Definiția caricaturii figurează în toate dicționarele, cu explicații mai mult sau mai puțin cuprinzătoare, în funcție de dimensiunile acestor tomuri care tezaurizează lexicul unei limbi. Din mulțimea acestora care se află în biblioteca noastră, cel care oferă largi informații este Larousse du XX-e siècle în șase volume de mari dimensiuni, plus unul despre S.U.A.
În semn de prețuire pentru „umorul în imagini”, realizăm acest eseu, avînd în vedere că, la festivalurile din țară, caricatura își dă mîna cu literatura umoristico-satirică, fiecare dintre acestea ilustrînd expresia din Biblie La început a fost Cuvîntul, înțelegînd prin cuvînt, comunicarea. Și, dacă literatura umoristică – epigrama, proza scurtă, cronica rimată gen Ion Pribeagu și Șt. Cazimir – parodia pregnant, caricatura comunică prin imagini care „vorbesc” de la sine. În felul acesta, cele două „genuri” se îngemănează, cu atît mai mult cu cît există și caricaturi realizate prin cuvinte, în proza umoristică.
În Le Nouveau Petit Robert, 2001, p. 346, citim: „Caricatură – 1. Desen, pictură care, prin trăsăturile, prin relevarea unor detalii reale sau imaginate, deformînd adesea realitatea, accentuează, punînd în evidență sau exagerînd, anumite aspecte defavorabile, ridicole, producînd umor. Caricaturile lui Daumier (1808–1979), de exemplu, sau ale lui Forain (1852–1931). Frecvente sînt caricaturile oamenilor politici în gazetele satirice, adevărate desene umoristice. Bergson (1859–1941) consideră că există caricaturi «mai asemănătoare decît portretul». De fapt, e o descriere comică sau satirică, prin accentuarea anumitor trăsături, ridicole, neplăcute, selectate de ochiul caricaturistului. 2. Cuvîntul caricatură se aplică uneori și unei persoane urîte, ridicole, grotești de la natură sau prin ținută nepotrivită: Vrea să fie zînă, dar e o adevărată caricatură”.
Pe scurt, Enciclopedia Română Minerva, Cluj, 1930, p. 270, dă următoarea explicație: „Caricatură, reprezentarea grafică prin desen sau pictură a unei persoane sau a unui lucru. C. reclamă o mare abilitate la desen. Fig. imitație nereușită sau exagerată: persoană rău sau urît îmbrăcată”.
Deci caricatura (cuvînt împrumutat din franceză, provenind din italienescul caricatura – de la caricare, cu sensul de a greva, a acuza chiar, a imputa, a taxa) este o reprezentare, mai ales cu mijloacele graficii, a unei persoane, a unor aspecte sau situații, prin exagerarea unor trăsături, mai ales negative, cu intenție satirică sau umoristică.
Caricatura poate fi apreciată (există și apreciere negativă) drept imitație nereușită, denaturată a unui original. Cuvîntul caricatură se aplică, de asemenea, unor persoane importante, înzorzonate, foarte urîte sau cu pretenții necorespunzătoare statutului lor. În franceză se spune Tel pasticheur, tel pastice n’est que la caricature d’un grand poète [Pastișorul, ca și pastișa (imitarea) nu constituie decît caricatura unui mare poet].
Caricatura care participă, în egală măsură, la realizarea satirei, a genului burlesc și a comediei, vizînd atît diformitățile fizice pe care le accentuează, cît și defectele morale cărora le dă o materializare vizuală, e practicată încă din Antichitate, de greci și de romani. Primii nu-și cruțau nici divinitățile: Pliniu cel Bătrîn (20–79) istoric, filolog și literat roman, considerat unul dintre cei mai iluștri savanți ai Antichității, citează numele pictorului Antiphil care a avut ideea să picteze un personaj grotesc, pe care-l numește Gryllus (în greacă, gryllos = porc, purcel), cuvînt care devine obișnuit în toate compozițiile bizare/stranii/caudate, baroce.
Miniaturile manuscriselor Evului Mediu, chiar ale celor religioase, sînt adesea caricaturi de o mare finețe.
