Ca sã ajung pînã la el, am cheltuit aproape douãzeci de mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spunea cã Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi cã nu putea sã primeascã pe nimeni, în afarã de persoanele apropiate. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţã boiereascã, unde, la intrare, se vedea obişnuitul peristil de coloane albe. Vineri seara, ultimele dificultãţi furã înlãturate şi am fost înştiinţat prin telefon cã eram aşteptat duminicã. Lui Lenin, i se spusese cã fondurile mele ar putea sã ajute începuturile anevoioase ale Noii Politici Economice şi acesta consimţise sã mã vadã. Am fost primit de soţia sa, o femeie tãcutã, care m-a privit aşa cum privesc infirmierele un nou bolnav care intrã într-un salon de spital. Lenin se afla pe un mic balcon, aşezat la o masa mare, acoperitã cu foi de desen. Mi-a fãcut impresia unui condamnat cãruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai avea de trãit, sã-şi piardã timpul în linişte, cu fleacuri. Chipul sãu foarte cunoscut, cu trãsãturi mongoloide, pãrea sculptat într-un material care îl fãcea sã parã ţeapãn. Între buzele respingãtoare se vedeau douã rînduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul, lung şi gol, fãcea impresia unei urne primitive, tãiatã din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitoriali, de pasãre de pradã, stãteau pitulaţi îndãrãtul pleoapelor însîngerate. Mîinile se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea cã fuseserã groase şi puternice, mîini de mujic, iar aspectul lor descãrnat anunţa apropierea morţii. Nu voi uita niciodatã urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afarã, ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare. Primele minute ale conversaţiei noastre au fost, mai degrabã, penibile. Lenin încerca sã mã cîntãreascã, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o datorie de care, de acum înainte, nu se va mai sinchisi. Iar eu, în faţa acelei mãşti obosite de culoarea şofranului, nu mai gãseam curajul sã-i pun întrebãrile pentru care venisem. Am îngînat, la întîmplare, o laudã despre marea operã pe care o sãvãrşise în Rusia. În acel moment, faţa aceea pe jumãtate moartã se umplu de strîmbãturi spectrale, care voiau sã fie un zîmbet sarcastic. – Dar totul era fãcut, exclamã Lenin, cu o însufleţire neaşteptatã şi aproape crudã, totul era fãcut înainte de a veni noi! Strãinii şi imbecilii presupun cã s-a creat ceva nou. Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au fãcut altceva decît sã adopte, dezvoltîndu-l, regimul instaurat de anumite ţãri şi care este singurul potrivit pentru poporul rus. Nu se pot guverna o sutã de milioane de brute fãrã bãţ, fãrã spioni, fãrã Poliţie Secretã, fãrã teroare şi fãrã spînzurãtori, fãrã tribunale militare, muncã silnicã şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. Acolo unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o suta de mii de indivizi, azi sînt aproape doua milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sînt de zece ori mai numeroşi, însã nouãzeci şi opt la sutã din populaţie n-a cîştigat prea mult prin aceastã schimbare. Fii sigur cã n-a cîştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil. Şi Lenin a început sã rîdã în surdinã, ca un negustor care a înşelat pe cineva şi care contempla, cu satisfacţie, umerii victimei care pleacã. – Şi atunci, am bombãnit eu, cum rãmîne cu Marx, progresul şi celelalte? Lenin m-a privit cu un aer foarte mirat. – Dumitale, care eşti un om strãin, pot sã-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi cã Marx însuşi ne-a învãţat cã teoriile n-au decît o valoare pur fictivã, o valoare de instrument. Datã fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit sa mã servesc de ideologia comunistã ca sã realizez adevãratul meu scop. În alte ţari, şi în alte vremuri, aş fi folosit altceva. Marx nu era decît un burghez evreu, cãlare pe statisticile englezeşti şi un admirator, în secret, al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta, cîteodatã, unele idei geniale. Revoluţia ruseascã e o dezminţire completã a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţara unde aproape cã nu exista burghezie. Oamenii, domnule Gog, sînt nişte sãlbatici fricoşi, care trebuie sã fie stãpîniţi de un sãlbatic fãrã scrupule, aşa cum sînt eu. Restul, nu-i decît vorbãrie, literaturã, filosofie şi altã muzicã, pentru folosul