De cînd m-am izolat aici, la Mălăieni, aflu mai tîrziu lucruri care se petrec la București. Cum ar fi, bunăoară, moartea lui Gheorghe Berceanu, fostul nostru campion olimpic, mondial, european și național la lupte greco-romane, categoria 48 kg., eveniment trist întîmplat anul trecut.
Nu știam de ce tot apărea pe YouTube, participînd, prin țară, la unele ședințe de antrenament alături de alți mari campioni olimpici și mondiali de lupte greco-romane, precum Ion Cernea, Ion Baciu sau Ștefan Rusu.
Gheorghe Berceanu se născuse în 1949 într-un sat de lîngă Craiova și, fiind cel mai mic într-o familie cu trei băieți, tatăl lui a hotărît să-l învețe croitoria și să rămînă în casa părintească. Așa a fost, pînă de curînd, obiceiul la români: mezinul rămînea în casa părintească (,,Casa părintească nu se vinde”, cum sună un cîntec popular românesc) și avea grijă de părinți pînă nu vor mai putea să muncească. Iar ceilalți frați nu ridicau nici o pretenție la moștenire.
Era mărunțel Gheorghe Berceanu, puțin peste un metru și jumătate, dar clădit zdravăn, și neplăcîndu-i să dea colea cu acul, s-a dus la Craiova și s-a înscris la școala profesională de electricieni de pe lîngă Uzina ,,Electroputere”. Și fiindcă avea multă energie și timp liber, decît să se apuce de băutură și de alte drăcii, s-a apucat de fotbal. Dar, văzîndu-l așa de prizărit, antrenorul l-a trimis la secția de lupte a uzinei unde, peste un an, a și ieșit campion național la juniori.
Cînd a fost să plece militar, antrenorii, care întrevăzuseră în el un mare campion, l-au trimis să facă lupte la clubul Steaua din București. Neavînd răbdare să aștepte, peste un alt an, avea să cîștige primul titlu de campion național de seniori și să intre în vederile antrenorilor de la Lotul Național.
Performanțele sportive ale luptătorului de greco-romane Gheorghe Berceanu au fost uluitoare într-un timp foarte scurt și, firesc, răsplătite cum se cuvine cu medalii, cupe, diplome, dar și cu bani, atît în țară, unde nu mai avea rivali la categoria sa, cît și în străinătate. În 1972, cînd a ieșit campion olimpic la München, la întoarcerea în țară, a primit o Dacia-1300. Cei de pe locul doi, o Škoda, iar cei de pe locul trei, un Trabant. Și fiind sportiv fruntaș la Steaua, fusese avansat ofițer, în paralel cu completarea studiilor liceale și mai apoi cu cele universitare, ca student la Institutul de Educație Fizică și Sport. În felul acesta, a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului. Îl cunoșteam de la televizor și din ziare, care îi ridicau în slăvi performanțele sportive.
Ajunsese să fie supranumit Hercule de buzunar. N-am intrat niciodată într-o sală de lupte și n-am participat la vreo gală de acest fel. În schimb, am fost la mai multe gale de box, în Sala Giulești, la Polivalentă, cînd cu Centura de Aur, la Circ sau pe Patinoarul ,,Flamaropol”, unde totul mi se părea extrem de spectaculos, măcar că nu dădusem niciodată cu pumnul. Pe la începutul anilor ’80, într-o iarnă, am stat față-n față cu luptătorul Gheorghe Berceanu la peronul liniei a 14-a din Gara de Nord. De fapt, am trecut unul pe lîngă altul. El, înfoiat ca un curcan, în uniforma lui nouă-nouță de locotenent-colonel, dar atît de piticanie, cu cizmele, șapca și mantaua ca de copil. Iar mie nu-mi venea să cred că un astfel de omuleț putea să fie spaima luptătorilor pe la Olimpiade și Mondiale. De fapt, se preumbla prin fața vitrinei unui magazin de lîngă fosta Mesagerie și se admira. Era precum Ionel dintr-o schiță de Caragiale, dar acela era un copil îmbrăcat în uniformă de maioraș de roșiori, grăsun și obraznic cu musafirii. Cînd i-am adus aminte de scena aceasta, Gheorghe Berceanu a izbucnit în rîs. Tocmai își condusese soția la trenul de Constanța. Pleca să-și facă băile de nămol la Sanatoriul din Eforie Sud. Trenul plecase aproape gol și nu mai rămăsese nimeni pe peron. „Dar nu-mi amintesc de tine, cum erai îmbrăcat în acea zi?“. Am dat din mînă a lehamite, laissez faire, laissez passer, și ne-am continuat discuția pe alte teme. Cu o zi înainte mai primise o stea și se gîndea că dacă mai ieșea o dată campion mondial, ajungea colonel plin.
Multe dintre trofeele care i-au răsplătit victoriile lui Gheorghe Berceanu se găsesc și azi la el acasă, într-un bloc vizavi de Piața Norilor, lîngă Parcul Tineretului, dar și la Muzeul Sportului Românesc. Dar destule s-au pierdut cine mai știe pe unde, ori de cîte ori muzeul și-a tot schimbat domiciliul, sau i-au fost furate în nădejdea că mulți s-ar pricopsi din aurul cu care au fost suflate.
Puțină lume știe că Gheorghe Berceanu era membru de vază al PRM, alături de alți foști luptători de frunte, precum Ion Cernea (soțul Irinei Loghin, deputat și senator PRM), Ion Baciu, Ștefan Rusu, Dumitru Pîrvulescu, medaliați olimpici și mondiali, și atîția alți sportivi. Pe o listă întocmită de Vadim cu mîna lui în data de 20 septembrie 2014, Gheorghe Berceanu figura pe poziția 28, ca membru în Consiliul Național, al doilea organ de conducere al PRM. După moartea Tribunului, promovase ca membru în Biroul Permanent, condus de generalul (r) Emil Străinu, la poziția 20, ca secretar executiv și cu dreptul de a candida la alegerile parlamentare apropiate. Dar n-a fost să fie... Eu, ca membru PRM de rînd, deșcă, soldat prost, nu figuram nicăieri, nici colo, nici dincolo. Revenind la regretatul Gheorghe Berceanu, consider că ar trebui să se mai știe că, în anul 2000, cînd PRM luase 23% pe țară și ar fi trebuit să fie admis la o guvernare bicefală împreună cu PSD, Gheorghe Berceanu fusese propus ca ministru al Sporturilor. Dar, cum se știe, la ordinul străinătății, coaliția de tip mafiot PSD-CDR-UDMR, care îi furase lui Vadim dreptul cîștigat prin vot de a fi numit președinte al României, acea coaliție îl somase pe Adrian Năstase, abia numit prim-ministru, să nu accepte PRM la guvernare, iar PSD, deși în minoritate, să guverneze țara fără pericolul de a fi răsturnat printr-o moțiune de neîncredere.
Vadim îl iubea sincer pe Gheorghe Berceanu și ca sportiv, și ca om, între altele, și pentru că se exprima fluent și elegant, semn al multor lecturi literare la bază.
În încheiere, mai am o amintire cu Gheorghe  Berceanu. Era vecin în cartier și cu marele portar Carol Haidu de la Steaua și de la Echipa Națională. Sînteți prieteni?, l-am întrebat. Ne  salutăm doar, nu sîntem prieteni. El are doi metri, iar eu sînt cum sînt. Plus că am grad mai mare. Eu am stat cu capul ridicat și am lăcrimat doar cînd mi s-a cîntat Imnul Național și mi s-a ridicat pe cel mai înalt catarg Drapelul Tricolor. Și, bine că n-am uitat: în 1972, după Olimpiadă, cînd tot lotul olimpic a fost primit de președintele Ceaușescu, care ne-a felicitat pentru rezultatele obținute, am fost singurul medaliat pe care l-a îmbrățișat. Și asta nu se uită...
* * *
Mai ține minte cineva scena aceea?...
Mai ține minte cineva scena aceea neverosimilă cu abia înscăunatul președinte Iohannis, petrecută la Iași pe 24 ianuarie 2015, de Ziua Unirii? Cînd Haplea apăruse în public cu ditamai căciuloiu croit dintr-o oaie întreagă și cu un rînjet sinistru ca de un rottweiler flămînd? La fel se întîmplase și cînd pusese piciorul în Primăria din Sibiu, coborînd dintr-un jaf de Dacie-1300, mîncată de rugină, cum aveau toți profesorașii din preuniversitar, și după 3 mandate la rînd, plecase la Cotroceni cu mai multe Merțane și Bemveuri la subțioară.
Dar acest aspect n-ar fi fost prea grav, dacă, scăpat din marcajul oamenilor generalului Pahonțu, un răzeș mai okoș nu s-ar fi apropiat de el să-l ia la întrebări:
– Bine, bă Iohannise, ai ajuns sluga americanilor?...
– Dar ce voiai, să ajung sluga rușilor?...
Poate că dialogul ar mai fi continuat, căci menirea unui președinte nu e să fie sluga cuiva, dacă un sepepist nu l-ar fi scos pe individ din cadru. În realitate, scena aceasta fusese pritocită în laboratoarele SRI și urmărea ca, prin transfigurare, să ne deschidă ochii asupra misiunii pe care Iohannis o avea de îndeplinit de-a lungul celor două cincinale care-l așteptau la Cotroceni. Dar avanpremiera spectacolului de la Iași se dăduse, cu cîteva zile în urmă, la TVR, cînd Iohannis se căznea să ne explice cum se poate ca un mediocru profesoraș de provincie poate agonisi o avere uriașă numai din meditații. Desigur, dacă are noroc. Iar acum, cînd mai are doar un an de domnie, se poate lăuda că și-a îndeplinit misiunea cu care fusese parașutat aici, dovadă aservirea totală a României în fața celor trei forțe ale Răului: SUA, UE și NATO, care ne-au jefuit resursele naturale, ruinîndu-ne economia națională, ne-au obligat să ne îndatorăm miliarde, oferindu-ne la schimb baze militare și trupe de ocupație, violență, droguri, corupție ca la balamuc și perversiuni.
Mă bate gîndul...
Mă bate gîndul să scriu scenariul unui film cu și despre Klaus Iohannis, pe care doar unicul Mircea Daneliuc mai poate să-l regizeze. Dar mai repede, că, uite, mîine-poimîine, face și el 80 de ani, precum Stere Gulea cu ,,Moromeții” lui.
Cine-l va juca pe Iohannis? Nu-i greu de găsit actorul cu moaca lui comună de provincial adus în Gara de Nord și lăsat acolo, să se rătăcească. Deja, nu demult, într-o emisiune satirică la televizor, s-a găsit actorul, mai interesant decît ștersul și gîngavul servitor de casă mare, care are, la rîndu-i, și el servitori. Un personaj de operetă, cu solemnitatea lui neadecvată, răzbunător și caraghios.
N-am să uit prima scenă a filmului ,,Mihai Viteazul”, capodopera lui Sergiu Nicolaescu, de altfel cam singura, dacă nu ne-am gîndi și la ,,Ciuleandra”, dar acolo meritul principal îi revine mai mult lui Liviu Rebreanu, autorul unei scrieri de analiză psihologică. Filmul cu Mihai Viteazul începe cu sfîrșitul bătăliei de la Călugăreni, cu un ostaș valah, care se prăbușește în apa Neajlovului mai apucînd să strige: ,,Am învins!”... În versiunea mea, cam așa ar trebui să fie și începutul acestui film: cu un Iohannis intrînd plin de morgă pe poarta Cotrocenilor, neapărat într-un costum alb și cu papion negru, iar în urma lui, deja celebrul Ceaușescu strigînd, dar fără să apară în cadru, așa cum numai Istoria mai poate să nenorocească pe cineva: ,,Bă, turistule, ai mai venit și tu pe la serviciu?!...”.
Filmul meu nici nu ar costa prea mult, deoarece la gîngăveala și frica lui Iohannis de a vorbi în public, nici n-ar mai fi nevoie să plătești un specialist în dialoguri.
PAUL SUDITU