– De ce acest sentiment riscă să renască –

Un deceniu de plumb (2)
Pe 9 mai 1978, pe Via Caetani din Roma a fost descoperit cadavrul ciuruit al unui bărbat în vîrstă îmbrăcat într-un costum scump. Era Aldo Moro, fostul prim-ministru al Italiei, care fusese răpit recent de teroriştii din Brigăzile Roşii. Răpitorii au cerut eliberarea a 13 dintre militanții lor, începînd cu Renato Curcio. Guvernul lui Giulio Andreotti a refuzat orice negocieri sau concesii către terorişti, dar operaţiunile de căutare ale poliţiei nu au dat rezultate. În cele din urmă, teroriștii s-au săturat să aștepte... „Războiul de gherilă este acum un fapt obiectiv al situației politice italiene și europene, o nevoie politică a avangardei proletare; dezvoltarea sa poate fi amînată, dar nu împiedicată”, spunea Renato Curcio, terorist italian, unul dintre fondatorii Brigăzilor Roșii.
Anul următor, 1979, a fost punctul culminant al activității Brigăzilor Roșii. Au fost efectuate 2.150 de acţiuni, dintre care 133 au fost atacuri asupra jurnaliştilor şi redacţiilor şi 207 asupra filialelor diferitelor partide politice. Și apoi totul s-a deteriorat. Uciderea lui Aldo Moro a jucat un rol major în acest sens. Această crimă a fost cea care a întrerupt schimbarea politică spre stînga a Italiei, observată din 1972 și mai ales din 1976. A început o mișcare inversă, întărirea forțelor conservatoare, iar societatea s-a adunat în jurul ideilor de combatere a violenței politice. Pînă în 1982-1984, Brigăzile Roșii au fost complet învinse.
La locul de naștere al revoluției
În seara zilei de 17 noiembrie 1986, CEO-ul celei mai mari companii franceze de automobile Renault, Georges Besse, a coborît din mașină și s-a îndreptat spre casa lui., dar curînd a fost doborît de patru gloanțe în cap și piept. Șeful celei mai mari companii din industria auto franceză nu avea nici o șansă de salvare. Organizația Direct Action (DA) și-a asumat curînd responsabilitatea pentru crimă.
Stînga a explicat nevoia de a „executa” managerul de vîrf al Renault, simplu – Georges Besse a efectuat disponibilizări în masă la fabricile companiei, lăsînd un număr mare de oameni fără locuri de muncă. Originile Acțiunii directe, ca și alte organizații teroriste de stînga europene din a doua jumătate a Secolului XX, se întorc în Mai Roșu în 1968. Apoi protestele studențești au dispărut și, deși au schimbat societatea vest-europeană, nu au dus la schimbări imediate radicale. Tineretul dorea o revoluție. Mai mult, ea a fost susținută în acest sens de către filosofi francezi de seamă, precum Jean-Paul Sartre și Michel Foucault. „Știi cît de mult îl admir pe Che Guevara. De fapt, cred că acest om nu a fost doar un intelectual, ci și cel mai desăvîrșit om al timpului nostru – ca luptător și ca om, ca teoretician, care a fost capabil să avanseze cauza revoluției, trasîndu-și teoriile. din experiența lui personală de luptă”, spunea Jean-Paul Sartre.
Migranții din Africa de Nord și Orientul Mijlociu au devenit aliați ai PD. Tinerii arabi care lucrau în fabricile franceze au fost foarte receptivi la ideile radicale. Prin intermediul acestora, radicalii de stînga au avut acces la grupările teroriste din Orientul Mijlociu, precum Fatah, care a ajutat anterior Fracțiunea Armata Roșie Germană. Din această cauză, nivelul de pregătire al militanților a fost foarte ridicat – ofițerii de poliție, jandarmii și personalul militar au pierdut în mod regulat oameni. În același timp, în cei șapte ani de activitate ai PD, oamenii legii au reușit să anihileze doar un terorist, italianul Ciro Rizzato.
