În sfîrşit, cineva care nu mai scrie despre închisori şi războaie
  • 07-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 84
  • 1

O caracteristică majoră a plantelor și animalelor este adaptarea la mediu, fără de care existența lor n-ar fi posibilă. Uite, spre exemplu, cactusul, menit să-și ducă existența în ținuturile aride. Frunzele i s-au transformat în țepi, pentru a evapora, în cantități infinitezimale, puțina apă pe care o găsește în solul neprietenos. Sau cameleonul, reptila aceea cît palma și atît de simpatică. În funcție de ce se întîmplă în jurul ei, într-o clipită, ia culoarea mediului și, astfel, trece neobservată.

Tot printr-o adaptare la mediu a trebuit să treacă și celebrul Harap-Alb în călătoria sa inițiatică plină de peripeții și personaje fantastice. Citind memoriile istoricul Neagu Djuvara, am dat peste isprava unui oarecare Șerban Ghica, strănepotul scriitorului pașoptist Ion Ghica, tot un fel de adaptare la mediu, și aproape că l-am invidiat. Acest taur comunal din alte vremuri s-a încurcat cu două domnișoare și le-a lăsat pe amîndouă în pozițiune. Și să-l fi văzut pe nemernic la promenadă pe Calea Victoriei, la braț cu două neveste, fiecare împingînd propriul landou, unul bleu și altul roz.

Și mie mi-a fost dat să trec printr-o adaptare la mediu, în armată, cînd cu sculatul la 5 dimineața, cu goarna, mîncarea de la cazan, ordinele superiorilor sau îmbăierile de sîmbăta numai cu apă rece. Dar cel mai cumplit moment a fost primul drum, pe jos, 30 km dus-întors, la poligon, doar ca să vedem cum e treaba și pe acolo. Căci, seara, la întoarcere, nu mai puteam nici să ne tăiem bășicile din talpă cu lama. Dar, după 6 luni, cînd ne-am lăsat la vatră, această nouă situație devenise a doua natură și aproape că plîngeam în hohote că ne despărțeam de superiori și de camarazi pe care cine știe cînd aveam să-i mai revedem. Precum Ion Creangă și satul său natal.

Încă o dată, prestigioasa editură ,,Humanitas” își respectă blazonul arătînd că, și azi, ce face, face bine. Funcționarii ei se alătură confraților din muzee și istoricilor, și scotocesc arhivele, pînă mai ieri ferecate cu lanțuri grele. În felul acesta, ei dau la iveală manuscrise și alte documente vechi, fotografii, hărți și scrieri memorialistice de tot felul. Alteori, editura se arată deschisă la provocări și publică note de la cititori, și ei depozitari ai multor secrete. Puse cap la cap, aceste matriale se transformă în cărți de toate felurile – amintiri din pușcăriile politice și din război, vremuri de altădată, cu familii de aristocrați în prim-plan, note de călătorie, scenarii de film, beletristică.

Mă urmărește și acum fotografia aceea terifiantă, descoperită în memoriile ciobanului Nicolae N. Șucu, luptător în războaiele balcanice și în primul război mondial în armata română și în cea bulgară. Și acolo se pare că este vorba de o mostră de adaptare la mediu. După cum se proiectează peisajul cîmpenesc din fundal, se pare că ne aflăm undeva prin Muntenia sau prin Peninsula Balcanică. În prim-plan, 5 soldați, poate români, poate bulgari, au făcut un popas pe marginea unui drum de țară și scîrmă absenți cu baionetele în ceva care pare conserve. Cu toții au niște figuri chinuite de suferință și de oboseală. Unul este pansat la cap, altul la o mînă. Lîngă ei, armele în piramidă. Dar, ceva mai încolo, un cal zăcînd pe o coastă și cu dinții rînjiți, și un soldat, poate stăpînul calului, cu fața într-o băltoacă. Imaginea se aseamănă cu descrierea făcută de istoricul Gheorghe Brătianu, voluntar în primul război, în cartea sa de amintiri. După o bătălie grea cu nemții, în zona Oituzului, românii cuceresc un deal împădurit. Imediat se dă ordin de organizare a apărării, căci inamicul din vale se pregătește de contraatac. Ai noștri s-au așezat în tranșeele abia săpate și așteaptă calmi lupta. Crengi retezate de schije, cadavre, arme și cartușe fără stăpîn, gropi de obuze. Fum înecăcios. Din resturile de oameni, care atîrnă în copaci, încă mai picură sînge... Cînd te-ai obișnuit cu moartea, nu te mai temi de ea.

