1 ianuarie 1990. An Nou, bine ai venit! Ce ne vei aduce oare? Unde vor fi toţi ai noştri la sfîrşitul tău? Cam aşa obişnuia mama să scrie pe calendare la început de an. Ce înfricoşător sună, totuşi, cifra asta: 1990! Are ceva gigantic şi tenebros, o rezonanţă necunoscută. Parcă mai ieri vorbeam de Beatles în curtea Liceului Bălcescu, în 1963. Parcă mai ieri mă îndrăgosteam de o colegă de Facultate, în practica de vară, la Piteşti. Îmi apăruse un mic grupaj de versuri în „Luceafărul“ şi eram tare mîndru, pe cînd ea mă ţinea de mijloc, îmi cînta „Retiens la nuit“ al lui Aznavour, îmi recita versuri de Blaga şi-mi colora existenţa cu ochii ei albaştri şi rochiţa de imprimeuri cu cireşe coapte, dar oh, Doamne, cînd s-au întîmplat toate astea? Acum am păr alb, însă, ce ciudat, inima mi-a rămas de copil. Îmi aduc aminte ce-mi spunea Nichita Stănescu în rarele noastre întîlniri, pentru că eu nu l-am asaltat niciodată pe acest om:

– Vreau să mor tînăr, Vadime. Un poet bătrîn e ceva tot atît de nefiresc ca şi un student bătrîn...

De un lucru îmi pare nespus de rău: plecînd urechea la tot felul de bîrfe, de care lumea literară n-a dus lipsă, eu şi Eugen Barbu i-am spus lui Nichita că „banda“ (reacţiunea) i-a băgat o evreică în pat, pe Dora Tărîţă, iar el a luat-o de nevastă; ei bine, poetul s-a dus, glonţ, acasă şi a bătut-o măr pe săraca fată, care n-avea nici o vină.

Astăzi, la cap de an, mă gîndesc la toţi morţii mei. Sufletele lor s-au înălţat la cer precum coloanele unui templu de fum. Am petrecut Revelionul acasă, unde era să mă duc? N-avem bani. N-avem nici un chef de nimic, mai ales de conversaţii stupide. Programul Televiziunii a fost destul de prost. Se vede limpede că fusese pregătit altul, din vreme, dar pe ultima sută de metri s-a schimbat macazul. Mă trezesc în zori, să plimb cîinii. Administratorul blocului, Moş Predescu, a început să-i facă mizerii nevestei mele, pe motiv de căţei. Cu numai cîteva luni în urmă, mă ruga să intervin pe la Aviaţie, pentru băiatul lui, economist. Am intervenit. Acum s-au uitat toate binefacerile. Primim, totuşi, cîteva telefoane de felicitare, de la rude, de la prieteni mai apropiaţi. O rog pe Rodica Gamsievici să mă mai împrumute cu ceva bani, ca să nu mai fiu nevoit să-mi vînd lucrurile din casă – de fapt colecţia de filme pe videocasete, singura mea avere. În decembrie 1988, cînd s-a prăpădit mama, m-a împrumutat cu 16.000 de lei s-o îngrop şi să-i fac toate cele ce se cuvin. I-am înapoiat după 3 luni. Astăzi nu mai prezint nici o garanţie, aşa că prietena noastră nu mă mai ajută, deşi e foarte bogată. Atît de bogată, încît în urmă cu vreo două săptămîni a fost arestată, prin 23 sau 24 decembrie, în urma unor denunţuri. Din fericire, nu i s-a întîmplat nimic, a fost eliberată. Nu-i port pică. Ea va rămîne în amintirea mea pentru gestul frumos de a-mi întinde mîna atunci cînd mă prăbuşisem cel mai tare, la stingerea mamei.

2 ianuarie 1990. Mahmureala de după sărbători. Deşi n-am băut mai nimic, decît un pahar de vin cu apă minerală. Numai că aşa sînt zilele astea de la cumpăna anilor. Parcă anul cel vechi mătură cu coada lui de veveriţă totul, lăsînd în urmă frigul unei pustietăţi sufleteşti inexplicabile. O explicaţie tot există: am îmbătrînit cu un an. Nu timpul este cel care trece. Noi trecem. Timpul stă pe loc. De fapt, mai mult se mişcă spaţiul decît timpul. Şi timpul e o formă de energie. Azi e marţi. Trei ceasuri rele. Dar ce-ar putea să fie mai rău decît a fost pînă acum? Poate doar să-mi spargă cineva uşa şi să mă lichideze. Ar fi, recunosc, calea cea mai scurtă de a-mi revedea mama.

