MÎNĂSTIREA IERONIMILOR (2)
Odată cu recîștigarea independenței de către portughezi contra Spaniei, mînăstirea își recîștigă importanța de odinioară devenind loc de înmormîntare pentru familia regală portugheză. Patru din copii regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei, Cardinalul Henrique îngropat în transept, pe 29 septembrie 1855, au fost înhumate aici.
Cutremurul din 1755 nu a avariat foarte tare clădirea mînăstirii. Pe 28 decembrie 1833 lăcașul a trecut în proprietatea statului pentru a servi ca biserică civilă. În aceste condiții multe din obiectele de artă au trecut în proprietatea casei regale sau au fost pierdute ori deteriorate. În anul 1860 începe o altă compleă restaurare, iar pentru a sărbători, în 1898, 400 de ani de la sosirea lui Vasco da Gama în India, s-a decis restaurarea mormîntului exploratorului în 1894. Mormintele lui Vasco da Gama și al lui Louis Camoes, poetul portughez, au fost amplasate în capela sudică. La mînăstire s-au mai făcut modificări pînă în anul 1940, iar în 1951 Oscar Carmona, președintele țării, este înmormîntat în Sala del capitulo. În 1966 vor fi transportate la Panteonul Național, unde sînt îngropați alți președinți sau eroi literari ai țării.
De aici plecăm la aeroport și începem aventura îmbarcării spre Maroc. Spun aventură fiindcă așa a fost. Mai întîi, pornesc să identific ghișeele pentru check-in, unde trebuia să ne prezentăm. Intru în sala respectivă și văd cozi imense. Ca orice român descurcăreț, mi se pare că identific un spațiu liber între cozi și mă înfig cu tot grupul după mine spre un ghișeu. În cîteva secunde, apar de niciunde niște domni de la pază, care mă iau la rost pe motiv că tai coada! Îi explic că sîntem 18 oameni în grup și că am crezut că acolo e coada. S-a lămurit repede și foarte amabil a deschis un ghișeu doar pentru noi, așa că în 20 de minute am trimis bagajele la cală și am trecut în zona de duty-free. Cum pe bilete scria că pînă la ora de plecare a avionului mai erau 90 de minute, s-au împrăștiat care încotro prin magazine, urmînd să ne vedem cu toții la terminal cu 20 de minute înainte de zbor. Ajung cu vreo 6 turiști din grup la poartă și merg să mă asigur că ora de plecare e cea corectă. Mă uit pe afișajele electronice și să cad din picioare! Toate afișau zborul nostru spre Casablanca cu plecare în 40 de minute! M-am îndreptat tremurînd spre un ghișeu al unei porți de îmbarcare să întreb ce se întîmplă. Femeia, foarte amabilă, verifică prin calculatoarele ei, merge cu mine la un tablou de afișaj, se uită și decretează: „Ora de pe biletul dvs. e greșită, îmbarcarea începe în 25 de minute!”. Am scos din buzunar lista turiștilor, unde aveam și numerele lor de telefon și am început să îi sun pe fiecare rugîndu-i să vină urgent la poarta de îmbarcare! În 15 minute tot grupul era prezent și gata de plecare, doar că la poarta noastră încă nu apăruse nimeni și mai erau 10 minute pînă să înceapă îmbarcarea. A apărut o domniță, m-am dus la ea zîmbitor nevoie mare spunîndu-i că vrem să începem procedurile. S-a uitat la mine ca la un nebun și mi-a comunicat, după ce mi-a studiat biletul, că îmbarcarea începe la ora înscrisă pe acesta! Cu ultimele puteri i-am spus că tocmai a făcut o glumă proastă și că, dacă ceea ce spune este adevărat, voi avea belele mari pentru că tocmai ce îmi scosesem turiștii aproape cu forța din duty-free din cauza sistemelor lor de doi bani. Mi-a zîmbit profesional și a început să-și butoneze calculatorul. M-am scărpinat în cap, de parcă ar fi ajutat cu ceva, și m-am dus către turiști să le spun că i-am adus degeaba pînă acolo. Au fost consternați, însă majoritatea au înțeles. După vreo 45 de minute a început îmbarcarea și ne-am dus cu toții la autobuzul care urma să ne ducă la avion. Cînd am ajuns, o doamnă m-a întrebat mirată dacă acela era avionul. Da, acela era, doar că semăna cu un autocar cu aripi, fiindcă avea doar 40 de locuri! Ne-am urcat într-o înghesuială de nedescris și am luat loc pe scaunele micuțe și strîmte!
Zborul a fost superb, pentru că am călătorit la mică altitudine și astfel am putut vedea conturul Europei ca pe hartă și apoi țărmul african, atunci cînd ne-am apropiat.
Aterizarea pe pămîntul Africii a fost extrem de lină. Am aterizat pe aeroportul din Casablanca. Ne-am coborît din micul nostru avion ducîndu-ne spre zona de verificare a pașapoartelor. Aici era coadă și, desigur, arabii care erau în Ramadan nu se grăbeau foarte tare. Ne-am completat formele de intrare în țara gazdă, am primit viza pe pașaport și am pornit cu toții voioși spre banda de bagaje. Am stat ceva pînă le-am cules pe toate și am dat să plecăm, cînd o doamnă din grup vine și-mi spune că bagajul său nu a apărut. Oprește tot grupul, du-te la reclamații, completează formele, primește asigurările că vor trimite bagajul pe urma noastră imediat ce va apărea și ieșim din aeroport. Ghidul ne aștepta, fiindcă vorbisem cu el deja la telefon despre situația apărută. Ne-am salutat și ne-am îndreptat spre autocar, de unde urma să ne deplasăm spre Rabat, unde trebuia să dormim în prima noapte. Era după amiază tîrziu, dar cînd am ieșit din aeroport am simțit familiara, de acum, gheară a căldurii care mă întîmpinase și la Lisabona, luîndu-mă parcă de gît. L-am întrebat pe Mukhtar, ghidul nostru, dacă știe ce temperatură este afară. Mi-a răspuns că erau 42 de grade Celsius. „Dacă
vă grăbeați cu o săptămînă, a continuat el, ați fi prins 50 de grade”. „Da, cred că ar fi fost o experiență unică”, i-am răspuns zîmbindu-i cu buzele deja uscate.
Ne-am urcat cu toții în autocar, unde ne așteptau șoferul și un ajutor. Au încărcat bagajele și am plecat. Pe drum, Mukhtar ne-a zis cîteva vorbe despre Maroc și apoi ne-a lăsat în pace să ne adaptăm la temperatură fiindcă, deși autocarul avea aer condiționat, făcea cu greu față cuptorului prin care se deplasa.
Încă de la plecarea din aeroport, l-am întrebat pe ghidul local în cît timp vom ajunge la hotel. Mi-a răspuns că în aproximativ 90 de minute. Culmea e că după 30 de minute de mers, tot 90 de minute mai aveam. Eu înțelegeam că mă aflam în țara unor drept credincioși musulmani, dar chiar așa să se depărteze Rabat-ul de noi ca Mecca din poezia lui Macedonski, era prea mult pentru mine la ora aia.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN