În subcapitolul „Adrian Păunescu“, din capitolul I, „Roşu, alb, verde“, al volumului de proză în versuri satirizate, „Antena 3 e aici“ (2015), autoarea Liliana Tetelea se prezintă ca un scriitor profesionist, cu o carieră literară bogată pe segmentul memorialistic: „Imediat după naştere, conform tradiţiei, naşa mea m-a închinat la icoana sfîntă, STELA. Tatei nu i-a plăcut, spunînd că e nume de vită. Mamei i-a plăcut LETIŢIA, iar bunicul, pînă la Primărie, unde trebuia declarată naşterea, a uitat numele dat de mama şi m-a botezat Lucreţia. Nu mi-a plăcut numele meu, şi nimeni nu-mi spune pe nume. Eram Cheţi, Luci, Tiţi, Lili. Pe ultimul l-am adoptat, şi nimeni, în afară de oficiali, nu cunosc prenumele meu real. De altfel, toate cele şapte cărţi pe care le-am scris şi publicat, dintr-un impuls inexplicabil, le-am semnat cu numele Liliana. Poate pentru terminaţia ANA, așa cum mi-ar fi plăcut să mă cheme”.

Credem că alegerea a fost una bună, iar numele acesta pare a-i fi fost predestinat pentru cariera sa de scriitoare, cu reale calități artistice, care își află sursele de inspirație în lucrurile ce ţin de noi, oamenii, care trăim solidari sau nu, necăjiţi de nedreptăţile ce se fac în ţara asta, de mai bine de trei decenii de capitalism, de vrajbă şi ură între semeni. Multe din scrierile sale sînt de atitudine socială şi se regăsesc publicate în paginile cărţilor sale, iar cele realizate în ultimii 5 ani au primit botezul plumbului tipografic în paginile revistei „România Mare“, la rubrica „Balsamuri spirituale“, care a consacrat-o în peisajul nostru jurnalistic. În lumina adevărului, ca date privind evoluția ei literară, Liliana Tetelea a dorit să se prezinte singură, fără a lăsa pe seama altcuiva această ingrată sarcină. Nici un scriitor nu îşi cunoaşte mai bine traiectoria vieţii, cine este, de unde vine şi ce hram a purtat pe această lume decît el... Sînt cazuri de scriitori care nu au lăsat mărturii despre ei, rămînînd ca posteritatea să brodeze pe seama lor. E o altă poveste... sînt destui din această categorie. Nu e cazul Lilianei Tetelea. În scrierile sale se simte esența scriitorului exigent, gata de a povesti despre tot ce i se pare demn de interes, într-o limbă poetică, bogată în metafore... Viaţa ei fiind o metaforă, plină de lumină şi căldură, chiar dacă, aşa cum scrie în conţinutul cărţii amintite, este contemporană cu fel şi fel de personaje bizare care, din 1989 încoace, sînt nelipsite de pe scaunul puterii... Rezultatul muncii lor se vede: o ţară cu o economie anemică, o cultură precară, şi în care sănătatea românului este tot mai şubredă.

