caragiale, sînt nişte sfinţi la icoane – martorii epocii spun că singura înjurătură pe care o ştia Eminescu era „neamul nevoii”, învăţată de la tatăl său, iar Caragiale, cînd îşi vărsa năduful pe vreun ucenic tipograf, îl afurisea cu expresia comică „bătu-te-ar stelele de bou!”. Erau alte vremuri, pe atunci umbla Dumnezeu pe jos în România. Între timp, s-au petrecut destule tragedii sociale în această Ţară, iar vremurile au născut oameni pe măsură. Astfel, s-au perindat cîteva generaţii de pamfletari străluciţi, cu violenţe de limbaj uneori greu de reprodus: şi mă refer, în special, la N.D. Cocea, Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Camil Petrescu, Pamfil Şeicaru şi mulţi alţii care, fie în scris, fie în oralitate, şi-au tăvălit adversarii prin hreanul sarcasmului – aş spune eu; sau prin lături – ar spune dl. Răzvan Dobrescu.

Încercaţi să extrageţi pamfletul literar şi de presă din edificiul culturii române şi veţi vedea cum se vor surpa zidurile.  Extrageţi „Baroane” de la temeliile rezistenţei antihitleriste, şi epoca respectivă aproape că nu mai are sare şi piper. Ceea ce nu vor să vadă detractorii mei este faptul că în toată presa română apar, zi de zi, tot felul de atacuri, toată lumea se războieşte cu toată lumea, marile personalităţi ale Istoriei şi Culturii Naţionale au fost şi sînt bălăcărite, dar, în afară de „România Mare”, de „Jurnalul Naţional”, de „Vremea”, de „Literatorul” şi încă vreo cîteva publicaţii, nimeni nu intervine. De ce, domnule Răzvan Dobrescu, n-aţi luat nici o atitudine împotriva acelor persoane care l-au acuzat pe Mihai Viteazul că ar fi fost „paranoic”, care l-au jignit pe Alexandru Ioan Cuza ca fiind „dictator”, care l-au terfelit pe Octavian Goga ca pe-o „lichea”, în fine, care au afirmat că românii nu sînt încă un popor şi că, sute de ani, au urinat toţi în capul nostru? Astea nu-s lături, nu-i aşa? Vedeţi lături numai în reacţia mea de apărare a valorilor Neamului Românesc! Problema aşa trebuie pusă, în mod corect: şi ieri, şi azi, şi pe viitor detractorii Poporului Român au fost, sînt şi vor mai fi, cu siguranţă, clienţii pamfletelor mele. Pamflete care au şi ele rolul lor, de satisfacere a setei de dreptate a unor largi categorii de oameni, care, altminteri, s-ar putea să-şi facă ei singuri dreptate! Şi cum aţi fi vrut dvs., domnilor liberali şi ţărănişti, să răspundă un om ca mine la acuzaţiile scelerate care i-au tot fost aduse, încă de la începutul anului 1990 şi pînă acum? Domnule Mircea Ionescu-Quintus, oare cum v-aţi fi simţit dvs. dacă aşa, din senin, aţi fi fost acuzat că aţi furat marmură de la Casa Republicii pentru a face cavou părinţilor, că aţi fi încasat milioane de dolari de la ambasadorul Irakului, că i-aţi fi scris, în limba rusă, o epistolă lui Vladimir Jirinovski, că aţi reprezenta legătura vie dintre Vladimir Jirinovski şi Saddam Hussein, că aţi fi practicat contrabandă cu casete porno şi cu benzină pe clisura Dunării şi multe, multe alte aberaţii de genul acesta? Cu asemenea minciuni sinistre am fost bombardat eu, timp de 7 ani. Dar calomniatorii mei au sărit ca arşi atunci cînd le-am răspuns şi le-am pus oglinda în faţă, să vadă cît de hidoşi sînt! Acum ce nu le convine? Că i-am dovedit, pe mulţi, că scriau despre Stalin şi Lenin, că popularizau colectivizarea forţată a Agriculturii, că au lucrat şi încă mai lucrează pentru unele Servicii Secrete străine, că au fost profitori ai tuturor regimurilor, că figurează în toate Rapoartele Parlamentare care incriminează jaful? Priviţi cu atenţie în presa românească şi veţi constata că aproape toate subiectele fierbinţi de care se ocupă astăzi ziarele „Adevărul”, „România liberă”, „Evenimentul zilei”, „Ziua” şi altele au fost abordate, mai întîi, de mine: şi afacerile necurate ale lui Sever Mureşan, şi fărădelegile de la Credit Bank şi Columna Bank, şi torturarea fetelor de români la Sexy Club, şi Mafia Ţigănească, şi abuzurile judecătoarei Constanţa Tăiatu, şi privatizările frauduloase făcute în folosul unor aventurieri români şi străini, şi traficul ilegal de armament ş.a.m.d. Ironia sorţii este că exact în aceste zile, cînd sînt eu pus la zid în Senatul României, de colegii mei, prin această instituţie circulă liber şi triumfător marele escroc Marcel Ivan, pe care l-am văzut cu ochii mei. Aşa luptaţi dvs. împotriva corupţiei, domnilor?