După ce artele renasc, renaște și caricatura în Italia. Leonardo da Vinci (1452–1519) – pictor, sculptor, inginer, arhitect și savant născut la Vinci, în apropiere de Florența, și Annibal Carracci (1555–1619) – pictor născut la Bologna, se disting prin forța compozițiilor lor satirice. Florentinul Bandinelli, zis Baccio (1493–1560) avea un talent deosebit pentru desenele în peniță a figurilor de pitici, pocitanii, maimuțe. Caricaturile de moși și babe executate de venețianul Pietro Belloti s-au bucurat de mare succes în epocă. În Secolul al XVIII-lea, Pierleone Ghezzi (1674–1755) a excelat prin caricaturile sale politice.
Exercițiul caricaturii se răspîndește de timpuriu în diverse țări din partea de Nord a Italiei. În Germania, Holbein (1465–1524) a executat o serie de caricaturi pentru Elogiul nebuniei, operă a prietenului său Erasmus din Roterdam (1469–1536). Caricatura a prins repede și în Franța. I se atribuie marelui Rabelais (1494–1553) ideea uneia dintre cele mai vechi culegeri de gravuri satirice, Songes drôlatigues [Himere comice], alimentînd certurile dintre Reformă și Ligă. Jacques Callot (1592–1635), în scurta sa viață, și-a manifestat malițiozitatea trasînd diverse tipuri: Pungașii, Din mizeriile războiului, Tentația Sfîntului Anton. Caricatura ia amploare sub Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea. Nici Ludovic al XV-lea n-a fost scutit de mușcătura ei: nu exista zi în care șeful poliției să nu primească ordinul să-i caute pe autorii caricaturilor care inundau Parisul, venite Dumnezeu știe de unde și care aveau ca subiect predilect amorurile regelui.
Era ceva natural ca Revoluția din 1789 să surescite verva caricaturiștilor. Montagnarzii și Girondinii, emigranții și sanchiuloții, toate taberele au intrat în vizorul caricaturii. Caricatura socială ia amploare sub pana lui Carle Vernet (1758–1836), unul din primii artiști francezi care au practicat litografia (peste 800 de piese) și, ca pictor de cai, l-a influențat pe elevul său Théodore Géricault (1791–1824). În aceeași epocă au trăit caricaturiștii Debucourt, Duplessis-Bertaux, Bolly, Gaudissart, Marlet ș.a.
Curtea lui Carol al X-lea a incitat verva multor caricaturiști: Charlet, Decamps, Bellangé, Pigal, Isabey, dar poate că niciun rege n-a fost expus caricaturii ca Ludovic-Philippe, al cărui cap sub formă de pară a fost ținta caricaturiștilor epocii. Publicațiile Caricatura, le Charivari [scandalul, vacarmul] și le Journal pour rire ofereau o galerie variată de caricaturi semnate de Philipon, Daumier Cham, Bertall, Gavarni, Henri Monnier, Dantan Grandville, Charlet, Traviès, Bouchot, Beaumont ș.a. Revoluția din februarie 1848 a fost ilustrată de creioanele lor pline de zeflemea și, pînă la proclamarea Imperiului, a fost subiect continuu de sarcasm. După 2 Decembrie, caricatura politică fiind vigilent supravegheată, aceasta și-a îndreptat ținta spre afaceri din exteriorul Franței și spre moravuri. Se pot aminti Bertall, Nadar, Doré, Vernier, Baric, Carjat, André Gill, Marcelin, Riou, Darjou, Morin ș.a. Dintre caricaturiștii din prima jumătate a Secolului XX îi amintim pe Caran d’Arche, Forain, Villette, Léandre, Abel Faivre, Ibels, Guillaume, Henriot Poulbot, Sem, Gus Bofa, Jospin, Capy, Sennep, Roubille, Iribe.
După Franța, Anglia a produs caricaturiștii cei mai abili. Hogarth, un maestru în materie, a stigmatizat, rînd pe rînd, tarele sociale și politice ale timpului său, în stampe rămase celebre.
Spaniolii au avut un caricaturist eminent: Goya – artist iute, excentric.
În Secolele XIX și XX, caricatura e practicată în toate țările Europei.
Consultînd materialele scrise – de mare importanță fiind ampla lucrare Presa umoristică de altădată (1974) de Constanța Trifu – constatăm că prima revistă românească de umor apare la o lună și patru zile de la Unirea Principatelor Române, la 28 februarie 1859: Țînţarul. Creatorul ei, N.T. Orășanu, cel ce domină timp de trei decenii acest gen de presă, suferind chiar detenția, e considerat de G. Călinescu imitatorul lui Béranger. Nichipercea, Pepelea, Păcală, dar mai ales Aghiuţă (din 1863) al lui Hasdeu și Ghimpele (1866) sînt tot atîtea trepte de afirmare a literaturii de umor și a caricaturii. Dacă personajul principal din încercarea dramatică a lui Iorgu Caragiale, Raicu, face referire la Țînțarul („Țînțarul mă înnebunește, să fie blagoslovit osul celuia care l-a născocit că știu că încalte biciuiește pe toți a dracului” – Cf. Reviste literare românești din secolul al XIX-lea, Ed. Minerva, 1970, Cuvînt înainte de Paul Cornea, p. 9), Ghimpele este publicația în care debutează I.L. Caragiale, în 1872. Între Țînțarul și Moftul român (1893) sau Moș Teacă (1895), perioadă în care gazetăria umoristică devine îndeletnicire de scriitor și de caricaturist profesionist, apar nenumărate publicații de acest gen. Printre acestea, există reviste scrise după „tipicul” celor franțuzești sau chiar în limba franceză. Menționăm titlul Șari vari român, inspirat după cel al revistei din Paris Chari vari – harababură, scandal, vacarm (15 ian. 1865 – 12 martie 1866). Revista, de 4 pagini, are ca subtitlu Foaie ilustrată umoristică și satirică, caricaturile fiind semnate de C. Alexandre. Cigala lui N.T. Orășanu din februarie specifică faptul că Șari vari român e condus de Rudolf Ivăncescu (numit și Radion) și Radu Ionescu (fostul director al Dîmboviţei, al Independenţei și, apoi, al Românului). Caricaturizîndu-i pe „cei doi”, Orășanu folosește antiteza: ambii au ambiții mari și realizări mici și țin cuvîntări cu lapsus tribunae (calambur după Lapsus memoriae sau lapsus linguae, lapsus calami). Revista își permite să-l persifleze și pe „regele străin” care l-a înlocuit pe Cuza: în martie și iunie 1866, apar două caricaturi cu texte în dialog, azi pline de umor:
– Uite un om de treabă, zice unul, nu se înțelege o iotă din tot ce spune!
– Trebuie să fie străin. Să-l urcăm repede pe tron!
Carol I de Hohenzollern, „găsit cu trudă și așezat cu grăbire pe tron”, nici în iunie nu e înțeles de cei doi interlocutori:
– Ce noroc pe noi că am luat un suveran străin... Nu sîntem obligați să înțelegem ce spune.
La 4 martie, revista primește avertisment și își încetează apariția la 12 martie. „Buclucul i-l face caricatura lui Alex cu prognoza politică a anului 1866: peștele cel mare-l înghite pe cel mic sau marile puteri înhață puterile mici. Bosianu, președinte de Consiliu și ministru de Interne atrage în avertismentul său atenția că alusiunile politice făcute prin gravură sînt necompatibile cu posițiunea noastră de stat neutru și cu considerațiunea ce se cuvine puterilor garante” (Constanța Trifu, op. cit. p. 94).
Ulysse de Marsillac, primul profesor de franceză de la Universitatea din București (1864), redactor al cotidianului L’Indépendance Roumaine, scoate revista de umor în franceză Les cancans de la semaine (14 febr. – 2 mai 1870). Și Frédéric Damé, primul redactor al cotidianului L’Indépendance Roumaine, scoate, în 1884, revista Le bossu, cuprinzînd și caricaturi, titlu care ne trimite la expresia franceză „rire comme un bossu” (a se strica de rîs; și în română se spune „s-a cocoșat de-atîta rîs”).
