Plecînd din Volubilis ne-am oprit într-un mic orășel înainte de Fes, ca să luăm prînzul. Am impresia că era Meknes, unul din cele patru orașe imperiale ale Marocului, fostă capitală și al șaselea oraș ca populație. Orașul a fost numit așa după un trib berber numit pe limba lor Imeknasen sau Miknasa, care s-au stabilit aici prin Secolul IX, venind din sudul Tunisiei. Fondat în Sec. XI de către Almoravizi ca bază militară, Meknes s-a dezvoltat sub Merinizi și a continuat să crească sub dinastia Wattasid și a devenit capitală a statului marocan sub regimul sultanului Moulay Ismail între 1672 și 1727. Acest sultan a transformat Meknes într-un oraș impresionant, cu arhitectură Mauro-Spaniolă, înconjurat de ziduri largi cu porți imense, unde se amestecă armonios stilurile islamice și cele europene ale Secolului XVII. Construcția acestui oraș-capitală s-a făcut cu prizonieri europeni și creștini. Acești prizonieri erau aduși de către pirații care terorizau Atlanticul și Mediterana aducînd în jur de 1 milion de sclavi creștini europeni pentru Moulay Iasmail. Acest sultan a interzis existența piețelor de sclavi, însă a făcut-o doar pentru a putea păstra el toți sclavii ca să-i construiască giganticul palat.
Orașul Meknes este situat într-o zonă strategică din inima Marocului. Către sud și sud-est are păduri de cedri și munți, orașele Ifrane și Arzou și mai la sud este bogata oază Tafilalt. Către vest sînt două mari zone metropolitane. Casablanca și Rabat. Către nord sînt orașele Tanger și Tetoua, iar la est se află Oujda și Fes. Clima este foarte caldă, de tip mediteranean, cu influențe continientale. Clima este similară cu zona de sud a Spaniei și a Portugaliei.
Din Meknes se poate vizita orașul roman Volubilis, așezat pe un deal din apropiere. Poarta Bab el Mansour a fost numită așa după arhitectul care a construit-o și este cea mai celebră poartă din oraș. A fost terminată la 5 ani după moartea lui Mouay Ismail în 1732. Decorațiunile porții conțin influențe Almohade. Coloanele de marmură folosite la construcție au fost luate din ruinele de la Volubilis. Legenda spune că, atunci cînd structura porții a fost gata, Mouay Ismail a inspectat poarta întrebîndu-l pe arhitect dacă poate să o facă mai bine de atît. Acesta s-a simțit obligat să spună că da, ceea ce a stîrnit nemulțumirea sultanului, care l-a omorît. Totuși, știm cu siguranță că poarta s-a terminat la 5 ani după moartea sultanului. Poarta este acum folosită ca galerie de artă și meșteșuguri. Aceasta este prima poartă între Medina și Centrul Imperial.
Acest orășel, cum bine i-am spus, este mult mai mic și mai liniștit decît marele său vecin, Fes. Din acest motiv el se află din punct de vedere turistic într-un con de umbra, primind mai puțini turiști decît ar merita. Sultanul Moulay Ismail este arhitectul și constructorul Meknes-ului. Rămășițele celor trei rînduri de ziduri de apărare incorporate foarte ingenios în rețeaua de drumuri a orașului ne demonstrează cît de important a fost orașul odinioară. Mormîntul regelui se află în mijlocul a ceea ce a rămas din orașul imperial mărginit de un imens siloz de grîne, de frumoasa Bab El Mansour cu care nici măcar poarta din Fez nu se poate compara și Palatul El Hedim.
Am oprit autocarul și, fiindcă ajunsesem prea repede pentru ora la care era stabilită masa, am pornit cu ghidul într-o mică plimbare prin oraș. Cartierul în care eram ne amintea foarte tare de Alfama, cartierul arăbesc din Lisabona. Străduțele înguste, casele vopsite în albastru, poarta Bab Mansour – tot atîtea locuri superbe pe unde ne-am plimbat. Poarta Bab Mansour a fost finalizată în 1732 și este considerată cea mai frumoasă poartă din Maroc. Sultanul Moulay Ismail a creat aici un oraș medieval superb, unde zidurile încă stau în picioare redînd superba atmosferă de odinioară.
Cînd s-a apropiat ora mesei ne-am dus spre restaurant. Ei bine, drumul nu mi-a plăcut foarte tare. Străzile înguste și nu foarte îngrijite pe care ne deplasam, marocanii în gealabii lungi albe nu mi-au dat o senzație de siguranță foarte ridicată așa încît începusem să-mi fac griji pentru cum va fi restaurantul. Cînd ne-am oprit în fața unei clădiri cu o fațadă nu foarte îngrijită am zis că s-a terminat cu liniștea mea. Am intrat în restaurant și, ca în poveștile Șeherezadei, totul s-a schimbat brusc: aer condiționat, marmură sculptată cu dantelării, mozaic, policandre lucitoare, chelneri îmbrăcați regulamentar, totul absolut normal. Am luat loc la mese și chelnerii au apărut plutind ușor cu tăvile încărcate de mîncare, turnînd ceai de mentă în cascade lungi, totul absolut minunat. Probabil vă întrebați ce am mîncat. Îmi amintesc cu certitudine de Tajine, un fel de mîncare marocană ușor de gătit, aparent nepretențios și care dă frîu liber imaginației în privința combinațiilor de ingrediente. O tocană exotică cu care sigur v-ați impresiona familia și prietenii. Tajine sau tagine se găsește în bucătăriile din Africa de Nord, Algeria, Maroc si Tunisia. Numele felului de mîncare vine de la oala specială din lut în care se gătește. Carnea folosită nu trebuie să fie prea pretențioasă, pot fi folosite bucățele de carne de miel, pui, porc sau vită, se poate folosi și pește sau carne tocată (chiftele). Marocanii folosesc foarte mult carnea de miel sau de pui și o combină cu o varietate de ingrediente: măsline, gutui, mere, pere, caise, stafide, prune, curmale, nuci, alături de lămîi proaspete, cu sau fără miere, cu sau fără mirodenii. Condimentele tradiționale folosite pentru tajine sînt scorțișoara, șofranul, ghimbirul, turmericul, chimion, paprika, piperul. Alte ingrediente mai pot fi: legume, rădăcinoase, se poate da și o aromă mediteraneană, franțuzească, există suficientă libertate în combinații, astfel încît să mulțumească toate gusturile. Tajine se poate prepara și doar din legume, nu este o rețetă tipică, dar pentru vegetarieni sau pentru cei care țin post poate fi o alegere bună. A fost o mîncare foarte bună și atmosfera de asemenea a fost deosebită. Am discutat cu turiștii cu care stăteam la masă, cum se face în astfel de ocazii ca să te apropii și să stabilești relațiile necesare unui climat favorabil excursiei.
Spre seară am ajuns la Fes, este al doilea oraș ca număr de locuitori din Maroc, după Casablanca. Fez este situat la o intersecție de drumuri importante din Maroc și este înconjurat de dealuri, iar prin oraș curge rîul omonim.
Orașul a fost înființat sau descălecat, cum am spune noi, de către Idris I prin anul 789 d.Chr. După moartea lui, stăpînirea sa s-a împărțit între fiii săi, apoi a fost cucerit și abandonat de mai multe imperii, pînă în Secolul al XI-lea, cînd dinastia Almoravizilor a reunit cele două zone și a reconstruit orașul ce a căpătat renume pentru școlile religioase și comerț. În epoca Merinizilor, Fes a devenit capitală a Marocului. Multe școli, instituții dar și frumoasele porți ale orașului au fost construite în acea perioadă. Aceste clădiri sînt considerate simboluri ale stilurilor maure și marocane de arhitectură.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN