Era o zi frumoasă de august, cu soarele strălucind molatic pe pânza cerului albastră, ca o foaie de indigo, iar din copaci, una câte una, frunzele se scuturau lin, semn că se apropia toamna. Atunci aveam să primesc invitația de a participa la un eveniment cultural organizat de cenaclul nostru, cel ce îmi trimisese invitația fiind un important sonetist de-al nostru, uitat prea devreme de contemporani, Petru Marinescu, secretarul literar al Cenaclului „Mihai Eminescu”, condus de scriitorul Valeriu Gorunescu. Printre alte sarcini care îi reveneau pe linie organizatorică, el trebuia să trimită cărți poștale membrilor cenaclului, prin care erau anunțați să vină în ziua și la ora stabilite pentru ședințe, totodată, se ocupa și de organizarea de evenimente culturale în fabrici, uzine, la sate etc. De această dată, eram invitat să particip, împreună cu un grup de tineri scriitori - Vilia Banța, Ana Luiza Toma, Ana Lungu, Iacob Voichițoniu ș.a. -, la întâlnirea cu oamenii muncii de la Fabrica de ciorapi „Adesgo”, din București. Era pentru prima oară când aveam să poposesc în această întreprindere, nu oricum, ci să-mi citesc din poezii unui public numeros, format din muncitorii din fabrică... După cuvântul secretarei de partid, cald, de gazdă primitoare, scriitorul Petru Marinescu a fost invitat să preia rolul de prezentator al programului artistic. După ce m-a prezentat cu mult fast publicului, m-a invitat să citesc din poeziile mele, dar nu la microfon, ca acum... La vremea aceea nu toate instituțiile erau dotate cu stații de amplificare, ci numai cele care aveau un rol special în viața obștei... Am citit mai multe poezii, pe tema propusă și aleasă de secretarul literar al cenaclului, Petru Marinescu... La fel au procedat și ceilalți colegi ai mei, pentru că vremurile impuneau acest lucru, iar noi eram dornici de a ne afirma și cu asemenea prilejuri, astfel încât să știe cât mai multă lume că existăm în peisajul literar... Eu chiar îmi doream să am un volum personal publicat, dar cu toate eforturile depuse, nu am avut norocul acesta până în 1989... E o altă poveste, despre care voi vorbi cu altă ocazie. Șezătoarea culturală de la Fabrica de ciorapi „Adesgo”, de pe Șoseaua Giurgiului, avea să îmi aducă oarece popularitate... Bucuria era pe măsura evenimentului cultural la care am participat și unde am putut să mă manifest public, cu poeziile mele scrise din suflet pentru sufletul omului simplu, știind că se va consemna undeva, în vreo revistă literară. La finalul activității am fost invitați în biroul președintelui de sindicat, unde ni s-au oferit câte o ceșcuță de cafea și un păhăruț de coniac. Și, în această ambianță, am citit, cu mai mult curaj, din poeziile mele gazdei și celor câtorva persoane din biroul său. Spre surprinderea noastră, la plecare, pentru momentul cultural-literar susținut, în afară de strângeri de mâini și îmbrățișări, dimpreună cu invitația de a mai reveni în mijlocul muncitorilor fabricii, o tânără domnișoară, înaltă, cu un trup subțire ca o trestie, cu ochii pătrunzător de luminoși, cu niște sprâncene arcuite, ne-a înmânat fiecăruia dintre noi câte o pereche de ciorapi, cu numele fabricii „Adesgo”... Am primit darul oferit, cu bucuria că-l voi putea da cuiva căruia să-i fie de folos, eu neavând la vremea aceea nici soție și nici vreo prietenă... Ceea ce s-a și întâmplat, deoarece, câteva zile mai târziu, a venit într-o vizită inopinată, la locuința unde stăteam în gazdă, pe Șoseaua Gării Pantelimon nr. 6, Voluntari, poetul George Chirilă, căruia i-am dat cadoul primit de la ,,Adesgo” să-l ofere cui dorește. Și am făcut asta, cu mulțumirea sufletească de a-l fi avut ca oaspete pe un coleg de breaslă ce avea să se dovedească a fi atât de generos... În numele prieteniei  care s-a sudat între noi din acel moment, avea să scrie despre mine, în revista „Contemporanul”, din 13 septembrie 1985, o frumoasă tabletă literară care a avut un mare impact asupra cititorilor și care mi-a adus multă faimă... Era o toamnă frumoasă, iar noi am zăbovit câteva ore în ograda gazdei mele, sub bolta de viță de vie, cu strugurii atârnând ca niște lăstuni pe zidul bisericii, printre frunzele care începeau a se ofili din cauza dimineților reci... A fost o toamnă plină de melancolii și de bucurii pentru mine: trăiam momente de nostalgie după satul copilăriei mele, pe care îl lăsasem în urmă cu vreo șase ani, fără să știu atunci că voi ajunge vreodată să-mi citesc poemele în fața unor oameni, la evenimente culturale atât de importante, precum cel de la Fabrica „Adesgo”. Cele petrecute la vremea aceea sunt, pentru mine, amintiri prețioase, de neuitat, care țin de destinul meu de scriitor.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”