Privesc pe micul ecran cum soldaţii din curtea Televiziunii fac un Om de Zăpadă cu brasardă Tricoloră. Lîngă el scriu cu crenguţe de brad: LIBERTATE. Da, e un cuvînt înălţător. Dacă stau bine să mă gîndesc, celebra poezie a lui Schiller se numea „Oda Libertăţii“, dar Beethoven i-a schimbat titlul în „Oda Bucuriei“. Se difuzează un reportaj de la Staţia de Metrou Aviatorilor, unde încă mai fac nişte civili de strajă cu arma în mînă. Mult s-a mai tras în aceste 10 zile! Incredibil de mult. Ca la ficare cutremur social de genul acesta, îşi fac apariţia, precum ciupercile după ploaie, toţi şarlatanii, toate minţile rătăcite, toţi demagogii neruşinaţi, care propun momente de reculegere din oră-n oră şi ţin cuvîntări penibile la orice răscruce. Cine i-a văzut pe-ăştia pînă acum? Cine ştia de ei, ce-au făcut în viaţă? Tinerii sînt pierduţi pe drum, treptat. Se pomeneşte mereu despre ei, dar nu mai sînt chemaţi la TV să vorbească în direct. Acum nu mai sînt buni, stînjenesc, n-au haine frumoase şi sînt nebărbieriţi. Imaginile unor femei care-şi bocesc morţii mă sfîşie. Ar fi ideal să nu se mai ajungă niciodată ca românii să se împuşte între ei.

În toată Istoria n-a fost niciodată aşa ceva în România. Sună telefonul. „La Mulţi Ani!“. Răspund cu plăcere, e Pierre Gherase, un cunoscut de-al meu care a muncit din greu prin America şi pe care l-am ajutat să-şi cumpere o casă. Nu l-am ajutat cu bani, fiindcă n-aveam, dar am izbutit să aflu de la Institutul Proiect Bucureşti că zona aceea nu va fi demolată. E mare lucru. Acum îmi spune la telefon un paradox de bun-simţ: „România, dintr-o societate politică ce făcea bani, trebuie să treacă la o societate financiară ce face politică“. Îmi aduc aminte de cîte ori am cerut directorului general Agerpres, Alexandru Ionescu, să ies din presă şi să muncesc pe un şantier, sau într-o fabrică. Nu m-a lăsat nimeni. Dar nici nu-mi tipăreau cărţile. Din 1986 pînă în 1990 n-am mai publicat nimic. Rabinul era mai tare. Ca şi echipa kominteristă, care m-a urît de moarte: Gogu Rădulescu, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Petre Lupu... Aflu astăzi că numele de Agerpres e schimbat în Rompres, ceea ce e o tîmpenie. Nici TASS, nici Taniug nu s-au schimbat. Ce l-o fi apucat pe Neagu Udroiu? În fiecare zace un reformator neîmplinit, fiecare vrea să schimbe, să boteze, să lase dîre adînci. Mama niciodată nu-i spunea instituţiei pe numele întreg, avea ea codul ei intimist, dimineaţa cînd plecam de acasă mă întreba: „Te duci la Ager?“. Era tare mîndră că lucram acolo, stătea în faţa blocului, pe bancă, şi sporovăia cu toţi vecinii din Aleea Compozitorilor. Străduţă pe care, prin 1983, un netrebnic de plutonier a omorît cu ranga o căţeluşă, apoi i-a luat puişorii şi i-a aruncat, ca pe nişte mingi de oină, de zidurile blocului. Întreg imobilul unde locuiau părinţii mei a fost şocat. L-am sunat atunci pe generalul Gh. Opriţă, şeful Consiliului Politic Superior al Armatei, i-am spus ce crimă a putut săvîrşi bestia aia care îşi zice militar, dar după o zi generalul mi-a telefonat că lucrurile nu stau aşa, că au făcut ei investigaţii, c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii, cum zicea Barbu. Îmi pare rău de Opriţă, dar el va rămîne în memoria mea cu acea muşamalizare neroadă. Oare de ce mă gîndesc la toate astea acum? De ce încape atîta dragoste în inima mea, faţă de cîini, în special, dar şi faţă de toate vieţuitoarele lumii? Poate mai puţin faţă de şerpi, care îmi stîrnesc teamă şi repulsie şi care se pare că sînt singurele vieţuitoare din lume ce nu pot fi (nici teoretic, nici practic) îmblînzite de oameni.

3 ianuarie 1990. Înaintez cu greu în Noul An. Nu mă pot obişnui cu cifra de 1990. Fiind un paseist, gîndul mă poartă înapoi, în secolul trecut. Tot ceea ce era frumos se petrecuse pînă în 1890, an care îi găsea pe Eminescu şi pe Creangă în pămînt. Dar, ce uşor zboară telegarii gîndului! Fireşte că n-are nici o legătură. Păcăleala cea mare a trecut.