Uneori, caricatura din presă este dublată de imaginile de pe cartoane, din timpul spectacolelor. După sosirea în țară, Carol I „nu va fi privat de o reprezentație curat locală” pe care i-o oferă Ulysse Crețeanu în colaborare cu Pantazi Ghica, semnatar al piesei Dorința împlinită: „Mare spectacol cu foc bengal, cu puzderie de steaguri tricolore, cu îngeri de carton, serafimi și heruvimi cu un ochi, un picior și o aripă” (Constanța Trifu, op. cit. p. 108).
Alex își publică în Satyrul desene însoțite de versuri:
După legea naturală
Trage tot ce-i gras în jos;
În Garda Națională
Lucrul se făcu pe dos:
Cine-i slab nu-i nici sergent,
Cine-i gras – locotenent.
Sarsailă cel confuz se retrage la 18 mai 1866 și renaște în Ghimpele, la 28 mai, numerotarea continuînd de la ultimul Nichipercea, cu nr. 49 din anul VII.
În ianuarie 1868, în Ghimpele apar două desene semnate de Dembițki, „bun și rezistent desenator al presei umoristice, care lua locul lui Alex”, exprimînd „prăpastia dintre prezent și trecut”, dintre spiritul „acaparator” al lui Al.I. Cuza și „generozitatea” urmașului său. Chiar înainte de acest moment, presa de umor publică povestea vieții lui Milescu Spătaru și stihuri satirice din Miron Costin (1633–1691, cel ucis împreună cu fratele său, Velicico, din porunca domnitorului Constantin Cantemir) spre învățătură celor „ce cred astăzi că românii nu sînt capabili de a se dezvolta românește, ci trebuie să ia toate numai de la străini”.
În 1867, I.C. Lerescu, în Țeara, atacă Tronul care sprijină un guvern „dezmățat”, lista civilă de două ori mai mare decît a lui Cuza, starea de înflorire a Curții, zaiafeturile, primirile și vînătorile invitaților săi. În februarie 1868, publică un desen sub titlul Avanti Carolina (Carolina este, firește, Carol), fapt care duce la suprimarea revistei, directorul ei fiind chemat în justiție (Constanța Trifu, op. cit. p. 118).
Scrînciobul din decembrie 1868 publică o caricatură „antinațională”, Moftul mofturilor sau luarea Transilvaniei, executată de I. Dembițki. Ea reprezintă armata „năciunalilor” [naționaliștilor] condusă spre victorie de „Ionică” (Brătianu) înveșmîntat ca Don Quijote. Revistei i se dă foc de către studenții bucureșteni, gest aplaudat de Românul. Se consideră că Scrînciobul face jocul presei austriece care se temea de planurile ascunse ale liberalilor de reintegrare a Transilvaniei, mai evidente pe măsură ce se intensifică deznaționalizarea românilor de către aristocrația ungară. Ion Ghica trimite, pe ascuns, o scrisoare de felicitare contelui Andrassy – ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, motivînd că a fost un simplu gest de politețe, în cadrul relațiilor personale cu ministrul, fără nicio legătură cu politica. Această explicație nu convinge și, în Ghimpele, apare cu urechile de măgar ale legendarului Midas.
Clopotele (29 aprilie 1868 – 4 mai 1869) din Iași, o foaie care se vrea „satirică”, prezintă un anumit interes: lovesc în Coroană, folosind, ca și Strechea, desenul. „Pe o pagină întreagă găsim aici capul lui Carol, mai bine zis conturul capului său, mobilat cu lăcuste, locomotive aducătoare, la rîndul lor, de alte lăcuste – «principii germani fără slujbă» – și presa pusă în lanțuri. Coroana cu stema principatelor și sabia cu topuzul, încrucișate sub ea, sînt de prisos, dată fiind asemănarea cu originalul”. În paralel, apar aici și regrete pentru vechea domnie a lui Cuza. Amintirea lui Cuza sau legenda lui (deși era exilat) erau atît de vii încît, în 1870, fostul Domn e ales ca deputat de Mehedinți, în colegiul IV, care era al țăranilor.