În scrierile Lilianei Tetelea vom găsi dorinţa de a vorbi despre teme care îi stau la îndemînă, despre sine şi despre cei pe care i-a cunoscut. Ea își aduce aminte cu pioşenie de toți acești oameni, descriindu-i în fraze antrenante, din care răzbat sentimente, emoții profund umane. Sînt destule personaje de felul acesta care au avut un rol deosebit în viaţa sa, colegi de serviciu, rude, prieteni, mai ales soţul, la care adesea face referire: „Căsnicia mea a fost de excepţie, soţul meu, ca director, foarte mulţi ani, în Ministerul Energiei Electrice, a muncit cinstit, «nu s-a mînjit» - a plecat sărac dar curat“. Şi, continuă autoarea, cu mulţumirea că a trăit alături de soţul său în iubire, stimă şi respect reciproc, şi nu din interes material, cum vedem că se întîmplă în cazul multor familii de români azi: „Şi la ce folosesc banii - ochiul Dracului - cînd în final ajungem în mormînt, un pumn de pămînt“. Pentru a contrabalansa cele relatate, autoarea vine şi cu un exemplu de personaj din zilele noastre, milionar în euro, avere obţinută din furtul petrolului acestei Românii, pusă pe butuci de mulţi alţi oligarhi asemenea lui: „Sfîrşit de august 2014; este şi sfîrşitul celui mai bogt român, arhitectul Dinu Patriciu. În curînd, va fi doar un pumn de pămînt. Bogăţia nu înseamnă fericire, iar domnia sa, de prea multă muncă, (n.n. - şi din cauza avariţiei de a strînge cît mai mulţi bani) şi-a ruinat sănătatea“. Reprezentativ pentru biografia autoarei este capitolul 1, intitulat „Roşu, alb, verde“, care se întinde pe paisprezee pagini, scrise cu pasiunea ardentă a scriitorului frămîntat în eul său, de a reda cu lux de amănunte trăirile de la venirea sa pe lume pînă în prezent, cînd a atins pragul profesionistului în arta scrisului său. Nu ştim dacă a mai facut-o şi cu altă ocazie, dar din ceea ce ne prezintă acum, se poate afirma că ne aflăm în faţa unui scriitor talentat, adeseori „satirizînd“ pe anumite teme, cu simţ artistic, făcîndu-se responsabilă de dogoarea cu care își mînuiește condeiul, pe care nu o iroseşte în zadar: „La o vîrstă foarte fragedă, în trenul destinului, am urcat într-un marfar descoperit, într-o noapte de catifea, cînd stea lîngă stea pîlpîia. Harta cerului nefiind poluată, Cloşca cu pui, Steaua Polară, Carul Mare şi Carul Mic îşi etalau splendoarea, în toată strălucirea lor. În vagonul mare, descoperit, deşi ne aflam în luna lui Cuptor, aerul era cam rece, şi m-am înghesuit în braţele mamei, alături de sora mea. În vagon eram doar noi şi un singur călător care, milos din fire, ne-a dat pîine cu slănină pentru a ne încălzi, învelindu-ne cu o pătură de lînă. Trenul ne ducea acolo unde nu ştiam că, din întregul «ritual» universal, o să răsară, reînviată, vechea noastră ţară. Martirii suferinţei româneşti vor rămîne doar în ISTORIE şi în poveşti: «Ardeal, Ardeal, Horia, Cloşca şi Crişan»“.

Este doar o parte a stării de creație a scriitoarei, care scrie fără patimă sau intenția de a stîrni controverse, ci pune în fața cititorului, ca într-o oglindă a timpului, două epoci din istoria României, lăsînd concluzia la latitudinea fiecăruia. Scopul scrierilor sale este nu de a nemuri minciuna, pungăşia, ci de a prezenta realitatea de ieri și de azi, fără părtinire, de pe poziţia omului independent, neînregimentat politic. Ea încearcă să aducă informații istorice mai ales în folosul celor din generaţia tînără, cîţi or mai fi citind, arătînd cum au stat lucrurile în timpul celor două războaie mondiale, unde aceiaşi actori au contribuit la realizarea unui film sîngeros, în care au murit mii de soldaţi români, mulți neştiutori de carte, pentru credinţa lor în dăinuirea nației și pentru apărarea pămîntului strămoşesc. Şi scrie autoarea, după o documentare straşnică: „Şi în primul război mondial, şi în al doilea, România a avut o contribuţie decisivă la soarta războiului. Ocupaţia germană s-a stabilit în Transilvania, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. A fost creat Marele Stat Major Economic al Comandamentului German, cea mai importantă misiune a sa fiind exploatarea economică în folosul Germaniei.