nerozilor. Ori, sãlbaticii sînt la fel de criminali, ultimul ideal al oricãrui guvern trebuie sã fie acela de a face în aşa fel, ca ţara sã semene cu o ocnã. Vechea (ocnã – n.n.) ţaristã e ultimul cuvînt al înţelepciunii politice. Daca te gîndeşti bine, vei vedea cã viaţa de închisoare e cea mai potrivitã celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sînt, în sfîrşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu putea sãvîrşi rãul. Imediat ce intrã la închisoare, un om trebuie, prin forţa lucrurilor, sã ducã o viaţã de nevinovat. Mai mult decît atît, nu mai are nici gînduri, nici preocupãri, deoarece sînt alţii care gîndesc şi poruncesc pentru el: lucreazã cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie cã, în fiece zi, va avea ce sã mãnînce şi unde sã doarmã, chiar dacã nu lucreazã şi chiar daca e bolnav, fãrã grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pîine, în fiecare dimineaţã şi un pat, în fiecare searã. Visul meu este sã transform Rusia într-o imensã închisoare; şi sã nu crezi cã spun asta din egoism, pentru cã într-un astfel de sistem cei care sînt adevãraţii sclavi şi cei care sînt sacrificaţi sînt tocmai paznicii şi ajutoarele lor! Lenin a tãcut deodatã şi a început sã contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn gãurit de nenumãrate ferestre rotunde. Am îndrãznit sã îl întreb: – Şi ţãranii? – Îi urãsc pe ţarani, a rãspuns Vladimir Ilici cu o strîmbãturã de dezgust. Îl urãsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental, care era Turgheniev şi de acel faun convertit, care era ipocritul de Tolstoi. Ţãranii reprezintã tot ce urãsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urãsc. Aş vrea sã-i vãd dispãrînd pe toţi, pînã la cel din urmã. Un electrician valoreazã pentru mine cît o sutã de mii de ţãrani. Se va ajunge, sper, sã trãim cu alimente produse, în cîteva minute, de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi, în sfîrşit, vom putea masacra ţãrãnimea devenitã, atunci, inutilã. Ţãranii vor deveni lucrãtori sau vor crãpa. Viaţa în naturã e o ruşine preistoricã. Bagã-ţi în cap cã bolşevismul reprezintã un rãzboi triplu: al barbarilor ştiinţifici, împotriva intelectualilor corupţi; al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului, împotriva satului. Şi, în acest rãzboi, nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-varã de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistã, va fi tãiat ca o tumoare vãtãmãtoare. Sîngele e cel mai bun îngrãşãmînt oferit de naturã. Sã nu crezi cã sînt crud. Toate aceste execuţii şi spînzurãtori, care se fac din ordinul meu, mã plictisesc. Urãsc victimele, mai cu seamã fiindcã mã silesc sã le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez sã fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifiste şi bine întreţinute. Dar se gãsesc, ca în toate închisorile, neascultãtori, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidã a vechilor ideologii şi mitologii despre omucidere. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai cîteva mii de bolnavi sã primejduiascã fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, în definitiv, vechile vãrsãri de sînge nu au reprezentat nimic rãu pentru îngrijirea trupurilor. E o oarecare voluptate sã te simţi stãpîn pe viaţã şi pe moarte. De cînd vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu ştiu bine dacã în Franţa sau în Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sînt, dacã vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot, totuşi, sã-mi permit unele capricii. Sînt gusturi al cãror secret s-a pierdut, dupã cãderea pãgînilor. Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau un simbol profund, o învãţãturã înaltã, o sãrbãtoare sãnãtoasã. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicîndu-se spre mine urletele prizonierilor şi ale muribunzilor. Te asigur cã n-aş schimba aceastã simfonie cu cele nouã ale lui Beethoven. Acesta e cîntecul religios care anunţã beatitudinea apropiatã. Atunci, mi s-a pãrut cã faţa descompusã şi cadavericã a lui Lenin se întindea ca sã asculte o muzicã înceatã şi solemnã, sensibilã numai pentru el. A apãrut doamna Krupskaia, ca sã-mi spunã cã soţul ei era obosit şi cã avea nevoie de puţinã odihnã. Am plecat imediat. Am cheltuit douãzeci de mii de dolari ca sã-l vãd pe omul acesta şi, într-adevãr, am impresia cã nu i-am aruncat pe fereastrã.

Giovanni Papini (Moscova, 3 iulie 1923)