* * *

6 ianuarie 1990. Ziua de Bobotează. E sîmbătă. Ce curios! Din 10 oameni pe care i-aş întreba ce semnifică ziua asta, nu ştiu dacă mi-ar răspunde 2 în mod corect. Acum a fost botezat Isus Christos de către înainte-mergătorul şi vestitorul Său, Ioan. Răsfoiesc Almanahul pe 1976 al Parohiei Ortodoxe Române din Viena, îngrijit de regretatul preot Gheorghe Moisescu. Ce s-a mai petrecut în 6 ianuarie? S-a născut, la Tîrgovişte, Ion Heliade Rădulescu. Bine că s-a mai născut şi în orăşelul acesta cineva de vază, că de murit, au murit doi conducători: unul a fost Tudor Vladimirescu (ucis cu focuri de pistol în Judecătoria de Ocol din Tîrgovişte, de Iordache Olimpiotul şi „sufletul rău de Caravia“, cum îi zicea Iorga, după care grecii i-au urcat cadavrul pe cai, i l-au ciopîrţit şi l-au aruncat într-o fîntînă seacă, de ţară), iar al doilea a fost Nicolae Ceauşescu. (…)

Dar, de unde pleacă omul şi unde ajunge! E Bobotează şi chiar că s-a lăsat un ger năpraznic. Deschid televizorul să văd slujba de la Patriarhie. Deşi e puţină lume, doar în jur de 100 de tîrgoveţi îngheţaţi, e, totuşi, foarte frumos. Ca spectacol, ca muzică, odăjdii şi odoare aurite, nimic nu întrece în frumuseţe sfînta noastră Biserică Străbună. Aici e toată esenţa Byzanţului, de mai bine de 1.000 de ani încoace! Am intrat binişor în Noul An. Parcă ieri treceam pragul lui 1960, apoi al lui 1970 şi, pe negîndite, al lui 1980. Dacă omul şi-ar măsura viaţa în decenii, am vedea ce iute ne trecem: cei mai longevivi trăiesc 7-8 decenii, hai, maximum 9, parcă-i o joacă de copii. Se transmite Concertul 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven. Oh, Doamne, de cînd n-am mai ascultat minunea asta! Ador duminicile din 1966, cînd Radu Lupu interpreta integrala concertelor beethoveniene şi un elan năvalnic mă făcea atunci să devorez toate biografiile titanului din Bonn, de la Alşvang şi Pricope la Romain Rolland şi ce se mai găsea.

7 ianuarie 1990. A trecut şi duminica asta. A fost Sfîntul Ion, sărbătoare mare la români. Candelele morţilor tineri aruncă pe zăpadă reflexe albăstrii. Să mă încumet să dau o definiţie a Revoluţiei, din toate timpurile: „Pe mormintele martirilor pasc măgarii demagogiei!“. Şi încă o maximă, scrisă pe cînd n-aveam ce face: „De cînd lumea şi pămîntul, democraţiile consumă ce-au produs dictaturile“.

8 ianuarie 1990. Astăzi e luni. Începe o nouă săptămînă de coşmar. Atmosfera în România devine insuportabilă. Mă uit cum un Popor întreg se acuză pe sine, dar nu global, ci în componentele sale dezarticulate, de la om la om, fiecare cu fiecare. A ieşit la suprafaţă aburul unei răutăţi toxice, niciodată n-aş fi putut să-mi imaginez că în adîncurile societăţii româneşti dospeşte drojdia unei duşmănii atît de mari. Oameni care pînă mai ieri se sărutau, ei bine, cu aceeaşi gură acum se scuipă. (…)

Vin vremuri grele pentru Poporul Român. Revoluţia? O avalanşă inversă: începe cu dezastrul şi se termină cu liniştea. Mă surprind scriind în Jurnalul meu cu coperţi galbene această tentativă de aforism. Dar oare chiar aşa o fi? Mai degrabă se aplică evenimentelor recent încheiate un vers al lui Horaţiu, care în „Satire“ (2, 7, 5) îi spune sclavului său, Darius: „Age, Libertate Decembri... Utere“ (Hai, profită de libertatea din decembrie!) - cu trimitere discretă la sărbătoarea Saturnaliilor, cînd pleava societăţii, sau tagma robilor, punea stăpînire pe cetate. Numai că, la romani, anomalia asta dura doar cîteva zile şi se afla sub control, pe cînd la români e o diferenţă de o literă, de la a la î, adică de la civilizaţie la pagubă.

CORNELIU VADIM TUDOR

(fragmente extrase din volumul ,,Jurnalul Revoluției de la Crăciun la Paște”)