Am să trec acum la cele două dosare propriu-zise. Că Guvernul Ciorbea avea alte treburi mai bune şi mai urgente de făcut, o ştiţi şi dvs. Asta era problema Senatului, la ora actuală? Să vină cu o ciorbă reîncălzită? Nu mai aveţi nici un haz, domnilor. Lumea moare de foame, animalele au manifestări de canibalism, sau rod zăbrelele de fier, sfîşiindu-ne inima, totul se prăbuşeşte sub bagheta blestemată a Mafiei Transnaţionale, care a transformat România într-o colonie fără şira spinării, iar Guvernul Ciorbea vrea să-mi pună mie căluş în gură! Să nu care cumva să rostesc, cu voce tare, ceea ce oamenii, deocamdată, n-au apucat să spună în forme ample de protest. România e singurul loc din lume unde, bunăoară, la măcelării, inima, ficatul şi rinichii de porc sau de vacă au preţuri practicate pe alte meridiane în transplantul de organe, prin marile clinici ale lumii. „Ţăranii nu sînt destul de savanţi ca să raţioneze pe dos” – scria teoreticianul separării puterilor în Stat, Montesquieu. Noua Putere face însă totul, dar absolut totul pe dos. Într-o vreme în care ar trebui să ţină seama de alarma trasă de presă, noua Putere hinghereşte presa. Tocmai dvs., care aţi făcut atîta caz în 1996, cînd eraţi în Opoziţie, cu privire la sancţiunile aplicate ziariştilor, prin noul Cod Penal! Brusc, nu mai sînteţi toleranţi, democraţi şi europeni. Presa nu e bună decît atunci cînd vă laudă, sau vă ascunde adevărul. Nu pot trece cu vederea că singurul domeniu în care procurorul general şi ministrul Justiţiei s-au înţeles perfect – într-o perioadă cînd se ceartă ca la uşa cortului – este instrumentarea ridicării imunităţii mele parlamentare. Este evident că avem de-a face cu o răzbunare politică. Domnilor din coaliţia majoritară, la ora actuală există doi preşedinţi de partide parlamentare din Opoziţie, pe care oamenii dvs. îi şicanează cu o insistenţă jenantă. E vorba de preşedintele P.D.S.R. şi de preşedintele P.R.M. Pe Ion Iliescu îl prigoniţi cu diversiunea unei case nenorocite, de parcă un fost şef al Statului Român ar trebui să doarmă în Gară, sau la Azil. Pe mine mă prigoniţi cu această provocare inventată de nişte minţi bolnave, pe care o înviaţi din morţi după 4 ani! În Parlament există doar 3 partide de Opoziţie – P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R. – şi dvs. aţi extras de la fiecare cîte un parlamentar, pentru a-i ridica imunitatea şi pentru a deturna atenţia populaţiei şi a compromite Opoziţia, cu orice preţ. În vremea asta, adevăraţii şi marii gangsteri din partidele dvs., inclusiv un deputat care a ucis cu maşina, din culpă, o fetiţă de 8 ani, zburdă în libertate, ne dau lecţii de morală şi se joacă de-a legiuitorii! Am spus-o şi o repet: nu eu am scris Lista Ruşinii! Nimeni şi niciodată nu poate dovedi că am făcut ceva cînd, în realitate, n-am făcut aşa ceva. Eu vă voi spune că ceea ce scriu, obişnuiesc să semnez. Este cu totul regretabil că în Cererea pentru ridicarea imunităţii, pe care a trimis-o ministrul Justiţiei către preşedintele Senatului, se afirmă, fără echivoc, că eu am calomniat mai multe personalităţi. Este inadmisibil să dezinformaţi într-un asemenea hal, d-le Valeriu Stoica! Extrăgînd din dosar mărturiile mincinoase ale unor foşti colaboratori externi, Costin Ţugui şi Dan Mirescu, pe care i-am dat afară pentru că furau bani şi se purtau execrabil cu publicul cititor, deci aveau toate motivele să mă apese, dar ignorînd cu desăvîrşire mărturiile unor oameni corecţi, care au lucrat efectiv în redacţia mea, dl. Valeriu Stoica şi-a asumat un nefast rol de cenzor.  În treacăt fie spus, senatorul Corneliu Turianu mi-a mărturisit că, în acea perioadă, numitul Mirescu s-a lăudat că Alcibiade este el însuşi; în realitate, Alcibiade nu e nimeni, fiind un pseudonim colectiv, pentru o rubrică colectivă, foarte mult gustată de cititori. Zilele trecute s-a primit din Redondo Beach, California, o scrisoare din partea unui român, pe nume Theodor Ionescu. E scurtă, permiteţi-mi să v-o citesc, mai ales pentru dvs., d-le Răzvan Dobrescu, ca să vedeţi că unii au alte gusturi: „Rubrica lui Alcibiade a devenit un... medicament! Iubitul meu Alcibiade, Marele Dumnezeu să te binecuvînteze în toate zilele tale, pe tine şi pe toţi cei dragi ţie, cu o viaţă lungă, sănătate şi noroc, în tot ceea ce gîndeşti şi faci, pentru SCUMPA ROMÂNIE. Ieri am primit ziarele din 24 ianuarie a.c., şi de la ora 17 pînă aproape de miezul nopţii, am citit şi răscitit, rîzînd de unul singur. Dialogul dintre Coana Elisabeta a Angliei şi Coana Mare Roza – ghicitoarea... Am avut un somn odihnitor şi am visat aproape în întregime interviul tău cu bietul Iosefini, care se gîndea să se însoare cu domnişoara Margareta. Închipuiţi-vă că pe la 2 dimineaţa m-am trezit rîzînd în somn, precum rîde sufletul meu, Ionică, în vîrstă de numai 15 luni. A fost a doua performanţă a mea, în 16 ani, de cînd trăiesc cu trupul aici şi cu sufletul acasă. Puţin, foarte puţin, dar suficient pentru a-mi da seama că încă mai trăiesc. Îţi mulţumesc încă o dată şi, măcar la 6 ani o dată, mai dă-mi un asemenea medicament, care a întrecut în eficacitate toate cele 16 medicamente americane pe care le iau în fiecare zi. Dumnezeu să te binecuvînteze, atît pe tine, cît şi pe cei dragi ţie, precum şi pe toţi românii de pretutindeni”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(13 martie 1997, plenul Senatului României)