Creația umoristică e impulsionată de nemulțumire, de dorința de a critica o stare de lucruri impusă de putere. Cei de la putere (conservatorii) n-au simțit nevoia unei publicații de umor, conferind presei satirice calificativul de „nerușinată”. Dar își schimbă optica în vara lui 1876, cînd părăsesc scaunele puterii. Deși Carp nu acordă guvernului liberal decît două săptămîni de viață, el va dăinui 12 ani. Desconsiderarea inamicului le întîrzie reacția, aceasta fiind, deci, tardivă. Atunci apare Cucurigu (18 iulie 1876 – 6 iunie 1877) și „dublura” sa serioasă Timpul (în care redactorul, genialul Eminescu, publică și articole în care critică întreaga politică românească, atingîndu-i și pe conservatori, lucru care nu i se va ierta).
După H. Trenk, care și-a împrăștiat talentul în reviste de umor, începînd cu Țînțarul pînă în 1861 (cînd e luat de Odobescu pentru a întocmi un album cu mînăstirile din Oltenia), se face remarcat cel deja amintit C. Alexandre, de la Șari vari român, care-și notează desenele Alex1, Alex2,… (precum caricaturistul de la revista pariziană omologă: Cham1, Cham65 etc.), precum și Dembițki (de la Ghimpele și Dracul). Caricatura e propulsată pe trepte artistice de Constantin Jiquidi care își face ucenicia la Ghiţă Berbecu (1878) și Foarfeca (1888) și dă strălucire revistelor Moftul român și Moş Teacă (1891–1901),
cu linia sa inconfundabilă și cu spiritualitatea textului care amplifică efectul imaginii. (Cf. Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română, Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001, p. 99.)
Tradiția caricaturii în cultura română este subliniată de Ion Munteanu în Perpetuu comic ’83, p. 64, unde publică imagini, precum și articolul Caricatura – 125 de ani. Autorul articolului e de părere că această creație grafică și-a făcut apariția, mai întîi, sub formă protestatară și consideră chiar că „un început semnificativ poate fi socotit desenul publicat de ziarele timpului care consemnează momentul cînd revoluționarii bucureșteni ard în piața publică Arhondologia”. Odată cu circulația revistelor de umor, „caricatura a început să îmbrățișeze toate temele: de protest împotriva relei orînduiri sociale, de agrement prin ironizarea amicală a unor personalități, de haz, pur și simplu, pentru delectarea oamenilor. Pînă în ultimul deceniu al secolului trecut [al XIX-lea], și-au arătat măiestria artistică, în caricatură, numeroși colaboratori ai revistelor umoristice, dar niciunul nu s-a impus ca să poată fi menționat în antologia de specialitate. Primul caricaturist care s-a așezat în fruntea pleiadei de mai tîrziu a fost Constantin Jiquidi, ale cărui creații le întîlnim în presa umoristică și în broșuri. /…/ Curînd îl urmează un alt maestru al genului, N. Petrescu-Găină. În secolul nostru [secolul XX] s-au afirmat zeci și zeci de caricaturiști”. Pe paginile următoare, sînt reproduse, din revistele umoristice mai cunoscute din perioada 1891–1954, caricaturi cu „semnături prodigioase”, precum Ary Murnu, A. Dragoș, I. Anestin, Șirato, I. Sava, Ion Popa, Sell, Henri Gisberg, Ross… Remarcăm portretele-șarjă semnate de Iser – Alexandru Vlahuță bătîndu-și lira în cui, obosit de goana vieții… „Belgia Orientului”: (1904) I. Sava – G. Topîrceanu, A. Dragoș – Octavian Goga (1931), Murnu – Titu Maiorescu (1913) ș.a. Întîlnim și „politice nepoliticoase”, „furnicături” și „veselii”, „antinaziste” și „antirăzboinice” din reviste ale căror nume sînt deja sugerate. E amintit și Neagu-Rădulescu care, adăugăm noi, e portretistul care a realizat portretele epigramiștilor cuprinși în prima mare antologie a epigramei românești, realizată de Al. Calotescu-Neicu și N. Crevedia, în 1933, portrete care au făcut cartea mai atractivă, epuizată din librării în două luni și reeditată în 1934.
Epigrama, practicată azi numai în țara noastră și de români, oriunde s-ar afla ei, și caricatura înfloresc și se sprijină, figurînd alături la festivalurile de umor.
ELIS RÂPEANU