Dar, în procesul de adaptare la mediu, un rol determinant îl joacă, împăturit cu multă grijă în bagajul genetic, vocația de a te descurca în viață, care, în limbajul modern, poartă diferite denumiri – arivism, oportunism, carierism, fripturism. Iar în exprimarea comună – noroc porcesc, baftă chioară, cînd vrea Dumnezeu. O clipă, mă gîndeam că ar prinde bine un comentariu despre oportuniștii din literatura noastră – Dinu Păturică și Tănase Scatiu, Iancu Urmatecu și Stănică Rațiu – în prelungirea unor figuri europene mai celebre. Dar, despre aproape toți aceștia s-a tot vorbit la școală, așa că...

Așa că, vă propun o discuție despre necunoscutul boiernaș Dimitrie Merișescu (1797-1856?), autorul lucrării: ,,Tinerețile unui ciocoiaș. Viața lui Dimitrie Merișescu de la Colentina, scrisă de el însuși la 1817” și apărută la Editura ,,Humanitas” în anul 2019, cu notele și sub îngrijirea istoricului Constanța Vintilă Ghițulescu. Să nu-l confundăm cu un alt Dumitrache Merișescu, tot negustor din Țara Românească. El a rămas mai degrabă în istoria măruntă a Bucureștilor prin aceea că, împreună cu frati-su Costache, a refuzat să repare caldarîmul din fața casei lor. Mai apoi, pe la 1843, cei doi frați s-ar fi implicat într-un complot împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu. Revenind la chestie, vorba lui Titu Maiorescu, această ,,narațiune retrospectivă în proză”, cum o denumește prefațatoarea, este o carte de memorii, însă ceva mai plăcute, căci autorul știe să povestească și, în paginile ei, nu se moare decît de bătrînețe sau, după o formulare din zilele noastre, se moare de boli cronice, și atît.

Încercînd un portret, cît mai aproape de original, vă invit să răsfoim primele pagini ale lucrării. În felul acesta, vom afla că individul se trăgea dintr-un Foti, grecotei de neamul său și negustor de vite, pe care, toamna, le tăia în zalhanaua de la Colentina. Acest Foti plecase din sudul Dunării și se împămîntenise în Valahia sub numele de Merișescu. Junele Dumitrache sau Tache, supus otoman, se născuse în mahalaua Biserica cu Sfinți din București sub o zodie norocoasă, căci fusese botezat de vestitul negustor Ioan Hagi-Moscu, cel care își va ține mîna-i proteguitoare asupra sa. Și domnitorul Ion Gheorghe Caragea îi va sta alături. De mic, trezindu-se în el instinctul parvenirii, Tache va avansa de la plăcintar la cavaf pînă la moșier și paharnic. Se împrietenește cu beizadelele domnitorului moldovean Ioniță Sandu Sturza, care-l va însura cu o nepoată a sa. La 20 de ani, călătorește la Constantinopol și în Levant. Deprinde scrisul și cititul la școala din mahalaua natală. Învață grecește, turcește și bulgărește în așa fel încît, în cele 36 de file ale manuscrisului său, limbajul folosit pare un idiom balcanic, redat într-un alfabet chirilico-latin. Aproximativ cum se prezintă și manuscrisul colonelului Grigore Locusteanu, cam din aceeași vreme, și păstrat în depozitele Academiei Române.