Datorită numărului mare de migranți din rîndurile sale, organizația s-a diferențiat de ceilalți europeni de stînga; a luat poziții aproape antisemite și a refuzat Israelului dreptul de a exista. De exemplu, în 1982, după o nouă escaladare în Orientul Mijlociu, militanții Direct Action au tras în reprezentanța Ministerului israelian al Apărării din Paris. Acțiunea directă a privit Franța ca pe o țară imperialistă și neo-colonială care a menținut un curs de interferență în afacerile interne ale statelor africane și din Orientul Mijlociu. Grupul a considerat lupta împotriva guvernului francez parte a unui război global pentru eliberarea popoarelor oprimate.
De exemplu, militanții organizației au perturbat livrarea de arme către Africa de Sud, care era pregătită de partea franceză, ale cărei autorități duceau atunci un război împotriva mișcării de eliberare națională condusă de Congresul Național African. La început, organizația a căutat să evite victimele civile. O excepție a fost făcută doar pentru forțele de securitate – polițiști, jandarmi și personal militar. Cu toate acestea, în 1984 a avut loc o schimbare în activitățile organizației. La 2 august 1984, în holul Agenției Spațiale Europene a avut loc o explozie și, un an mai tîrziu, au fost comise două crime importante – în suburbiile Parisului, inginerul șef al Ministerului francez al Apărării, Rene Audran, a fost atacat, iar în Germania, președintele industriei aerospațiale germane, Ernest Zimmermann, de asemenea.
În legătură cu intensificarea Acțiunii directe, poliția franceză a fost nevoită să consolideze măsurile de securitate. Pînă în 1987, organizația a fost practic distrusă, iar liderii ei erau în închisoare. Toți au fost condamnați la închisoare pe viață. Aceștia au fost eliberați din motive medicale. Nici unul dintre ei nu și-a regretat faptele.
* * *
Pentru a explica fenomenul terorismului de stînga, politologul și directorul Fundației pentru Politici Progresiste, Oleg Bondarenko, face apel la amintirea contextului de la sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut. „După cel de-al II-lea Război Mondial, o jumătate a Europei s-a aflat în tabăra socialistă, iar în a doua jumătate a avut loc o renaștere a sentimentelor de stînga”, a amintit el. Potrivit acestuia, în unele țări europene stînga a fost la un pas de accederea la putere și doar eforturile Statelor Unite au împiedicat acest lucru. „Europa anilor 1960 este o Europă a eliberării. Este logic că ideea de stînga a primit și o versiune radicală”, consideră Oleg Bondarenko, politolog, director al Fundației Progressive Policy.
În același timp, Bondarenko este sigur că stînga radicală nu a putut obține mari succese. Chiar și filozoful francez Guy Debord a recunoscut teroriștii ca parte a societății burgheze. „Capturînd un ministru de finanțe sau aruncînd în aer un bancher, nu veți distruge societatea de consum, ci doar vă veți atrage dușmănii”, a subliniat expertul.
Terorismul de stînga, în general, a fost o ramură a luptei politice, iar acest lucru a pus capăt conceptului de teroare. Situația actuală din Uniunea Europeană are într-adevăr multe asemănări cu criza care a cuprins societățile europene în anii 1970. Oamenii s-au săturat de partidele tradiționale și de politicienii, sînt dezamăgiți de sistemele politice tradiționale. An de an, în țările europene există un strat tot mai mare de migranți care se află la marginea vieții politice și economice și sînt susceptibili la idei radicale. Profesorii universitari de stînga sînt gata să le insufle aceste idei, îndreptînd furia migranților spre sistemul modului de viață european.
Iar terorismul de stînga, înrădăcinat în tradiția politică europeană, poate găsi un teren fertil pentru revenirea sa.
Sfîrșit
N.K.