În concluzie, au profitat toţi «invadatorii». Ne-au sărăcit. În lucrarea «Introducere în istoria economică a României» (Victor Axenciuc) se arată că germanii au luat:

- 57.000 de tone maşini, metale şi alte materiale rezultate din demolarea fabricilor şi instalaţiilor, pe care le-au expediat în Germania;

- 1.140.000 de tone produse petroliere;

- 200.000 de tone de lemn de construcţii;

- 2.162.000 tone de cereale, furaje etc;

- 86.000 de vite mari, porci, capre, oi. La acest jaf se adaugă cheltuielile de întreţinere a armatelor, care în doi ani de ocupaţie «au înghiţit» avuţia tării.

Dacă e să ne amintim de Tezaurul României, transferat în Rusia la 14 decembrie 1916 şi «îngropat» acolo pentru vecie, ne dăm seama cît de jefuită a fost ţara noastră. Suma totală a valorilor depuse la Moscova a depăşit 9 miliarde de lei, respectiv, 1,7 miliarde de dolari (1917), fără a fi putut evalua obiectele de artă, tablourile, bijuteriile Reginei Maria, valorile de artă medievală şi modernă, laice şi religioase ale mînăstirilor din Moldova si Muntenia. O contribuţie deosebită în luarea hotărîrilor a avut-o Nicolae Titulescu, ministrul Finanţelor, care a semnat un protocol cu ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell, cu C. Nacu şi generalul Constantinescu. După opinia mai marilor vremii, N. Titulescu era francmason, socotindu-și ţara ca o trambulină de care s-a folosit pentru a fi proiectat în politica internaţională şi, în «goana disperată după un ciolan suculent, N. Titulescu a sărit dintr-o barcă în alta, după cum se întrezăreau perspectivele». Gîndirea mea - limitată - mereu şi-a pus întrebarea: În ţara noastră chiar nu aveam ascunzători sigure pentru valori? Munţi, peşteri etc.? De ce a trebuit să le facem cadou? Nu voi înţelege niciodată, cum nu am înţeles de ce ne-a trebuit «os domnesc» din alt neam, neavînd nimic în comun cu națiunea noastră“.

Spre fericirea şi luminarea românilor, iată că printre noi mai sînt oameni curajoşi, demni, care umblă cu simţ de răspundere în lada colbuită a istoriei şi scot la lumina plumbului tipografic lucruri esenţiale de ştiut, prin reactualizarea lor în Memoria Timpului. Pe de altă parte, Liliana Tetela face literatură nu pentru sufletul ei, cum s-ar spune, ci vrea ca vocea ei să fie auzită în numele poporului român, ca fiică a acestui neam, cu o judecată dreaptă pentru ceea ce a fost regimul comunist şi preşedintele României de atunci, Nicolae Ceausescu. Ea aminește, ca martor al acelor vremuri, de o perioadă de intensă înfrumuseţare a ţării în toate sectoarele de activitate - social, economic, cultural -, nicidecum o epocă de tristă amintire, cum ni se tot spune, pentru a abate atenţia populaţiei de la ceea ce a fost bine, manipulînd-o în favoarea unor grupuri de interese bine organizate. Timpul îi va da sau nu dreptate, dar scrierile sale sînt de pe acum mărturii veridice în recunoașterea măreției acestui popor, prin credinţa în Dumnezeu şi hărnicia milenară.

În cărţile sale, Liliana Tetelea tocmai acest lucru îl face, din conştiinţa omului public față de sine și de cei cărora li se adresează, conştientizînd riscurile la care se expune... Dar scriitorii cu vocaţia cernelei în sînge nu se tem şi nici nu se lasă manipulaţi. Avem ca exemple pe Tudor Arghezi şi Corneliu Vadim Tudor. Păstrînd proporțiile, Liliana Tetelea, la altă dimensiune, face cuvintele să strălucească întru iubire, dragoste, dreptate, prin felul dinamic al scrisului său, ancorat în puterea adevărului. Harul pe care îl are o înalţă la un grad de spiritualitate aparte. Scrisul ei este spiritual!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“