Soarta l-a purtat pe Dimitrie Merișescu și prin Moldova, unde va trăi, o vreme, la curtea domnitorului Sturza. Ajunge chiar și un apropiat al cărturarului iluminist întîrziat Gheorghe Asachi care, dibuindu-i darul  de povestitor, mai mult ca sigur că l-ar fi îndemnat să-și scrie memoriile. Apoi, mare moșier la Piatra Neamț. Rămîne de mirare că istoricul V.A. Urechia, care a scris o istorie a românilor în 13 volume, nu i-a amintit nici măcar numele. Dimitrie Foti Merișescu ține să menționeze că ideea de a-și scrie memoriile i-a venit citind tragedia ,,Oreste”, a lui Voltaire, precum și ,,Erotocrit”, poemul lui Vincenzo Cornaro, tradus în românește de Alecu Văcărescu. Cum a ajuns tînărul de 17 ani să le cunoască pe bulgăroaice? S-a îmbătat cu niște băieți și s-au luat la bătaie. Un băiat s-a ales cu capul spart și, de frica lui vodă, care l-ar fi tras în țeapă, Tache a fugit la Oltenița. Acolo a cunoscut o bulgăroaică, Păuna, cu care s-a iubit într-o căpiță de mohor. Fusese neînceput, pe cînd fata știa multe. ,,Aide Iană, la poiană,/ să săpăm o buruiană,/ buruiana macului/ să o dăm bărbatului/ să se ducă dracului”. Nu se prea vorbea românește pe malul Dunării. În afară de bulgărește, se auzea și grecește. ,,Docsa si, o Theos imon, docsa si”, avea să murmure dumnealui 
gustînd plăcerile amorului, slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Cum-necum, Tăchiță ajunge fecior de casă pe lîngă boierul Grigore Băleanu, mare vornic și mare logofăt la curtea lui Vodă-Caragea. Prin sforile trase de chira Fotini, doica jupîniței Zoe, fata Băleanului, flăcăul nostru devine edecliu și amantul acesteia. Săraca fată nu putea fi acuzată de nimic, fiindcă avea un soț bătrîior și cam bolnav, care o neglija, fiind plecat prin cele străinătăți să-și cate de sănătate. Dacă noaptea îi ținea de urît stăpînei, ziua, craiul de ocazie se preumbla prin București – fetițe, restaurante și cafenele, baia publică. Bun prilej ca, mai tîrziu, pe timpul ciumei lui Caragea, să reconstituie un interesant tablou al societății românești de la începutul Secolului al XIX-lea.

1815: Zoe se recăsătorește cu un tînăr boier din anturajul lui vodă, spre adînca întristare a Merișescului, care o iubea cu adevărat – Zoie mu, psihi mu...”. Curînd, însurățeii pleacă la Stambul, unde soțul tocmai fusese numit capuchehaie. Dar, codoașa Fotini face ce face, și din suita diplomaticească nu lipsește tocmai Dumitrache al nostru. Distingem în jurnal și urmele unei cronici sociale adevărate: speriat de crimele hoților de drumul mare, Caragea poruncește să le taie mîinile, nasul și urechile sau, mai rău, să fie trași în țeapă. (Astăzi e la fel: cu țiganii interlopi în plin avînt și Covidul care face prăpăd, semn că degeaba se repetă istoria, fiindcă nu învățăm nimic din ea.) Mai departe: lui Tăchiță nu puteau să-i scape însemnele civilizației evropenești: haine frumoase, frizura și o nouă identitate – sudit neamț – adică pașaport nemțesc. Și uite-l cum, de la homo ottomanicus, a ajuns frînc, adică purtător de pașaport occidental. Snobism, cosmopolitism, oportunism... Să mai consemnăm și distracțiile vremii, prinse de autor într-un fel de monografie. Caraghioslîcul, teatru de umbre la curtea domnească și în casele boierești. Mascarlîcul, teatru de păpuși pe ulițele tîrgurilor, gustat de prostime, avidă de exprimarea licențioasă. Și la țară, irozii, tot un fel de teatru de păpuși, cu personaje precum Ionel și Mărioara, un popă prost și un bier hapsîn.

 

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite