Cu cîteva luni în urmă, a plecat din această lume sublima balerină Maia Pliseţkaia, la vîrsta de 90 de ani, dar ea s-a înscris, pentru totdeauna, în trioul de aur al dansului clasic, din patria nefericitului Puşkin, alături de nemuritorii Ulanova şi Nijinski. Cei 3 tulburători artişti s-au identificat cu aforismul generat de mioriticul Lucian Blaga, conform căruia „dansul este un autograf al lui Dumnezeu“. În anul 1964, am cunoscut-o, la Moscova, pe Maia Pliseţkaia, în cadrul Uniunii Compozitorilor din Uniunea Sovietică, unde, într-un cenaclu mişcător, am prezentat înregistrările cu lucrările componistice ,,Concert pentru orchestră“, tălmăcit de tulburătoarea Filarmonică din Budapesta, şi ,,Sonata pentru două violoncele“, interpretată de celiştii de talie mondială Vladimir Orlov şi Radu Aldulescu. În acea zi, distinsul compozitor sovietic Şcedrin – soţul măiestrei dansatoare, care le-a înfăţişat melomanilor cele două lucrări ale mele – m-a recomandat distinsei balerine, spunîndu-i: „Draga mea Maia, Doru Popovici este un creator postexpresionist din România, cu succese apreciabile în Franţa şi în Germania Federală. Este un autentic compozitor, un profund muzicolog şi scriitor, care a scris, cu o forţă emoţională, despre cultura rusă, despre Sfîntul Rubliov şi despre Musorgski, Scriabin, Şostakovici, Prokofiev şi Stravinski. Totodată, Doru Popovici a conceput impresionante eseuri închinate lui Dostoievski şi Tolstoi, precum şi fascinanţilor interpreţi Oistrah, Richter, Mravinski şi Rostropovici. Dînsul mi-a spus, cu o puritate adolescentină, că «Rusia se mărgineşte sus, departe, la înălţimi greu de abordat, cu Bunul şi Omniprezentul Dumnezeu»“. Revenind la Maia Pliseţkaia, pot spune că am avut acea „brâncuşiană bucurie curată“, în virtutea căreia divina exponentă a dansului clasic m-a „narcotizat“, precum Orpheu pădurile milenare, în geniala compoziţie „Romeo şi Julieta“, de Serghei Prokofiev. În jurnalul meu, după acest spectacol, am consemnat următoarele: ,,Statuara Maia, parcă desprinsă dintr-un tablou de Repin, m-a convins că există mult adevăr în volumul «Axiome, maxime şi cugetări», conceput de sculptorul-poet Pavel Mercescu, cel care a subliniat: «Omul este ruina lui Dumnezeu pe Pămînt, dar noi ştim că omul este o lumină pentru locuitorii Pămîntului. Viaţa este un foc, pe care trebuie să-l ţii, în mînă, chiar dacă arzi. Cel ce arde, ca o flacără, îi călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric. Cine nu are Dumnezeu, nu are cine să-l ierte»“.O, Maia Pliseţkaia! În mine, adesea, se cîntă despre tine, încît îmi vine a „melodia“, pe notele atît de muzicale, pe care le-am adîncit cînd am fost adolescent şi am luat Sfînta cuminecătură. Iată christicele îngemănări de eufonii orphice: „Toate în Rusia devin minciuni, numai Dumnezeu şi trioul alcătuit din Ulanova, Nijinski şi Pliseţkaia rămîn adevăruri sacre“. Închei cu un gînd dedicat ţie, adorată Maia: „Eu atunci te voi uita, cînd nu se vor mai arăta fluviile, munţii şi stelele, lîngă leagăn mamele, la mormînt icoanele“.

DORU POPOVICI